Capitolul X.Nu se mai sinchisesc de mine, dar îmi fac rost de o slujbă

Prima măsură pe care a luat-o miss Murdstone a doua zi după înmormântare, când lumina a pătruns din nou în casă, a fost să-i dea de ştire lui Peggotty că peste o lună urmează să părăsească serviciul. Oricât de neplăcut îi era să le slujească, Peggotty ar fi rămas, de dragul meu, chiar dacă i s-ar fi oferit cea mai bună slujba din lume. Mi-a spus că va trebui să plece şi mi-a dezvăluit şi pricina: şi amândoi am fost sincer îndureraţi.

În privinţa mea şi a viitorului meu n-au suflat nici un cuvânt şi n-au luat nici o măsură. Presupun c-ar fi fost foarte fericiţi dacă m-ar fi putut concedia şi pe mine cu preaviz de o lună. Într-o bună zi mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o pe miss Murdstone când mă voi duce din nou la şcoală; mi-a răspuns sec că nu crede c-o să mă mai duc. Mai mult nu mi s-a spus nimic. Eram foarte nerăbdător să ştiu ce aveau de gând cu mine: la fel era şi Peggotty, dar nici ea, nici eu n-am putut afla nimic în această privinţă.

În situaţia mea s-a petrecut însă o schimbare, care, deşi m-a scutit de multe neajunsuri, ar fi trebuit, dacă aş fi fost în stare să cântăresc mai bine lucrurile, să mă neliniştească în privinţa viitorului. Schimbarea a fost următoarea. Constrângerea la care eram supus a dispărut cu totul. Nu mi se mai impunea să stau să mă plictisesc în salon, dimpotrivă, de câteva ori, când m-am aşezat acolo, miss Murdstone m-a gonit, încruntându-se la mine. Nu mai eram împiedicat să stau de vorbă cu Peggotty; şi nimeni nu se mai ostenea să mă caute sau să întrebe de mine ori de câte ori se întâmpla să nu fiu în preajma lui mister Murdstone. La început mă temeam în fiecare zi ca nu cumva mister Murdstone să se ocupe iar personal de educaţia mea sau ca nu cumva miss Murdstone să se dedice acestui scop; dar foarte curând mi-am dat seama că temerile mele erau neîntemeiate şi că singurul lucru la care mă puteam aştepta era că nu se vor mai sinchisi de mine.

Nu-mi aduc aminte să fi fost cine ştie ce amărât când am făcut această descoperire. Eram încă năucit de moartea mamei, şi toate celelalte întâmplări mi-erau total indiferente. De câteva ori m-am gândit la eventualitatea că nu voi mai fi trimis la învăţătură şi că voi fi lăsat în plata Domnului şi că voi ajunge un amărât şi un jerpelit şi-mi voi irosi viaţa hoinărind pe uliţele satului; m-am gândit de asemenea c-aş putea scăpa de această soartă pornind în lume să-mi caut norocul, ca eroul nu ştiu cărei povestiri; dar acestea nu erau altceva decât năluciri trecătoare, halucinaţii, a căror desfăşurare o urmăream uneori ca şi cum ar fi fost scrise sau zugrăvite pe pereţii odăiţei mele şi care se mistuiau, lăsând pereţii goi ca mai înainte.

— Peggotty, i-am spus într-o seară pe şoptite, încălzindu-mi îngândurat mâinile la focul din bucătărie, mister Murdstone nu mă mai poate suferi. Nici înainte nu prea mă îndrăgea, dar acum, Peggotty, ar fi bucuros să nu mă mai vadă în ochi dacă s-ar putea.

— Se prea poate să fie din cauza durerii, mi-a zis Peggotty, mângâindu-mi părul.

— Crede-mă, Peggotty, că sunt şi eu tare mâhnit. Dac-aş şti că totul e numai din pricina durerii, nici nu mi-ar păsa. Dar e altceva la mijloc, cu totul altceva.

— De unde ştii? m-a întrebat Peggotty după o clipă de tăcere.

— Necazul lui e de alt soi, cu totul diferit. E el necăjit şi în clipa asta, când stă cu miss Murdstone lângă cămin; dar dac-aş intra şi eu, ar fi ceva pe deasupra.

— Şi ce anume ar fi pe deasupra?

— Ar fi furios, i-am răspuns, imitându-l, fără voie, cum îşi încrunta sprâncenele întunecate. Dacă n-ar fi decât necăjit, nu s-ar uita aşa la mine. Sunt şi eu necăjit, dar asta mă face să fiu mai milos.

Peggotty n-a mai zis nimic un timp; iar eu, încălzindu-mi mâinile la foc, am rămas tăcut.

— Davy! mi-a zis în cele din urmă.

— Da, Peggotty, ce-i?

— Am încercat tot ce mi-a putut trece prin minte, am recurs la toate mijloacele posibile şi imposibile ca să-mi găsesc o slujbă acceptabilă aici la Blunderstone, dar n-am izbutit, iubitule.

— Şi ce ai de gând să faci? am întrebat-o, foarte mâhnit. Vrei să te duci şi să-ţi încerci norocul în altă parte?

— Cred c-o să fiu nevoită să plec la Yarmouth şi c-am să mă statornicesc acolo, mi-a răspuns Peggotty.

— S ar fi putut să pleci undeva mai departe, şi atunci te-aş fi pierdut de tot, i-am zis, înviorându-mă puţin. Acolo, însă, o să te mai pot vedea din când în când, dragă Peggotty. N-o să fii chiar la celălalt capăt al pământului, nu-i aşa?

— Dimpotrivă, slavă Domnului! a exclamat Peggotty cu însufleţire. Cât timp vei rămâne aici, voi veni în fiecare săptămână să te văd. O zi pe săptămână, cât oi trăi.

Această făgăduială mi-a luat parcă o povară de pe inimă. Dar Peggotty nu s-a mulţumit numai cu atât, ci a urmat:

— Pentru început, mă duc să stau vreo două săptămâni la frate-meu, ca să mă întremez şi ca să-mi mai vin în fire. Şi mă gândesc că poate te-or lăsa să vii cu mine, că tot nu ţin ei prea mult să te aibă aici.

În clipa aceea, nimic nu mi-ar fi putut face mai multă plăcere decât această perspectivă de a avea altfel de relaţii, cu toţi cei din jurul meu, în afară de Peggotty. Gândul că voi fi din nou înconjurat de acele chipuri deschise, pe care voi citi că sunt binevenit printre ei; că voi retrăi bucuria paşnică a acelei dimineţi de duminică, în care răsuna dangătul clopotelor, în care pietrele cădeau în apă, iar corăbiile sfâşiau ceaţa ca nişte umbre; că voi hoinări, cu micuţa Em'ly, împărtăşindu-i nenorocirile mele şi aflând alinare în pietricelele şi scoicile de pe ţărm; treptat, gândul la toate acestea mi-a redat liniştea sufletească. Peste o clipă m-a tulburat însă temerea că miss Murdstone nu va consimţi; dar asta s-a risipit foarte curând. Căci chiar pe când mai stăteam de vorbă cu Peggotty, miss Murdstone a venit să cerceteze dulapul cu provizii, cum obişnuia în fiecare seară, iar Peggotty, cu o îndrăzneală care m-a uimit, i-a spus pe loc totul.

