Capitolul VIII.Vacanţa. O după-amiaza fericită.

Înainte de a se lumina de ziuă, când am ajuns la hanul la care-a oprit diligenta, alt han, nu acela unde lucra prietenul meu, rândaşul, am fost poftit într-un iatac drăguţ, pe uşa căruia era pictat un delfin. Îmi aduc aminte că, deşi băusem un ceai fierbinte în sala de jos, în faţa căminului în care ardea un foc mare, eram îngheţat; şi că am fost foarte fericit să mă cuibăresc în patul „Delfinului”48, să trag peste cap plapuma „Delfinului” şi să dorm.

Mister Barkis, harabagiul, trebuia să vină să mă ia dimineaţă la 9. M-am deşteptat pe la 8, cam mahmur, pentru că mă odihnisem prea puţin, şi am fost gata îmbrăcat înainte de ora hotărâtă. M-a întâmpinat ca şi cum n-ar fi trecut nici cinci minute de când ne văzusem ultima oară, ca şi cum n-aş fi intrat la han decât să schimb o monedă de şase pence, sau aşa ceva.

Îndată după ce mi-am încărcat cufăraşul şi am luat loc în haraba, şi după ce harabagiul s-a aşezat pe capră, mârţoaga cea leneşă a pornit în pasul ei obişnuit.

— Arătaţi foarte bine, mister Barkis, i-am zis, socotind că-i va face plăcere să afle acest lucru.

Mister Barkis şi-a frecat obrazul cu mâneca, apoi s-a uitat la ea de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu i s-a luat rumeneala de pe faţă, dar nu mi-a răspuns la compliment.

— Să ştiţi, mister Barkis, că n-am uitat. I-am scris lui Peggotty.

— Îhî! făcu mister Barkis.

Părea morocănos şi îmi răspundea cam sec.

— N-am făcut bine, mister Barkis? l-am întrebat, după o clipă de codire.

— Nu prea.

— N-am scris cumva ce trebuia?

— Ba ăi fi scris dumneata ce trebuia, mi-a zis mister Barkis, dar a rămas fără urmare.

Nepricepând ce voia să spună, am repetat interogativ:

— A rămas fără urmare, mister Barkis?

— Nu s-a ales nimic, m-a lămurit, privindu-mă cu coada ochiului. Nici un răspuns.

— Adică aţi aşteptat un răspuns, mister Barkis, am zis eu, făcând ochii mari. Căci la asta nu mă gândisem.

— Când un bărbat spune că ar vrea, mi-a declarat mister Barkis, privindu-mă lung, înseamnă c-aşteaptă şi un răspuns.

— Şi atunci, mister Barkis?

— De atunci, a zis mister Barkis, întorcându-şi din nou privirea asupra urechilor mârţoagei, bărbatul cu pricina tot aşteaptă răspuns.

— Nu i-aţi spus asta, mister Barkis?

— Nu-u-u! a mormăit mister Barkis, chibzuind. N-am nici o chemare să mă duc să i-o spun. De când sunt, n-am schimbat nici şase vorbe cu ea. Nici prin gând nu-mi trece să i-o spun.

— Aţi dori să-i vorbesc eu, mister Barkis? l-am întrebat, şovăitor.

— Poţi să-i spui, dacă doreşti, a încuviinţat mister Barkis, privindu-mă din nou cu înţeles, că Barkis aşteaptă un răspuns. Care ziceai că-i e numele?

— Adică vreţi să ştiţi cum o cheamă?

— Îhî! a făcut mister Barkis, dând din cap.

— Peggotty.

— Nume de botez? Sau nume de familie? a vrut să ştie mister Barkis.

— O, nu, nu-i nume de botez. Numele ei de botez e Clara.

— Nu zău? s-a mirat Barkis.

Această noutate i s-a părut pesemne foarte tulburătoare, căci a rămas o vreme pe gânduri, fluierând încetişor.

— Bine! a reluat el firul în cele din urmă. Aşa să-i spui: „Peggotty! Barkis aşteaptă răspuns.” Ea poate o să-ţi zică: „Răspuns la ce?” Să-i spui: „La ce ţi-am spus”. „Ce mi-ai spus?” o să te întrebe. Dumneata să-i răspunzi: „Barkis ar vrea.”

Această sugestie, deosebit de ingenioasă, mister Barkis a subliniat-o înghiontindu-mă atât de tare, încât m-au durut coastele. S-a aplecat apoi asupra calului, cum îi era obiceiul; şi n-a mai revenit asupra acestui subiect decât o singură dată, peste jumătate de ceas, când, scoţând o bucată de cretă din buzunar, a scris pe partea dinăuntru a coviltirului „Clara Peggotty”, pesemne ca să nu uite.

