Capitolul L.Visul lui Mister Peggotty se înfăptuieşte

Trecuseră câteva luni de când stătusem de vorbă cu Martha pe malul Tamisei. N-o mai văzusem de atunci, dar cu mister Peggotty se întâlnise în mai multe rânduri. Strădaniile ei pline de zel fuseseră zadarnice; iar din spusele lui rezulta că nu obţinuse nici o ştire cu privire la soarta lui Emily. Mărturisesc că începusem să pierd orice nădejde că am mai putea să-i dăm de urmă şi eram din ce în ce mai încredinţat că nu mai trăia.

Dar credinţa lui rămăsese neclintită. Pe cât ştiu – şi sunt sigur că sufletu-mi curat nu-mi tăinuia nimic – dânsul n-a şovăit nici o clipă în nestrămutata-i credinţă că o va regăsi. Răbdarea lui era neobosită. Şi cu toate că mă cutremuram la gândul durerii ce va încerca în ziua când acest crez ca fi spulberat dintr-odată, datorită faptului că avea o natură întrucâtva religioasă şi că era atât de vădit ancorat în străfundurile cele mai pure ale firii sale, respectul şi stima ce i le purtam sporeau zi de zi.

Nu se mărginea să nutrească o încredere pasivă şi să nădăjduiască fără a întreprinde nimic. Toată viaţa fusese un om de acţiune, un om energic, şi ştia prea bine că în orice treabă la care avea nevoie de ajutor străin trebuia întâi şi întâi să se pună pe lucru cu tragere de inimă şi să se ajute singur. L-am văzut uneori pornind noaptea spre Yarmouth, la gândul că s-ar putea ca un accident să fi stins lumina din fereastra vechiului său barcaz. L-am văzut luându-şi toiagul şi străbătând câte şaizeci şi câte optzeci de mile, numai pentru că citise în ziar o ştire care ar fi putut să fie în legătură cu ea. După ce a auzit relatarea ce-mi fusese făcută datorită bunăvoinţei Rosei Dartle, s-a dus pe mare până la Napoli. Toate călătoriile le făcea în condiţii foarte aspre; căci avea mereu grijă să strângă bani, ca să aibă Emily când o va regăsi. Şi în tot timpul acestor îndelungi peregrinări nu l-am auzit plângându-se niciodată, niciodată nu l-am auzit spunând c-ar fi ostenit sau că şi-ar fi pierdut nădejdea.

De când ne căsătorisem, Dora îl văzuse deseori, şi ajunsese să-l îndrăgească. Îl văd şi acum cum şedea lângă sofa, cu bereta în mână, în timp ce ochii albaştri, ai scumpei mele soţii-copiliţe se ridicau cu sfială şi uimire spre chipul lui. Uneori, pe înserat, când venea să stea de vorbă cu mine, îl pofteam să fumeze o pipă în grădină, în timp ce ne plimbam în sus şi în jos cu paşi rari; şi atunci îmi revenea nespus de vie imaginea căsuţei lui părăsite, precum şi amintirea acelui nimb paşnic de care era înconjurată în ochii mei copilăroşi în serile când focul ardea în sobe, iar vântul gemea, bătând căsuţa pe toate laturile.

Într-o seară mi-a povestit că, ieşind în ajun, după căderea nopţii, o găsise pe Martha aşteptându-l lângă casă, şi dânsa îl rugase să nu părăsească cu nici un preţ Londra până ce nu va da iar ochii cu ea.

— V-a spus de ce? l-am întrebat.

— I-am cerut să-mi spună, mas'r Davy, dar a fost scumpă la vorbă, ca totdeauna, şi îndată ce i-am făgăduit, a plecat.

— V-a spus cel puţin când o s-o mai puteţi vedea? am stăruit.

— Nu, mas'r Davy, mi-a răspuns, petrecându-şi îngândurat mâna peste faţă. I-am cerut şi asta; dar nu mi-a spus nimic mai mult.

Cum de multă vreme mă feream să-l hrănesc cu nădejdi deşarte, n-am făcut nici un comentariu asupra acestei ştiri, afară doar că era de presupus că o va revedea curând.