— Băiatul o să trândăvească acolo, începu miss Murdstone, privind cu atenţie la un borcan cu murături, şi trândăvia-i muma tuturor răutăţilor. Dar, de fapt, de trândăvit, cred c-o să trândăvească el şi aici şi oriunde ar fi.

Am văzut-o pe Peggotty gata să-i dea un răspuns tăios; dar de dragul meu şi-a înghiţit vorba şi a tăcut.

— De, a urmat miss Murdstone, cu privirile aţintite asupra murăturilor, un lucru însă are o importanţă, covârşitoare, o importanţă mai presus de orice: fratele meu nu se cade să fie tulburat sau stânjenit. De aceea cred c-ar fi mai bine să-mi dau încuviinţarea.

I-am mulţumit, însă fără să-mi arăt bucuria, ca nu cumva să se răzgândească. Şi am socotit că bine am făcut, căci îndată şi-a ridicat privirile de la borcanul de murături şi s-a uitat la mine atât de acru, încât ai fi zis că ochii ei negri absorbiseră tot oţetul din borcan. Învoirea dată n-a fost totuşi retrasă, şi astfel, când s-a împlinit o lună de la moartea mamei, Peggotty şi cu mine ne-am gătit de drum.

Mister Barkis a intrat în casă spre a lua cuferele lui Peggotty. Niciodată înainte nu ştiu să fi trecut poarta grădinii noastre, dar cu acest prilej a intrat în casă. Şi când a ridicat cufărul cel mare şi a dat să iasă cu ei, mi-a aruncat o privire plină de înţeles, dacă se poate spune despre mister Barkis că a fost vreodată capabil să privească pe cineva cu înţeles.

Peggotty era, fireşte, mâhnită, căci părăsea locul unde timp de atâţia ani se simţise ca la ea acasă şi unde legase cele două mari afecţiuni ale vieţii ei – aceea pentru mama şi aceea pentru mine. În zorii zilei fusese la cimitir; şi când s-a urcat în haraba şi-a dus batista la ochi.

Cât a păstrat batista la ochi, mister Barkis n-a dat nici un semn de viaţă. A stat nemişcat la locul lui, în poziţia obişnuită, ca un manechin. Dar când Peggotty a început să se uite în jur şi să-mi vorbească, mister Barkis a dat din cap şi a mijit de câteva ori. N-am priceput însă nici cui îi rânjea, nici ce voia să spună.

— Frumoasă vreme, mister Barkis, i-am zis, vrând să fiu curtenitor.

— Nu-i urâtă, mi-a răspuns mister Barkis, care de obicei era scump la vorbă şi numai rareori se încumeta să fie categoric.

— Peggotty e foarte mulţumită acum, mister Barkis, am adăugat, ca să-i lac plăcere.

— Da? a întrebat mister Barkis.

După ce a mai chibzuit puţin, mister Barkis, a privit-o cu un aer pătrunzător şi a întrebat-o:

— Eşti, într-adevăr, destul de mulţumită?

Peggotty a râs şi i-a răspuns că da.

— Adevărat şi cu mâna pe inimă? Eşti mulţumită? a mormăit mister Barkis, trăgându-se mai aproape şi împungând-o cu cotul. Eşti mulţumită? Vorbeşti adevărat, cu mâna pe inimă? Eşti mulţumită? Zău eşti? Ei?

Mister Barkis tot se trăgea mai aproape de ea şi-o împungea cu cotul, până ce am ajuns toţi trei în marginea din stânga a harabalei, atât de înghesuiţi, că abia mai puteam răsufla.

Peggotty i-a atras atenţia că mă strivea, şi atunci mister Barkis mi-a mai făcut puţin loc, apoi s-a depărtat încetul cu încetul. Mi-am dat seama, însă, că părea să creadă că descoperise un mijloc minunat de a-şi exprima sentimentele în mod simplu, plăcut şi colorat, care-l scutea de ostenelile conversaţiei. Vădit încântat de această ispravă, a chicotit o bună bucată de vreme. Din când în când se întorcea către Peggotty şi repeta: „Eşti totuşi destul de mulţumit?” şi se înghesuia ca mai înainte, de simţeam că mi se taie răsuflarea. Revenea apoi cu aceeaşi întrebare, şi cu aceleaşi urmări. În cele din urmă, cum îl vedeam că se porneşte, mă ridicam şi stăteam în picioare pe scară, pretextând că admir priveliştea; şi în felul acesta n-am mai avut nici un fel de neplăceri.

Foarte îndatoritor, a oprit, la un han, numai pentru a ne face plăcere, şi ne-a cinstit cu fripturi de berbec şi cu bere. Şi biata Peggotty, pentru că mister Barkis s-a tras prea aproape de ea, a fost cât pe-aci să se înece cu berea. Dar pe măsură ce ne-am apropiat de destinaţie, mister Barkis a fost mereu mai ocupat, aşa că a avut tot mai puţin răgaz pentru galanterii, şi când am ajuns pe caldarâmul Yarmouthului, harabaua ne-a hurducat atât de tare, încât nici că ne-am mai putut gândi la altceva.

Mister Peggotty şi Ham ne aşteptau. Pe mine şi pe Peggotty ne-a primit foarte călduros, iar lui mister Barkis i-au strâns mâna, şi-mi aduc aminte că acesta, cu pălăria pe ceafă, cu o căutătură şi o ţinută ruşinată, care se reflecta până şi în poziţia crăcănată a picioarelor, avea un aer buimac. Apoi au luat fiecare unul din cuferele lui Peggotty, dar în clipa când am dat să plecăm, mister Barkis, foarte grav, mi-a făcut semn cu degetul să-l urmez într-un gang.

— Cred, a mormăit, c-a mers bine.

Am ridicat privirea şi, căutând să par foarte înţelept, i-am răspuns:

— Oh!

— N-am ajuns încă, a urmat mister Barkis, dând din cap ca şi cum mi-ar fi încredinţat o mare taină. Dar a mers bine.

— Oh! i-am răspuns din nou.

— Vă amintiţi cine a spus c-ar vrea, mi-a zis Barkis, şi numai Barkis.

Am încuviinţat, dând din cap.

— Bine, a zis mister Barkis, strângându-mi mâna. Să ştiţi, vă rămân prieten. Dumneavoastră aţi pus lucrurile pe roate. Merge strună!

Cu toată strădania lui de a vorbi foarte desluşit, mister Barkis era atât de misterios, şi dacă Peggotty nu m-ar fi strigat, aş fi putut să mă uit la el şi un ceas întreg, şi pe chipul lui tot n-aş fi aflat nimic, cum nimic nu poţi afla privind un ceas care stă. În timp ce ne îndreptam spre casă, Peggotty m-a întrebat ce-mi spusese; şi atunci i-am povestit că-mi spusese că totul merge strună.

— Ce neobrăzare! a izbucnit Peggotty. Dar nu-mi pasă! Ce-ai zice, dragă Davy, dac-aş avea de gând să mă mărit?

— Păi… cred, Peggotty, că şi atunci m-ai iubi tot atât de mult cât mă iubeşti şi acum, i-am răspuns după ce m-am gândit puţin.

Spre marea mirare a trecătorilor şi a rudelor ei, care mergeau înainte, Peggotty s-a oprit din drum şi m-a strâns la piept, făcându-mi jurăminte de dragoste nestrămutată.

— Spune-mi, iubitule, ce-ai zice? m-a întrebat din nou, când am pornit mai departe după această îmbrăţişare.

— Ce-aş zice dac-ai avea de gând să te măriţi cu mister Barkis, Peggotty?

— Da, mi-a zis.

— Aş zice că bine ai face. Căci atunci ai avea totdeauna calul şi căruţa la îndemână şi ai putea să vii să mă vezi fără nici o cheltuială, şi atunci sigur că ai veni.

— Deştept mai e drăguţul de el! a strigat Peggotty încântată. La asta mă gândesc şi eu de o lună încoace! Da, scumpule: şi, ştii, cred că n-aş mai fi la cheremul nimănui; fără să mai pun la socoteală faptul că la casa mea aş munci cu mai multă tragere de inimă decât la alţii. Nici nu ştiu dacă aş mai fi în stare acum să slujesc la un străin. Şi în felul acesta, a adăugat Peggotty visătoare, o să fiu aproape de mormântul iubitei mele şi o să mă pot duce să-l văd oricând; iar când mi-o veni şi mie vremea să mă odihnesc, o să pot fi îngropată aproape de dulceaţa mea iubită.

O bucată de vreme n-am mai scos nici o vorbă nici eu, nici ea.

— Dar dacă Davy al meu ar avea vreo împotrivire, a izbucnit deodată Peggotty, nici că m-aş gândi să mă mărit nici dacă mi s-ar fi făcut şi o sută de strigări în biserică, nici chiar dac-ar fi să mi se tocească inelul de mireasă în buzunar!

— Uită-te în ochii mei, Peggotty, i-am răspuns, şi te încredinţează dacă nu sunt cu adevărat fericit şi dacă nu doresc din toată inima să te măriţi!

Şi de fapt doream din toată inima lucrul acesta.

— Bine, sufleţelul meu, mi-a spus Peggotty, strângându-mi mâna. Zi şi noapte m-am gândit în fel şi chip şi nădăjduiesc că am chibzuit bine; am să mai văd eu şi am să mă sfătuiesc şi cu fratele, dar pân-atunci, Davy, asta rămâne între noi. Barkis e un om dintr-o bucată, a urmat ea, şi dacă am să mă silesc să mă port cum se cuvine cu el, cred că va fi numai vina mea dacă n-am să fiu… dacă n-am să fiu totuşi destul de mulţumită, a încheiat Peggotty, râzând din toată inima.

Era atât de nimerită citirea acestor cuvinte ale lui mister Barkis, încât am pufnit în râs amândoi, şi am tot râs până am ajuns în faţa căsuţei lui mister Peggotty.

Părea neschimbată, cu singura deosebire că acum îmi părea ceva mai mică; missis Gummidge, ca şi cum nici nu s-ar fi clintit de când plecasem, ne aştepta în prag înăuntru, totul, până şi buchetul de alge din vaza albastră, care-mi înveselea iatacul, era aşa cum ştiam.

Am dat o raită până la şopron şi am văzut, grămădiţi în acelaşi colţ, aceiaşi homari, crabi şi raci, care voiau parcă să prindă în cleşte lumea întreagă.

Dar cum pe micuţa Em'ly n-o vedeam nicăieri, l-am întrebat pe mister Peggotty unde se afla.

— La şcoală, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, ştergându-şi năduşeala de pe frunte, căci obosise ducând cufărul soră-si. Dar se-ntoarce ea peste vreo douăzeci de minute, cel mult o juma de ceas, a urmat el, uitându-se la pendula nemţească din perete. Credeţi-mă, îi simţim cu toţii lipsa.

Missis Gummidge a oftat.

— Curaj, mămucă! a îndemnat-o mister Peggotty.

— Dar eu îi simt lipsa mai mult decât toţi, a zis missis Gummidge. Mi-s o biată făptură orfană şi oropsită, şi ea e singurul om cu care întotdeauna mă-mpac bine.

Şi tot gemând şi clătinând din cap, missis Gummidge s-a apucat să sufle în foc. În timp ce dânsa se îndeletnicea cu această treabă mister Peggotty s-a întors către noi, şi, ducând mâna la gură, ne-a şoptit:

— Bătrânu ei!

De aici am tras concluzia că de la ultima mea vizită nu intervenise nici o îmbunătăţire în starea lui missis Gummidge.

Casa era, sau ar fi trebuit să fie, la fel de încântătoare ca şi înainte; totuşi, nu-mi mai făcea aceeaşi impresie. Aproape că m-a dezamăgit. Poate din pricină că lipsea micuţa Em'ly. Ştiam drumul pe care trebuia să vină şi m-am trezit păşind pe cărare, în întâmpinarea ei.

Curând am zărit o siluetă, şi îndată mi-am dat seama că era Em'ly, care, deşi crescuse, tot mică de statură rămăsese. Dar când s-a apropiat şi am văzut că ochii îi erau mai albaştri, că obrazu-i cu gropiţe devenise şi mai rumen, şi că toată era mai frumoasă şi mai veselă, m-a cuprins un simţământ ciudat, şi, prefăcându-mă că n-am recunoscut-o, am trecut pe lângă ea, uitându-mă undeva departe. Dacă nu mă înşel, am mai făcut eu treaba asta şi când m-am făcut mai mare.

Micuţa Em'ly nici nu s-a sinchisit. M-a văzut destul de bine: dar în loc să se întoarcă şi să mă cheme, a fugit, râzând. Aşa că m-am văzut silit s-alerg după ea, şi pentru că fugea foarte repede, n-am putut s-o ajung decât aproape de casă.

— Ah, tu erai? m-a apostrofat micuţa Em'ly.

— Lasă, Em'ly, i-am spus, că ştiai bine că eu sunt.

— Dar ce, vrei să spui că tu nu ştiai că-s eu? mi-a întors-o Em'ly.

Am vrut s-o sărut, dar şi-a acoperit cu mâinile buzele ca vişina, şi, râzând, mi-a spus că nu mai era copil şi a fugit în casă.

Ai fi zis că-i face o plăcere nespusă să mă tachineze, şi această schimbare în felul ei de a se purta m-a mirat foarte mult. Ceaiul era pregătit, şi lădiţa noastră se afla la locul ei obişnuit, dar în loc să vină să se aşeze alături de mine, Em'ly s-a aşezat lângă posomorâta de missis Gummidge; iar când mister Peggotty a întrebat-o de ce mă ocoleşte, şi-a ciufulit tot părul ca să-şi ascundă faţa şi a început să râdă.

— Eşti o pisicuţă! i-a spus mister Peggotty, mângâind-o cu mâna lui uriaşă.

— Aşa-i! Aşa-i! a întărit Ham. Chiar aşa-i, mas'r Davy!

Şi, cuprins de o admiraţie şi de o încântare care l-au făcut să roşească, a stat câtva timp uitându-se la ea şi chicotind.