Celelalte gânduri stârnite de această veste le-am păstrat pentru mine, căci erau anemice şi nu prea optimiste.

Într-o după-amiază, două săptămâni mai târziu, mă plimbam singur prin grădină. Îmi amintesc bine după-amiaza aceea. Era ziua a doua din săptămâna de aşteptare hotărâtă de mister Micawber. Plouase toată dimineaţa, şi umezeala plutea în văzduh. Pe copaci frunzele atârnau grele din pricina picăturilor de apă; dar deşi cerul rămăsese tot întunecat, ploaia încetase, şi păsărelele, fericite, înălţau cântecul lor vesel. Treptat, în timp ce mă plimbam prin grădină şi pe măsură ce se întuneca, ciripitul amuţea; şi se înstăpânise acea tăcere care uneori se lasă seara, la ţară. Când nu se mişcă nici cei mai plăpânzi copaci şi când nu se aud decât, arareori stropi de apă rostogolindu-se de pe rămurele.

Din grădină, unde mă plimbam de-a lungul spalierului îmbrăcat cu iederă, aflat lângă căsuţă, se vedea drumul care trecea prin faţa portiţei. Cufundat în gânduri, mi-am îndreptat întâmplător privirea într-acolo şi am văzut o siluetă într-o manta simplă. Stătea uitându-se fix la mine şi îmi făcea semne.

— Martha! am exclamat, îndreptându-mă spre ea.

— Puteţi veni cu mine? m-a întrebat în şoaptă, vorbind precipitat. Am fost de l-am căutat, dar nu l-am găsit. I-am lăsat pe masă o însemnare unde să vină. Mi-au zis că nu poate întârzia prea mult. Am veşti pentru el. Puteţi veni imediat?

Drept răspuns, am ieşit în grabă pe portiţă. A făcut un gest grăbit, cerându-mi parcă să am răbdare şi să nu vorbesc, şi întorcându-se, a luat-o înapoi către Londra, de unde, judecând după îmbrăcămintea ei, venise pe jos.

Am întrebat-o dacă într-acolo trebuia să mergem. După ce, cu un gest la fel de zorit ca mai înainte, mi-a făcut semn că da, am oprit o birjă goală, care tocmai trecea, şi ne-am urcat în ea. Când am întrebat-o unde să ne ducă birjarul, mi-a răspuns: „La Golden Square! Dar iute!”, apoi s-a ghemuit într-un colţ, şi-a ascuns faţa cu o mână care tremura, şi cu cealaltă a repetat gestul de mai nainte, de parcă n-ar fi suferit să audă sunetul vocii omeneşti.

Tulburat şi ameţit de licăririle de nădejde învârtejite cu presentimentele cele mai sumbre, m-am uitat la ea, gata să-i cer o lămurire. Dar când am văzut cât de mult ţinea să păstreze tăcerea, n-am mai spus nimic, cu atât mai mult cu cât şi eu simţeam aceeaşi nevoie. N-am schimbat o vorbă tot drumul. Uneori arunca o privire spre portieră, care parcă voia să spună că mergeam încet, deşi, de fapt, mergeam destul de iute; încolo, nici nu s-a mişcat din poziţia iniţială.

Am coborât din trăsură la Golden Square şi l-am rugat pe birjar să aştepte, crezând că poate vom mai avea nevoie. Dânsa m-a apucat de braţ şi m-a grăbit către una din numeroasele ulicioare întunecoase de prin locurile acelea, unde casele, cândva arătoase, fuseseră locuite de câte o singură familie, dar care de mult ajunseseră nişte biete magherniţe închiriate odaie cu odaie. Intrând pe poarta deschisă a uneia dintre aceste clădiri, Martha mi-a lăsat braţul şi mi-a făcut semn s-o urmez pe scara principală, care era parcă un afluent al uliţei.