De fapt, toată lumea o răsfăţa pe micuţa Em'ly, şi mai cu seamă mister Peggotty, căci era de ajuns ca ea să-şi lipească obrăjorul de favoriţii lui ţepoşi, pentru ca acesta să-i îndeplinească orice dorinţă. Cel puţin aşa am crezut când am văzut cum îl dezmierda; şi fireşte, îi dădeam deplină dreptate lui mister Peggotty. Era atât de dulce şi de afectuoasă şi îmbina cu atâta farmec sfiala cu isteţimea, încât m-a subjugat mai mult ca oricând.

Avea şi inimă simţitoare: după ce am luat ceaiul, am rămas cu toţii în jurul căminului, şi când mister Peggotty, cu pipa în gură, a făcut o aluzie la pierderea ce-o suferisem, ochii ei s-au umplut de lacrimi şi mi-a aruncat peste masă o privire atât de duioasă, încât m-am simţit plin de recunoştinţă.

— Ah! a zis mister Peggotty, trecându-şi mâna prin zulufii ei, ca prin apă. Vedeţi, sir, şi ea-i orfană. Ş-ăsta, a urmat mister Peggotty, bătându-l pe Ham cu dosul mâinii pe piept, ş-ăsta tot orfan, deşi nu prea arată.

— Dacă mi-aţi fi tutore, am zis, clătinând din cap, cred că nici eu nu m-aş simţi orfan.

— Bine-aţi zis, mas'r Davy! Hurra! Bine-aţi zis! mai bine nici că se poate! Ho! Ho! a izbucnit Ham entuziasmat şi i-a dat înapoi lui mister Peggotty pumnul pe care-l primise, iar micuţa Em'ly s-a ridicat de la loc, să-l sărute pe mister Peggotty.

— Dar prietenul 'neavoastră ce mai face, sir? m-a întrebat mister Peggotty.

— Cine? Steerforth?

— Vezi, c-aşa-l cheamă! a strigat mister Peggotty, întorcându-se către Ham. Ştiam eu că-i ceva în legătură cu meseria noastră.

— Păi ziceai că-l cheamă Rudderford, a obiectat Ham, râzând.

— Ei! i-a întors mister Peggotty. Ce mi-e Steerforth, ce mi-e Rudderford? Nu e mare deosebire.52 Ce mai face prietenul 'neavoastră, sir?

— Când am plecat, era bine, sănătos.

— Ăsta prieten, zic şi eu! a proclamat mister Peggotty ridicând în aer pipa. Prieten între prieteni! Pe cinstea mea, numai să-l vezi, şi-ţi face plăcere!

— E foarte chipeş, nu-i aşa? l-am întrebat eu, măgulit de aceste laude.

— Chipeş, nici vorbă! a confirmat mister Peggotty. Stă mândru ca un… ca un… ei! nu mă pricep să spun. Şi tare-i viteaz.

— Da! Aşa-i, am încuviinţat. E viteaz ca un leu şi nici nu vă închipuiţi cât e de sincer, mister Peggotty.

— Cred că-i bate pe toţi la-nvăţat, a adăugat mister Peggotty, privindu-mă printr-un nor de fum.

— Aşa-i, am adeverit încântat, toate le ştie. Şi e uimitor de deştept.

— Ăsta prieten! a repetat mister Peggotty, dând din cap cu gravitate.

— Şi parcă nimic nu-i vine greu, am urmat. E de ajuns să arunce o privire pe carte, şi a şi învăţat lecţia. Şi e cel mai straşnic jucător de cricket53 care s-a pomenit vreodată. Iar la jocul de „dame”, îţi dă oricâte piese vrei şi te bate uşor.

Mister Peggotty a mai dat o dată din cap, parcă pentru a spune: „Vă cred!”

— Vorbeşte atât de frumos, am adăugat, încât poate câştiga de partea lui pe oricine vrea; şi zău nu ştiu ce-aţi mai zice dacă l-aţi auzi cântând.

Mister Peggotty a mai dat încă o dată din cap, parcă pentru a spune: „N-am nici cea mai mică îndoială”.

— Apoi, e atât de mărinimos, de bun, de nobil, i-am dat înainte, furat de acest subiect preferat, încât nici nu-i cu putinţă să-i aduci toate laudele ce i se cuvin. Sunt sigur că niciodată n-am să fiu în stare să-i arăt destulă recunoştinţă pentru mărinimia cu care m-a ocrotit, deşi eram mult mai tânăr şi cu mult în urma lui la şcoală.

Vorbeam foarte înflăcărat, când, deodată, privirea mi s-a oprit pe faţa micuţei Em'ly, care, aplecată înainte, asculta cu luare-aminte, ţinându-şi răsuflarea, cu ochii scânteietori ca nişte pietre preţioase şi cu faţa aprinsă. Era atât de îngândurată şi atât de frumoasă, încât m-am oprit ca vrăjit; şi toţi au băgat de seamă, căci, când am tăcut, au început să râdă şi s-au uitat la ea.

— Em'ly îmi seamănă mie, a zis Peggotty, şi-ar vrea şi ea să-l vadă o dată.

Când a văzul că toţi se uitau la ea, Em'ly s-a tulburat, şi-a lăsat capul în jos şi obrajii i s-au aprins şi mai tare. Strecurând câte o privire furişă prin zulufii ei răvăşiţi şi dându-şi seama că tot ne mai uitam la ea (eu, unul, mărturisesc c-aş fi fost în stare să mă uit la ea ceasuri întregi), a fugit afară şi nu s-a mai întors până ce a venit vremea să mergem la culcare.

M-am culcat şi eu în bătrânul pătuc din iatacul meu de la pupă şi, vântul iar a prins a sufla, tânguindu-se peste şesul acela. N-am putut alunga de astă dată gândul că-i boceşte pe cei plecaţi dintre vii, şi în loc să visez că apele mării s-ar putea ridica peste noapte şi ar putea lua cu ele barcazul, îmi închipuiam că, de când auzisem ultima oară acest vuiet, marea se revărsase şi înecase căminul în care mă simţeam fericit. Îmi aduc aminte că în rugăciunea pe care am rostit-o, în timp ce urletul apelor şi al vântului devenea tot mai slab, am adăugat o cerere nouă: m-am rugat să cresc mare, ca să mă pot căsători cu micuţa Em'ly, şi apoi am adormit înamorat.

Zilele treceau tot atât de uşor ca rândul trecut, cu singura deosebire – o deosebire foarte însemnată – că de astă dată nu mă plimbam cu Em'ly pe plajă decât foarte rar. Avea mereu de învăţat sau de cusut; în fiecare zi, cea mai mare parte a timpului lipsea de acasă. Dar chiar dacă n-ar fi fost aceste piedici, îmi dădeam seama că n-am mai hoinări ca altădată. Deşi mai era sălbatică şi plină de toane copilăreşti, Em'ly se schimbase mai mult decât m-aş fi putut aştepta, devenind o femeiuşcă. În mai puţin de un an, mă lăsase mult în urmă. Îi plăceam, dar râdea de mine şi mă tachina; când ieşeam ca s-o întâmpin, apuca pe alt drum, şi când mă întorceam dezamăgit, o găseam în uşă, râzând. Cele mai frumoase clipe erau acelea când şedea liniştită în prag şi cosea, iar eu, aşezat la picioarele ei, pe treptele de lemn, îi citeam. Cred şi în ziua de azi că niciodată n-am văzut un soare mai strălucitor ca în după-amiezile acelea luminoase de aprilie; că niciodată nu mi-a fost dat să văd fiinţă mai luminoasă decât aceea pe care, seară de seară o vedeam în uşa barcazului: că niciodată n-am avut prilejul să privesc un cer atât de senin, o mare atât de frumoasă şi corăbii atât de mândre, mistuindu-se în depărtările aurii.

În prima seară de la sosirea noastră, mister Barkis şi-a făcut apariţia, foarte stângaci şi uluit, cu câteva portocale, legate într-o batistă. Cum nu ne-a spus nimic de acest pacheţel, am crezut cu toţii că l-a uitat la plecare, şi când Ham a dat fuga după el să i-l dea, s-a întors cu răspuns că era pentru Peggotty. După această întâmplare, a venit în fiecare seară exact la aceeaşi oră, totdeauna cu un pacheţel despre care nu pomenea nici un cuvânt, pe care-l lăsa lângă uşă şi-l uita acolo. Aceste semne de dragoste erau cât se poate de variate şi năstruşnice. Îmi aduc aminte, între altele, de o pereche de picioare de porc, de o pernă neobişnuit de mare pentru ace, o jumătate bushel54 de mere, o pereche de cercei de onix negru, câţiva bulbi de zambile, un joc de domino, un canar cu colivie cu tot şi o şuncă afumată.

Mister Barkis, pe cât îmi amintesc, avea un fel cu totul neobişnuit de a face curte. Rareori scotea câte o vorbă; stătea lângă cămin, în aceeaşi poziţie ca şi în căruţă, şi se uita ţintă la Peggotty, care şedea în faţa lui. Într-o seară împins de dragoste, cred, s-a repezit la mucul de lumânare întrebuinţat de Peggotty ca să bage aţa în ac şi l-a vârât în buzunarul, jiletcii plecând cu el. De atunci, plăcerea lui cea mai mare era ca la nevoie să scoată mucul acela, dezlipindu-l de căptuşeala buzunarului în care aproape că se topise, şi apoi, după ce Peggotty îl folosea, să-l pună cu grijă la loc. Părea că se simţea foarte bine, fără a mai vorbi. Cred că nici atunci când se ducea cu Peggotty să se plimbe pe dune nu prea îşi bătea gura, ci se mulţumea s-o întrebe numai din când în când dacă este destul de mulţumită. Ţin minte că uneori, după ce pleca Barkis, Peggotty îşi ascundea faţa în şort şi râdea câte o jumătate de ceas. De fapt, toţi făceam mai mult sau mai puţin haz, în afară de nefericita missis Gummidge, căreia pare-se că bărbatu-său îi făcuse curte exact în acelaşi fel şi căreia toate acestea îi aminteau de bătrânul ei.

În cele din urmă, într-o zi, pe la sfârşitul vizitei noastre, am fost înştiinţat că Peggotty şi mister Barkis aveau să facă împreună o excursie de o zi şi că micuţa Em'ly şi cu mine îi vom însoţi. Gândindu-mă la plăcerea de a fi o zi întreagă cu Em'ly, am petrecut o noapte agitată. Ne-am sculat cu toţii devreme dimineaţa, şi ne mai aflam la ceai, când mister Barkis s-a ivit de departe, mânând o cabrioletă către aceea pe care o iubea.

Ca de obicei, Peggotty purta rochia ei de doliu, simplă şi curată, în schimb mister Barkis strălucea într-o haină nouă, albastră, pe care croitorul i-o făcuse atât de mare, încât, datorită mânecilor prea lungi, n-ar mai fi avut nevoie de mănuşi nici chiar pe vremea cea mai friguroasă, iar datorită gulerului prea înalt, părul îi stătea ridicat în creştetul capului. Nasturii, strălucitori, erau, şi ei cât se poate de mari. În haina asta, la care purta pantaloni cenuşii şi o jiletcă de un galben deschis, mister Barkis mi s-a părut o personificare a eleganţei.

Afară, în faţa casei, unde ne învârteam de zor cu toţii, în mare fierbere, l-am văzut pe mister Peggotty cu o gheată veche în mână, care urma să fie aruncată după noi, ca să avem noroc55, şi i-a oferit-o lui missis Gummidge s-o azvârle ea.

— Nu. Ar fi mai bine s-o arunce altcineva, Dan'l, a zis missis Gummidge. Eu mi-s o făptură orfană şi oropsită şi mă tulbură tot ce-mi aminteşte că-n lumea asta există fiinţe care nu-s orfane şi oropsite.

— Hai, băbuţo, a îndemnat-o mister Peggotty, ia gheata şi arunc-o!

— Nu, Dan'l, a răspuns missis Gummidge, tânguindu-se şi clătinând din cap. Dac-aş fi mai puţin simţitoare, ar fi mai bine. Tu nu eşti simţitor ca mine, Dan'l, de-aia nu-ţi ies toate anapoda; ai face mai bine s-o arunci tu.

În clipa aceea, Peggotty, care trecuse, grăbită, de la un membru al familiei la altul, sărutându-se cu fiecare, din cabrioleta în care ne suisem toţi patru (Em'ly şi cu mine şedeam alături pe două scăunaşe), a strigat că gheata trebuie s-o arunce missis Gummidge. Şi atunci missis Gummidge a aruncat-o. Şi îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar o dată cu gheata a aruncat şi o umbră asupra atmosferei festive ce înconjura plecarea noastră, căci îndată a început să plângă cu hohote şi a căzut în braţele lui Ham, declarând din nou că-şi dă seama că-i o povară pentru toţi şi c-ar fi mai bine să intre la azil de îndată. Asta mi s-a părut o idee bună, pe care Ham ar fi trebuit s-o ducă la îndeplinire fără nici-o zăbavă.

Am plecat totuşi în excursie, şi cel clintii lucru pe care l-am făcut a fost să oprim în faţa unei biserici, unde mister Barkis a priponit calul şi a intrat cu Peggotty, lăsându-ne, pe Em'ly şi pe mine, singuri în cabrioletă. Am profitat de acest prilej şi trecându-i braţul în jurul taliei, i-am propus că deoarece se apropie ziua plecării mele, să ne purtăm ca doi foarte buni prieteni şi să petrecem toată ziua. Micuţa Em'ly învoindu-se şi îngăduindu-mi s-o sărut, mi-am ieşit din minţi şi i-am spus, ţin bine minte, că niciodată n-o să pot iubi pe altcineva şi că sunt gata să fac vărsare de sânge dacă vreun altul va îndrăzni să năzuiască la dragostea ei.

Ce haz a mai făcut micuţa Em'ly de toate acestea! Şi cu ce ifose mi-a zis mica zână, care se credea mult mai mare şi mai înţeleaptă decât mine, că aş fi „un băieţaş prostuţ”; apoi însă mi-a zâmbit atât de fermecător, încât plăcerea de a o privi m-a făcut sa uit durerea pricinuită de acest epitet batjocoritor.