Casa mişuna de chiriaşi. În timp ce urcam scările, uşile încăperilor se deschideau şi locatarii scoteau capetele; şi ne-am încrucişat cu fel de fel de oameni care coborau. Privind de jos, din stradă, înainte de a intra, văzusem femei şi copii care căscau gura pe la ferestre, printre ghivecele cu flori; şi pare-se că le stârnisem curiozitatea, căci mai ales ele erau acum cele care deschideau uşile, ca să ne vadă trecând. Era o scară largă, lambrisată, cu o balustradă masivă din lemn de culoare închisă; cornişele uşilor erau împodobite cu ghirlande de flori şi fructe sculptate în lemn; iar în dreptul ferestrelor se aflau aşezate banchete largi. Dar toate aceste mărturii ale splendorii apuse erau roase de vreme şi murdare; mucegaiul, igrasia şi timpul slăbiseră duşumeaua, care pe alocuri era putredă şi gata să se prăbuşească. Am băgat de seamă că fuseseră făcute unele încercări de a întări acest schelet şubrezit, cârpindu-se pe ici, pe colo vechea lemnărie scumpă cu cherestea ordinară; dar ieşise un lucru netrainic, cum e căsnicia unui nobil scăpătat cu o fată din popor, în care fiecare element al acestei înjghebări eteroclite trăgea în altă parte. Câteva dintre ferestrele scării fuseseră acoperite sau complet astupate. Iar cele rămase abia dacă mai aveau vreun geam; şi prin cercevelele descleiate, prin care parcă pătrundea neîncetat un aer îmbâcsit, am văzut, prin alte ferestre tot fără geamuri, interiorul altor case, aflate în aceeaşi stare, şi am privit în jos într-o curte infectă, folosită ca ladă de gunoi comună.

Am urcat până la ultimul etaj al casei. De două sau trei ori mi s-a părut că în lumina îndoielnică întrezăream silueta unei femei care urca înaintea noastră. Când am ajuns pe ultimul palier, de unde se ajungea la mansardă, am văzut-o foarte lămurit cum s-a oprit în fata unei uşi. Apoi am văzut-o apăsând clanţa şi intrând.

— Ce-o mai fi asta?! a murmurat Martha. A intrat în odaia mea. N-o cunosc!

Dar eu o cunoşteam. Uluit, o recunoscusem: era miss Dartle.

I-am spus, în câteva cuvinte, că era o cucoană pe care o cunoşteam; dar nici n-am sfârşit bine, că i-am auzit glasul în odaie, deşi, de unde ne aflam, nu puteam desluşii ce spunea. Cu un aer mirat, Martha a repetat gestul cunoscut şi m-a condus în sus pe scară; şi apoi, printr-o uşiţă dosnică, fără broască, pe care a deschis-o împingând-o uşor, a intrat într-o cămăruţă goală, cu tavanul oblic, abia mai mare decât un dulap. Între aceasta şi odaia care spusese că era a ei se afla o uşiţă de trecere, întredeschisă. Acolo ne-am oprit gâfâind, obosiţi de urcat, şi, uşurel, dânsa mi-a astupat gura cu mâna. De unde mă aflam, n-am putut vedea decât că odaia cealaltă era destul de încăpătoare; că în ea se afla un pat; şi că pe pereţi atârnau câteva litografii ieftine, înfăţişând corăbii. Dar n-o puteam vedea nici pe miss Dartle, nici pe persoana căreia i se adresa. Desigur, nici Martha nu le vedea, căci eu mă aflam într-o poziţie mai bună.

Câteva clipe a domnit o tăcere de mormânt. Martha, ţinând o mână pe buzele mele, a ridicat-o pe cealaltă în dreptul urechii.

— Puţin îmi pasă că nu-i acasă! a zis arogantă miss Dartle. Nici n-o cunosc. Pe tine am venit să te văd.

— Pe mine? i-a răspuns un glas stins.

Când l-am auzit, m-a trecut un fior. Căci era glasul bietei Emily!

— Da, i-a spus miss Dartle. Pe tine am venit să te văd. Ce? Doar nu ţi-o fi ruşine să-ţi arăţi chipul de la care s-au tras atâtea?

Ura crâncenă şi înverşunată ce-i răsuna în glas, accentul rece, aspru, tăios şi furia ei stăpânită m-au făcut s-o văd ca şi cum ar fi stat în faţa mea, în plină lumină. Îi vedeam ochii negri strălucitori şi chipul istovit de patimă; şi îi vedeam cicatricea albă ce-i brăzda buzele şi care acuma pesemne zvâcnea şi fremăta.