Peggotty şi mister Barkis au zăbovit cam mult în biserică, dar în cele din urmă au ieşit şi am pornit afară din oraş. Pe drum, mister Barkis s-a întors către mine şi, făcându-mi cu ochiul – în paranteză fie spus că nu mi-aş fi închipuit niciodată că mister Barkis ar fi în stare să facă semn cu ochiul – mi-a zis:

— Ce nume am scris pe coviltir?

— Clara Peggotty, am răspuns.

— Şi ce nume aş scrie acum dacă am avea coviltir?

— Tot Clara Peggotty, mi-am dat cu părerea.

— Ba Clara Peggotty BARKIS! mi-a zis şi a izbucnit în hohote de râs care au cutremurat cabrioleta.

Într-un cuvânt, se opriseră la biserică spre a se cununa. Peggotty hotărâse să facă ceremonia pe tăcute; o dusese la altar paracliserul, şi cununia se celebrase fără nici un martor. Peggotty s-a simţit puţin cam stânjenită când mister Barkis ne-a anunţat aşa, de-a dreptul, că se căsătoriseră şi nu s-a mai săturat strângându-mă la piept ca să-mi dovedească dragostea ei nestrămutată; dar peste puţin s-a potolit şi ne-a zis că era foarte fericită că trecuse şi acest hop.

Ne-am oprit la un mic han, pe un drum lăturalnic, unde eram aşteptaţi, am mâncat foarte bine şi am petrecut o zi cât se poate de plăcută. Nici chiar dacă în ultimii zece ani Peggotty s-ar fi măritat în fiecare zi, n-ar fi putut să fie mai puţin stingherită; se purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit: era aceeaşi ca întotdeauna şi înainte de ceai, s-a dus să se plimbe puţin cu Em'ly şi cu mine, în vreme ce mister Barkis a continuat să tragă senin din lulea şi să mediteze, bănuiesc, asupra fericirii lui. Această îndeletnicire i-a aţâţat, dacă nu mă înşel, pofta de mâncare; îmi aduc bine aminte cu deşi se îndopase la prânz cu friptură de porc cu legume şi cu vreo două păsări, la ceai a mai comandat costiţă fiartă şi s-a servit liniştit cu o porţie respectabilă.

De atunci m-am gândit nu o dată ce ciudată, simplă şi neobişnuită a fost nunta asta! Puţin după ce s-a lăsat întunericul, ne-am suit în cabrioletă şi ne-am întors domol spre casă, vorbind despre stelele la care ne uitam. Fiind principalul lor interpret, i-am deschis lui Mister Barkis orizonturi neobişnuite. I-am spus tot ce ştiam, dar el lesne ar fi crezut orice mi-ar fi trecut prin minte, căci avea un adânc respect pentru priceperea mea, şi i-a zis nevestei sale chiar în faţa mea că eram „un tânăr Roeshus56 voind să spună, cred, că eram un copil-minune.

Când am ajuns la capătul cunoştinţelor mele despre lumea stelelor sau poate când am ajuns la capătul posibilităţilor de înţelegere ale lui mister Barkis, micuţa Em'ly şi cu mine ne-am făcut o manta dintr-o prelată veche, sub care ne-am cuibărit tot restul drumului. Ah, cum o mai iubeam! Ce fericiţi am fi fost (mă gândeam eu) dacă ne-am fi căsătorit şi am fi plecat să trăim, undeva, oriunde, la umbra copacilor sau în câmp, şi n-am creşte niciodată mari, şi n-am deveni niciodată mai înţelepţi, şi am rămâne în veci copii şi am hoinări ţinându-ne de mână în bătaia soarelui, peste pajişti înflorite, noaptea odihnindu-ne capul pe un pat de muşchi şi dormind somn dulce, paşnic şi neprihănit, şi dacă atunci când am muri am fi îngropaţi de păsările cerului! Tot drumul mi-au stăruit în minte asemenea închipuiri ireale, strălucitoare în lumina nevinovăţiei noastre şi tremurânde ca stelele îndepărtate. Şi în ziua de azi sunt bucuros când îmi aduc aminte că la nunta lui Peggotty au fost de faţă două suflete candide cum erau al Em'ly şi al meu. Sunt bucuros când mă gândesc că în alaiul lor de nuntă afet de simplu, graţiile şi divinităţile iubirii au îmbrăcat forme atât de diafane.

Când am ajuns înapoi acasă, la vechiul barcaz, se înnoptase de-a binelea; aici missis Barkis şi soţul ei şi-au luat rămas bun şi au pornit mai departe, unul lângă altul, spre căminul lor. Atunci, pentru întâia oară, am simţit că am pierdut-o pe Peggotty. Dacă m-aş fi aflat în orice altă casă decât aceea care o adăpostea pe micuţa Em'ly, m-aş fi dus la culcare cu inima plină de amărăciune.

Mister Peggotty şi Ham, care-mi cunoşteau gândurile la fel de bine ca mine, mă aşteptau cu o masă bună şi cu feţele lor deschise, pentru a le alunga. Pentru întâia oară de când venisem la ei, micuţa Em'ly. S-a aşezat lângă mine, pe lădiţa noastră de odinioară, şi am încheiat astfel în chip minunat o zi minunată.

Era o noapte de flux; şi scurt timp după ce ne-am culcat, mister Peggotty şi Ham au ieşit la pescuit. Eram foarte mândru că fusesem lăsat singur acasă s-o ocrotesc pe micuţa Em'ly şi pe missis Gummidge, şi tare-aş fi vrut să ne atace un leu sau un şarpe, sau orice monstru răufăcător, ca să am prilejul de a-l nimici, acoperindu-mă de glorie. Dar cum în noaptea aceea pe şesul de la Yarmouth nu se aflau asemenea dihănii, m-am mulţumit să visez balauri până în zori.

Dimineaţa a venit Peggotty, care, ca de obicei, m-a strigat de sub fereastră, ca şi cum povestea cu mister Barkis, harabagiul, n-ar fi fost, de la început până la sfârşit, decât un vis. După gustare, m-a luat şi m-a dus la dânsa acasă, şi avea o căsuţă într-adevăr foarte frumoasă. Dintre toate mobilele, cred că m-a impresionat cel mai mult scrinul cel vechi de lemn afumat din salonaş (bucătăria pardosită cu ţiglă servea şi drept odaie de primire), care avea un capac culisant, şi care, când se deschidea, se lăsa în jos şi servea drept pupitru, şi pe pupitru se afla un exemplar voluminos in-cuarto al Cărţii mucenicilor de Foxe57. Cum am dat peste această carte nepreţuită – din care astăzi nu-mi mai amintesc nici un cuvânt – m-am apucat s-o citesc; şi după aceea, de câte ori i-am mai vizitat, m-aşezam în genunchi pe un scaun, deschideam scrinul în care era păstrată această nestemată, îmi rezemam braţele pe pupitru, şi de fiecare dată luam cartea de la început şi o răsfoiam cu nesaţ. Cred că mă atrăgeau mai ales pozele, căci avea numeroase ilustraţii, înfăţişând tot felul de grozăvii; de atunci; în mintea mea, Cartea mucenicilor şi căsuţa bunei mele Peggotty au rămas, cum îmi apar şi acum, indisolubil legate.

Chiar în ziua aceea mi-am luat rămas bun de la mister Peggotty, de la Ham, de la missis Gummidge şi de la micuţa Em'ly; noaptea am petrecut-o la Peggotty, într-o odăiţă de la mansardă, odăiţa despre care Peggotty mi-a zis că va fi totdeauna a mea şi că va fi păstrată pentru mine aşa cum este (cu cartea despre crocodili pe o poliţă, deasupra patului).

— Tânără sau bătrână, cât oi trăi, dragul meu Davy, şi cât oi mai avea acoperişul ăsta deasupra capului, mi-a zis Peggotty, totdeauna ai să găseşti odăiţa asta pregătită ca şi cum ar trebui să pici în orice clipă. Am s-o deretic, iubitule, în fiecare zi, aşa cum ţi-am dereticat vechea ta odăiţă. Şi chiar de-ar fi să pleci în China, să fii sigur c-am s-o păstreze aşa până-ai să te-ntorci.

Mi-am dat seama cât de credincioasă şi cât de statornică era scumpa mea dădacă şi i-am mulţumit cum m-am priceput mai bine. Nu mi-a fost uşor, căci dimineaţa mi-a vorbit cu braţele după gâtul meu, şi dimineaţa urma să plec acasă, cu harabaua, însoţit de Peggotty şi de mister Barkis. Le-a venit şi lor greu când m-au lăsat în faţa porţii; mi s-a părut ciudat să văd depărtându-se harabaua cu Peggotty şi lăsându-mă singur sub ulmii cei bătrâni, cu ochii aţintiţi asupra casei unde nu se mai găsea nimeni care să mă privească cu dragoste sau bunăvoinţă.

Şi de atunci a început o perioadă în care nimeni nu s-a mai sinchisit de mine, o perioadă de care nu-mi pot aduce aminte fără să mă cuprindă mâhnirea. M-am trezit brusc într-o jalnică însingurare – fără nici un semn. De prietenie de nicăieri, departe de băieţii de vârsta mea, singur cu gândurile mele negre – o jalnică însingurare, a cărei umbră întunecată se aşterne parcă asupra filei pe care scriu.

Ce n-aş fi dat să mă trimită chiar la cea mai aspră şcoală de pe lume! Să învăţ, ceva, oricum, oriunde! Dar o asemenea nădejde nu puteam nutri. Nu mă iubeau; şi mă ignorau, cu bunăştiinţă, cu cruzime, cu încăpăţânare. Cred că pe vremea aceea mister Murdstone era strâmtorat cu banii; dar nu asta era pricina. Nu mă putea suferi; şi îndepărtându-mă, a încercat, presupun, să înlăture până şi umbra gândului c-aş avea dreptul să-i cer ceva, şi asta a reuşit.

De fapt, nu am fost maltratat. N-am fost bătut, n-am fost înfometat; dar mă nedreptăţeau fără încetare, mă nedreptăţeau sistematic, cu impasibilitate. Zile, săptămâni şi luni de-a rândul nu s-a sinchisit nimeni de mine. Uneori, când îmi aduc aminte de această perioadă, mă întreb ce ar fi făcut dacă aş fi căzut bolnav; m-ar fi lăsat oare să zac singur în odaia mea ca de obicei, sau mi-ar fi întins cineva o mână de ajutor?

Când mister Murdstone şi soră-sa erau acasă, luam masa cu ei; când lipseau, mâncam singur. Toată ziua stăteam de pomană prin casă sau prin împrejurimi, fără ca să le pese, afară doar că se arătau geloşi şi vegheau să nu mă împrietenesc cu nimeni, de teamă, pesemne, că dacă m-aş împrieteni cu cineva, aş putea să mă plâng. De aceea, cu toată că mister Chillip m-a poftit la el destul de des (rămăsese văduv, căci cu câţiva ani în urmă îşi pierduse soţia – o femeie firavă, mică, blondă, care, îmi aduc aminte, mi se părea că seamănă cu o pisică roşcată), n-am avut decât rareori fericirea de a petrece o după-amiază în cabinetul lui medical, citind vreo carte necunoscută mie, în vreme ce mirosul de farmacie îmi gâdila nările, sau pisând ceva într-o piuliţă, călăuzit de sfaturile sale blânde.

Din aceeaşi pricină, care venea să se adauge desigur unei vechi vrăjmăşii, nu mi se îngăduia decât rareori să mă duc s-o văd pe Peggotty. Ţinându-şi făgăduiala, dânsa venea o dată pe săptămână, fie că mă vizita acasă, fie că ne întâlneam undeva, prin preajmă, şi nu venea cu mâna goala niciodată; eu însă am fost amarnic dezamăgit. În repetate rânduri, pentru că nu mi s-a dat voie să mă duc la ea casă. Totuşi, mi s-a încuviinţat s-o vizitez de câteva ori, la intervale destul de lungi, şi cu acest prilej am băgat de seamă că mister Barkis era cam zgârcit, sau cum se exprima respectuos Peggotty, „puţintel cam scump” şi am aflat că sub pat, într-o lădiţă, unde pretindea că n-ar avea decât haine şi pantaloni, ţinea o grămadă de bani. Comorile intrate în această ladă atât erau de sfioase, încât pentru a scoate până şi cea mai neînsemnată sumă din ascunzişul acela era nevoie de tot felul de şiretlicuri; aşa că pentru a obţine acoperirea cheltuielilor săptămânale, Peggotty era nevoită să urzească un plan complicat, un adevărat complot al prafului de puşcă58.

În tot acest timp îmi dădeam atât de limpede seama că zadarnice erau toate legămintele ce le făcusem şi că nimeni nu se sinchisea de mine, încât aş fi fost foarte nefericit dacă n-ar fi fost acea colecţie de cărţi vechi. Ele au constituit unica mea mângâiere; şi le-am rămas tot atât de credincios pe cât mi-au rămas şi ele şi nici nu mai ştiu de câte ori le-am recitit.

Mă apropii acum de o perioadă a vieţii mele pe care desigur că n-o voi uita atâta timp cât voi fi în stare să-mi amintesc ceva; şi de multe ori imaginea ei mi-a revenit fără voie în minte, ca o stafie, întunecându-mi clipele cele mai fericite.

Într-o bună zi, când ieşisem şi colindam, gânditor şi apatic, cum devenisem din pricina vieţii pe care o duceam, deodată, întorcând colţul unei uliţe din preajma casei, m-am întâlnit faţă în faţă cu mister Murdstone, care se plimba însoţit de un alt domn. Tulburat, tocmai dădeam să trec mai departe, când domnul acela m-a strigat:

— Hei! Brooks?

— Nu, sir, numele meu este David Copperfield.

— Lasă, nu-mi spune mie! Dumneata eşti Brooks, mi-a zis. Eşti Brooks din Sheffield. Ăsta ţi-e numele.

Când am auzit aceste cuvinte, m-am uitat mai bine la el. Şi după felul cum râdea, l-am recunoscut: era mister Quinion, pe care, împreună cu mister Murdstone, îl vizitasem la Lowestoft, puţin înainte de… dar data n-are importanţă, aşa că nici nu-i nevoie să spun când.

— Cum o mai duci, Brooks, şi la ce şcoală mergi? m-a întrebat mister Quinion.