— Am venit s-o văd pe iubita lui James Steerforth; pe fata care a fugit cu el, ajungând subiectul de pălăvrăgeală al drojdiei locului ei de baştină; pe neruşinata, stricata şi rafinata ibovnică a oamenilor de teapa lui James Steerforth! Vreau să văd şi eu cum arată o asemenea făptură.

S-au auzit nişte zgomote de parcă nenorocita asupra căreia revărsase acest val de ocări ar fi dat să fugă spre uşă şi ca şi cum vorbitoarea i-ar fi tăiat calea. A urmat o clipă de tăcere.

Când miss Dartle a reînceput, a rostit cuvintele printre dinţii încleştaţi şi a bătut din picior.

— Stai aici, că de nu, te dau de gol faţă de toţi vecinii şi faţă de întreaga stradă! Dacă ai să încerci să fugi de mine, să ştii c-am să te prind, de-ar fi să te iau de păr şi de-ar fi să arunc cu pietre după tine!

Singurul răspuns care mi-a ajuns până la urechi a fost un freamăt înfricoşat. A urmat o tăcere. Nu ştiam ce să fac. Oricât aş fi vrut să pun capăt acestei scene, îmi dădeam seama că n-aveam nici un drept să mă amestec; că singur mister Peggotty era îndrituit să intervină şi s-o scape. „De ce nu vine odată?” mă întrebam nerăbdător.

— Aşa! a urmat miss Dartle cu un râs batjocoritor. În sfârşit, am văzut-o! Mare nătărău acela care s-a lăsat înşelat de aerul ăsta de mironosiţă şi de felul cum îşi ţine capul înclinat!

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-mă! a strigat Emily. Oricine aţi fi, cunoaşteţi jalnica mea poveste şi pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-mă, de vreţi să vă cruţe şi pe dumneavoastră.

— Să mă cruţe şi pe mine? a răspuns ca turbată miss Dartle. Nu cumva îţi închipui că am avea ceva comun noi două?

— Doar că suntem femei, i-a răspuns Emily, izbucnind în lacrimi.

— Şi ăsta, a zis Rosa Dartle, e un motiv atât de puternic mai ales când e invocat de o ticăloasă ca tine, încât chiar dacă aş putea nutri pentru tine vreun alt simţământ în afară de ură şi dispreţ, l-aş înăbuşi. Suntem femei! Chiar au de ce să se mândrească femeile cu una ca tine!

— Merit toate astea, a bolborosit Emily, dar e îngrozitor! Gândiţi-vă, scumpă lady, câte am îndurat, cât de jos am căzut! Vai, vino, Martha, mai repede! Vai, de-aş fi acasă!

Miss Dartle s-a aşezat pe un scaun cu faţa către uşă; şi şi-a aţintit privirea spre duşumea, ca şi cum Emily ar fi zăcut la picioarele ei. Aflându-se acum între mine şi lampă, îi desluşeam buzele strânse şi ochii ei cei cruzi îndreptaţi într-un singur punct, cu o sălbatică expresie de triumf.

— Ascultă ce-ţi spun eu! Păstrează-ţi tertipurile astea viclene pentru nătărăii tăi. Îţi închipui oare că pe mine mă poţi mişca cu lacrimile tale? Tot atât de puţin cât m-ai putea câştiga cu zâmbetele tale. Nu eşti decât o sclavă, o mercenară!

— Vai, fie-vă milă! a strigat Emily. Arătaţi-mi o umbră de compătimire, căci altfel înnebunesc!

— N-ar fi o pedeapsă destul de grea pentru nelegiuirile tale! i-a întors vorba Rosa Dartle. Îţi dai măcar seama ce-ai făcut? Te-ai gândit vreodată la casa pe care ai lăsat-o pustie?

— Vai, nu-i zi sau noapte să nu mă gândesc la ea! a spus Emily plângând.

Şi în clipa aceea am văzut-o, în genunchi, cu capul dat pe spate, cu faţa palidă îndreptată în sus, cu mâinile pe care şi le frângea deznădăjduită întinse înainte şi cu părul fluturându-i pe umeri.

— A trecut oare, a urmat ea, fie că eram trează, fie că dormeam, un singur minut fără s-o am în faţa ochilor, aşa cum a fost în ziua aceea blestemată când i-am întors spatele pentru totdeauna? Vai, casa mea, casa mea! Vai, dragă, dragă unchiule, dacă ai şti cât m-a făcut să sufăr dragostea ce mi-ai purtat-o după ce m-am abătut de la calea cea dreaptă, niciodată nu mi-ai fi arătat-o oricât de mult ai fi simţit-o; te-ai fi mâniat pe mine, măcar o dată în viaţă, ca asta să-mi fie o mângâiere! N-am avut, nu, n-am avut parte de nici o mângâiere pe lume, căci întotdeauna m-au iubit cu toţii din toată inima!

A căzut apoi cu faţa la pământ, înaintea acelei întruchipări a trufiei care şedea înfiptă pe scaun, încercând cu o sforţare smerită să-i atingă poalele rochiei.

Rosa Dartle o privea de sus, neînduplecată, ca o statuie de bronz. Strângea buzele, ca şi cum ar fi fost conştientă că trebuia să facă un efort deosebit spre a rezista ispitei de a călca în picioare frumoasa făptură ce-i stătea în faţă – nu scriu asta decât pentru că sunt sincer convins că aşa e. Am văzut-o cât se poate de bine, şi în căutătura ei parcă era încordată întreaga forţă a caracterului ei. Dar de ce oare nu mai venea odată mister Peggotty?!

— Ticăloasă vanitate mai au şi viermii ăştia! a scrâşnit dânsa după ce, izbutind să potolească mişcările sacadate ale pieptului, s-a simţit în stare să vorbească. Casa ta! Îţi închipui oare că m-am gândit la ea măcar o singură clipă sau că presupun c-ai fi putut căşuna acelei cocioabe nenorocite vreun rău care să nu poată fi răscumpărat – şi încă din gros – cu bani? Casa ta? N-ai fost pentru ai tăi decât un obiect ca oricare altul, şi a fost cumpărată şi vândută de ei ca oricare altă marfă!

— Vai, asta nu! a strigat Emily. Puteţi spune despre mine orice poftiţi, dar nu mânjiţi mai mult decât am făcut-o eu, cu ruşinea şi păcatele mele, nişte oameni care-s tot atât de vrednici de cinste ca şi dumneavoastră! Ca o lady ce sunteţi, chiar de nu vă e milă de mine, pe ei trebuie să-i respectaţi.

— Eu de altceva îţi vorbesc, i-a zis Rosa Dartle, nesocotind această rugăminte şi trăgându-şi rochia, ca să nu fie pângărită de mâinile ei. Eu vorbesc de casa lui – de casa în care locuiesc! Iată, a urmat ea întinzând mâna cu un râs dispreţuitor şi uitându-se de sus la fata prăbuşită la picioarele ei, iată pricina dezbinării între o mamă, care-i o lady, şi fiul ei, care-i un gentleman; pricina durerii ce domneşte în casa aceea unde n-ar fi fost primită nici să slugărească la bucătărie; pricina atâtor mâhniri, frământări şi reproşuri – o spurcăciune culeasă de pe ţărmul mării, bună ca să te joci cu ea un ceas şi după aceea s-o arunci înapoi de unde ai luat-o!

— Nu! Nu! a strigat Emily frângându-şi mâinile. Am fost crescută până în ziua când mi-a ieşit în cale – zi blestemată, pe care mai bine ar fi fost să n-o apuc şi să nu mă fi văzut decât purtată spre mormântul meu – am fost crescută la fel de bine ca dumneavoastră sau oricare altă lady şi eram menită să fiu nevasta unui om tot atât de cumsecade ca acela cu care v-aţi putea mărita dumneavoastră sau oricare altă lady din lume. Dacă locuiţi în casa lui şi-l cunoaşteţi, ştiţi, cred, ce înrâurire poate avea asupra unei fete slabe şi vanitoase ca mine. Nu caut să mă apăr, dar ştiu bine, cum bine ştie şi el, sau cum va şti când va sta să moară şi îl va mustra cugetul, că a făcut tot ce i-a stat în putere ca să mă amăgească şi că l-am crezut, am pus temei pe el şi l-am iubit!