Şi punându-mi mâna pe umăr, m-a silit să mă întorc ca să mă plimb cu el. N-am ştiut ce să-i răspund şi m-am uitat nehotărât la mister Murdstone.

— Deocamdată stă acasă, i-a spus acesta. Nu merge la şcoală. Şi nu ştiu ce să mă fac cu el. E un copil îndărătnic.

Şi privirea lui şaşie s-a oprit iar o clipă asupra mea, apoi ochii i s-au întunecat şi, încruntându-se, i-a întors în altă parte, căci nu mă putea suferi.

— Hm! Hm! a făcut mister Quinion, parcă măsurându-ne pe amândoi. Frumoasă vreme!

A urinat o tăcere, şi tocmai mă întrebam cum aş face să scap de mâna pe care şi-o aşezase pe umărul meu şi s-o şterg, când mi-a zis:

— Presupun, totuşi, că eşti un băiat destul de isteţ. Nu-i aşa, Brooks?

— Da! De isteţ, e el destul de isteţ, a intervenit mister Murdstone, pierzându-şi răbdarea. Ai face mai bine să-l laşi să-şi urmeze drumul. Da. Să nu aştepţi recunoştinţă pentru faptul că te-ai ocupat de el.

În urma acestei observaţii, mister Quinion mi-a dat drumul, iar eu m-am grăbit să alerg acasă. Când am intrat în grădina din faţa casei, m-am uitat înapoi şi l-am văzut pe mister Murdstone rezemat de portiţa cimitirului, ascultându-l pe mister Quinion. Amândoi se uitau după mine, şi am simţit că despre mine vorbeau.

În noaptea aceea, mister Quinion a fost găzduit la noi. A doua zi dimineaţă, după gustare, tocmai mă ridicasem de pe scaun şi dădeam să ies din salonaş, când mister Murdstone m-a strigat. Apoi, cu un aer foarte grav s-a îndreptat spre pupitrul la care şedea miss Murdstone. Mister Quinion, cu mâinile în buzunare, se uita pe fereastră; iar eu, holbându-mă la toţi trei, aşteptam.

— David, mi-a zis mister Murdstone tinerii trebuie să muncească pe lumea asta; nu să viseze şi să lenevească.

— Aşa ca tine, a adăugat soră-sa.

— Jane Murdstone, te rog, nu te amesteca! Cum îţi spuneam, David, tinerii trebuie să muncească pe lumea asta, nu să viseze şi să lenevească. Mai ales un băiat având năravuri anevoie de îndreptat şi căruia nici că i s-ar putea face un bine mai mare decât să-l sileşti să deprindă viaţa ordonată a oamenilor muncitori, decât să-l descotoroseşti de năravurile lui cele rele.

— Acolo, cu îndărătnicia nu merge! a sărit miss Murdstone. Se cere smulsă din rădăcini. Trebuie smulsă. Şi nici vorbă că va fi!

Mister Murdstone îi aruncă o privire severă şi aprobatoare în acelaşi timp şi urmă:

— Cred că ştii, David, că nu sunt bogat. În orice caz, o afli acum. Ai primit o creştere îngrijită. Şcoala e foarte costisitoare; şi chiar dacă n-ar fi şi mi-aş putea permite şi de-aci înainte o asemenea cheltuială, cred că nu ţi-aş face nici un serviciu dacă te-aş ţine la şcoală. Te aşteaptă trânta cu viaţa; şi cu cât vei începe mai devreme, cu atât mai bine.

Cred că în gând mi-am zis atunci că începusem eu trânta mai demult, cu slabele mele puteri; în orice caz, astăzi îmi dau seama de acest lucru.

— Presupun că ai auzit amintindu-se de „contuar”.

— De „contuar”, sir? am repetat eu.

— De firma „Murdstone & Grinby”, comercianţi de vinuri, mi-a răspuns el.

Aveam, pesemne, un aer nedumerit, căci dânsul a urmat pripit:

— Desigur c-ai auzit amintindu-se „contuarul”, casa de comerţ, de pivniţele sau depozitele de vinuri sau ceva în legătură cu ele.

— Am auzit, mi se pare, amintindu-se casa de comerţ, sir, i-am zis, referindu-mă la ştirile destul de vagi ce le aveam despre veniturile lui şi ale soră-si. Dar nu-mi aduc aminte când.

— N-are importanţă când ai auzit! m-a repezit el. Casa este cunoscută de mister Quinion.

M-am uitat cu respect la acest domn, care continua să privească pe fereastră.

— Mister Quinion îmi spune că firma are în serviciu câţiva băieţi de seama ta şi crede că nimic nu se opune angajării tale în condiţii identice.

— Fiindcă, să fim înţeleşi, Murdstone, a precizat mister Quinion cu voce înceată, întorcându-se pe jumătate, băiatul alte perspective n-are.

Cu un gest de nerăbdare, de mânie chiar, mister Murdstone a urmat, fără a lua în seamă cele spuse:

— Aceste condiţii îţi asigură acoperirea cheltuielilor de întreţinere şi ceva bani de buzunar. Chiria locuinţei (pe care ţi-am găsit-o) o voi suporta eu. La fel, şi spălatul rufelor.

— Nu se cade însă să depăşească suma hotărâtă de mine, a intervenit soră-sa.

— Îmbrăcămintea, de asemenea, îţi va fi procurată, a urmat mister Murdstone, căci deocamdată nu vei fi în stare să ţi-o cumperi singur. Aşadar, David, vei pleca la Londra cu mister Quinion şi vei începe să-ţi câştigi singur existenţa.

— Într-un cuvânt, a intervenit din nou miss Murdstone, ţi s-a găsit un rost. Rămâne acum să binevoieşti aţi face datoria.

Cu toate că mi-am dat seama că urmăreau să scape de mine, nu-mi amintesc precis dacă această veste mi-a făcut plăcere sau m-a înfricoşat. Presupun că, neştiind ce să cred şi stând în cumpănă între cele două extreme, n-am încercat niciunul dintre aceste sentimente. Şi nici n-am avut răgaz să-mi limpezesc gândurile, căci mister Quinion urma să plece chiar a doua zi.

Închipuiţi-vă cum arătam a doua zi, cu o pălărie albă, veche, ponosită, cu panglică de doliu după mama, cu o haină neagră şi o pereche de pantaloni de catifea reiată, ţepeni şi scorţoşi – care, după părerea lui miss Murdstone, reprezenta apărătoarea cea mai potrivită pentru picioarele mele în lupta cu viaţa, care mă aştepta – închipuiţi-vă cum arătam astfel îmbrăcat, având în faţa, într-un cufăraş, puţinul ce-mi aparţinea pe lume şi şezând, un biet copil orfan şi oropsit (cum ar fi spus missis Gummidge), în poştalionul care-l ducea pe mister Quinion la Yarmouth, să prindă diligenţa spre Londra! Şi acum casa noastră şi biserica par micuţe în depărtare, mormântul de sub copac nu se mai vede deloc, ascuns de fel de fel de piedici care se ridică în calea privirilor mele; nici clopotniţa nu se mai zăreşte, înălţându-se deasupra locului unde mai jucam cândva, şi cerul este pustiu!