Rosa Dartle a sărit de pe scaun; s-a tras înapoi; şi trăgându-se înapoi, a dat să-i repeadă un pumn, şi pe chipu-i întunecat şi schimonosit de furie era zugrăvită atâta răutate, încât am fost gata-gata să mă arunc între ele. Dar pumnul ei a nimerit în gol. În picioare, gâfâind, uitându-se la Emily cu o expresie de nemaipomenită scârbă şi tremurând toată de ciudă şi de furie, mi s-a părut că era o privelişte cum nu mai văzusem vreodată şi cum nu-mi va mai fi dat să văd câte zile voi trăi.

— Tu l-ai iubit Tu? a răcnit cu pumnul strâns, fremătând, parcă în căutarea unei arme cu care s-o înjunghie pe aceea care o ura.

Emily se retrăsese din câmpul meu vizual. Şi nu i-a răspuns.

— Şi asta mi-o spui mie, cu buzele astea pângărite? a adăugat Rosa Dartle. De ce oare nu sunt bătute cu nuiaua făpturile de teapa ei? Dacă aş putea, aş porunci ca fata asta să fie omorâtă în bătăi!

Şi nu mă îndoiesc că ar fi făcut-o. Nu i-aş fi dat pe mână nici cleştele, nici roata atâta vreme cât avea privirea injectată de furie.

Încet, foarte încet, a pufnit în râs şi a arătat-o cu mâna pe Emily, de parcă aceasta ar fi fost batjocura zeilor şi a oamenilor.

— Ea, şi să iubească! Stârvul ăsta! Şi ar fi în stare să-mi spună că şi el a iubit-o! Ha, ba. Ce mincinoşi mai sunt şi ăştia!

Ironia ei era mai rea decât mânia pe care o arăta pe faţă. Dintre astea două, aş fi preferat, fără nici o şovăire, s-o înfrunt pe cea din urmă. Dar niciodată n-o lăsa să-i scape din frâu mai mult de o clipă. Acum o ferecase la loc, şi cât mai clocotea în sufletul ei, nu lăsa să se vadă în afară.

— Am venit aici, izvor neprihănit al dragostei – aşa cum ţi-am spus de la început – să văd cum arată una ca tine. Eram curioasă. Acum sunt mulţumită. Şi am mai venit să-ţi spun c-ai face bine să te întorci cât mai repede acasă şi să te ascunzi printre oamenii aceia cumsecade, care te aşteaptă şi pe care banii tăi îi vor împăca. Şi când s-or isprăvi, n-ai decât din nou să crezi, să pui temei şi să iubeşti, mă-nţelegi? Credeam că eşti o jucărie stricată care şi-a trăit traiul; o bijuterie fără valoare, care şi-a pierdut strălucirea şi a fost aruncată la gunoi. Dar fiindcă am găsit că eşti plăsmuită din aur adevărat, că eşti o adevărată lady, o biată fiinţă nevinovată, amăgită şi înşelată, dar cu inima plină de dragoste şi de încredere – căci aşa arăţi, ceea ce se şi potriveşte cu povestea ta! – mai vreau să-ţi spun ceva. Ascultă-mă bine; căci cum îţi spun, aşa voi face! Mă auzi, zâno? Ceea ce spun am să şi fac.

O clipă, mânia a pus din nou stăpânire pe ea; dar a trecut ca un spasm, lăsând în urmă doar un surâs.

— Ascunde-te, a urmat ea, dacă nu acasă, altundeva. Într-un loc depărtat; într-un trai obscur… sau poate, şi mai bine, într-o moarte obscură. Mă mir că n-ai găsit încă mijlocul de a-ţi potoli inima rănită. Am auzit că există uneori asemenea mijloace. Şi cred că nu-s greu de găsit.

Emily i-a curmat vorba cu un hohot de plâns înăbuşit. S-a oprit şi l-a ascultat cum ai asculta o muzică.

— Poate că sunt o fire cam ciudată, a urmat Rosa Dartle, dar nu pot respira acelaşi aer pe care-l respiri tu. Găsesc că-i nesănătos. De aceea vreau să-l curăţ; vreau să-l purific de persoana ta. Dacă mâine te mai găsesc aici, spun în gura mare pe scară povestea ta. Mi s-a zis că locuiesc femei cinstite în casa asta; ar fi păcat să nu afle ce poamă se ascunde printre ele. Şi dacă, plecând de aici, îţi cauţi alt adăpost în oraşul ăsta, pentru a exercita altă profesie decât adevărata ta profesie (pe care o poţi exercita fără împotrivire din partea mea), o să-ţi fac acelaşi serviciu de îndată ce o să aflu unde te-ai refugiat. Şi cu ajutorul unui gentleman care nu demult a vrut să te ia de nevastă, sunt sigură că am să-ţi pot face acest serviciu.

Oare n-avea să mai vină niciodată mister Peggoty? Oare cât timp mai aveam să îndur asta? Oare cât timp am să pot îndura?

— Vai mie, vai mie! a exclamat nefericita Emily, cu un glas care ar fi muiat, cred, şi o inimă de cremene, dar zâmbetul Rosei Dartle era neschimbat. Ce, ce să mă fac?

— Ce să faci? i-a răspuns cealaltă. Să trăieşti fericită cu gândurile tale! Să-ţi petreci viaţa amintindu-ţi de dragostea lui James Steerforth – a vrut să te mărite cu servitorul lui, nu-i aşa? – sau gândindu-te cu recunoştinţă la omul atât de vrednic şi de cumsecade care te-ar fi primit în dar din partea lui. Sau dacă aceste măreţe amintiri şi conştiinţa propriilor tale virtuţi şi situaţia onorabilă pe care ţi-ar fi asigurat-o în ochii lumii întregi nu-ţi sunt de ajuns, mărită-te cu omul acela cumsecade şi fii fericită că binevoieşte să te ia de soţie. Şi dacă nici soluţia asta nu te mulţumeşte, n-ai decât să mori! Există destule ganguri şi maidane cu gunoi pentru asemenea disperare şi pentru asemenea moarte: alege-ţi unul şi ia-ţi zborul spre ceruri!

Am auzit paşi pe scară. I-am recunoscut, eram sigur! Slavă Domnului, erau ai lui!

În timp ce rostise aceste din urmă cuvinte, miss Dartle se depărtase încet-încet de uşă, aşa că acuma n-o mai vedeam.

— Dar ia aminte! a adăugat ea, încet şi apăsat, deschizând uşa ca să plece. Sunt hotărâtă, fiindcă am motivele mele şi fiindcă urăsc, sunt hotărâtă, dacă n-ai să piei din faţa mea, să te izgonesc de pretutindeni sau să-ţi smulg masca asta drăgălaşă! Asta am avut să-ţi spun; şi ceea ce spun am să şi fac!

Paşii de pe scară s-au apropiat… s-au apropiat tot mai mult… s-au încrucişat cu ai ei, care coborau… apoi au năvălit în odaie!

— Unchiule!

Un ţipăt sfâşietor a urmat acestui cuvânt. Am zăbovit o clipă, şi apoi, uitându-mă în odaie, l-am văzut cum ţinea în braţe trupul căzut în nesimţire. I-a privit faţă câteva secunde, s-a aplecat s-o sărute – vai, cu câtă duioşie! – apoi i-a acoperit-o cu o batistă.

— Mas'r Davy, mi-a zis cu glas scăzut şi tremurat după ce i-a acoperit faţa, mulţumesc lui Dumnezeu din ceruri că visul meu s-a înfăptuit! Îi mulţumesc din toată inima că m-a adus pe căile sale până la fetiţa mea iubită.

Rostind aceste cuvinte, a luat-o în braţe şi, strângând la piept faţa-i acoperită, ce era întoarsă spre a lui, a purtat-o ţeapănă, fără cunoştinţă, în jos, pe trepte.