Ah, ce straniu sentiment încercam acum, când, îndreptându-mă spre casă, îmi dădeam seama că de fapt nu mai era casa mea şi când fiecare lucru la care mă uitam îmi amintea vremurile fericite ce le apucasem în vechiul cămin ca de un vis pe care nu-l voi mai trăi niciodată! Pe drum mi-am adus aminte cu amărăciune de acele zile, când mama, eu şi Peggotty eram atât de uniţi şi între noi nu se găsea nimeni care să ne dezbine, încât nici nu mai ştiam dacă să mă bucur că mă întorceam sau dacă n-ar fi fost mai bine să fi rămas departe, căutând să uit totul, în tovărăşia lui Steerforth. Era însă prea târziu; curând am şi ajuns în preajma casei, de unde se vedeau bătrânii ulmi care-şi frângeau braţele în peisajul cenuşiu de iarnă şi cum vântul smulgea vreascuri din vechile cuiburi de ciori.

Harabagiul m-a lăsat cu cufăraşul în faţa portiţei grădinii şi şi-a văzut de drum. Am apucat pe cărăruie, îndreptându-mă spre casă, şi mă uitam mereu la ferestre, temându-mă că pe vreuna din ele ar putea să scoată capul mister Murdstone, sau miss Murdstone. Dar n-a apărut nimeni la ferestre; şi când am ajuns în dreptul uşii pe care ştiam s-o deschid şi singur, am intrat fără să bat, păşind sfios, fără zgomot.

Glasul mamei, care se auzea din salonaş, mi-a trezit amintiri din prima copilărie. Cânta în surdină. Cred că aşa îmi cânta când eram foarte mic şi mă purta în braţe. Nu cunoşteam melodia, mi s-a părut însă veche şi m-a înduioşat cum te înduioşează revederea unui prieten care s-a întors după o lipsă îndelungată.

După felul melancolic cum îngâna melodia am presupus că se afla singură în salonaş. Am intrat tiptil în odaie. Şedea lângă cămin şi alăpta un copilaş a cărui mânuţă gingaşă o strângea la piept. Cu privirea aţintită asupra feţei lui, îi cânta. Într-o privinţă, totuşi, nu mă înşelasem – în salonaş nu se mai afla nimeni.

I-am vorbit, şi mama a tresărit şi a dat un ţipăt. Apoi, când m-a văzut, a strigat: „Davy, iubitul meu! Băieţaşul meu!” şi a venit către mine în mijlocul salonaşului şi, îngenunchind, m-a sărutat şi mi-a strâns capul la piept alături de pruncul cuibărit acolo şi apoi i-a dus mânuţa la buzele mele.

Bine ar fi fost de-aş fi murit atunci! Aş fi murit cu inima plină de simţământul acela! Niciodată n-am fost mai apropiat de cer ca atunci.

— Ăsta-i frăţiorul tău, mi-a zis mama, dezmierdându-mă. Davy, îngeraşul meu! Sărmanul meu copil!

Apoi, ţinându-mă îmbrăţişat, n-a mai contenit cu sărutările. Aşa ne-a găsit Peggotty când a dat buzna în salonaş şi, aşezându-se lângă noi pe podea, timp de un sfert de oră, şi-a revărsat asupra noastră focul dragostei ei.

Pare-se că nu eram aşteptat să sosesc la ora aceea. Harabagiul venise mai devreme decât de obicei. Mister Murdstone şi soră-sa se duseseră să facă o vizită unor vecini şi nu urmau să se întoarcă decât seara. Nici c-aş fi visat una ca asta. Nu mi-aş fi închipuit că ne va fi dat să mai stăm vreodată toţi trei laolaltă, nestingheriţi de nimeni; şi mi s-a părut, o clipă, că reveniseră frumoasele zile de odinioară.

Am luat cina împreună lângă cămin. Peggotty a vrut să ne servească, dar mama n-a lăsat-o şi a silit-o să ia masa cu noi. Am mâncat în vechea mea farfurie cu poze, aceea cafenie, înfăţişând o corabie de război cu pânzele întinse, pe care, în absenţa mea, Peggotty o ţinuse ascunsă, fiindcă n-ar fi vrut, pentru nimic în lume ca să se spargă. Căniţa de odinioară, pe care era gravat numele meu, precum şi furculiţa şi cuţitaşul meu, care nu tăia, se aflau în faţa mea.

În timpul mesei mi s-a părut nimerit să-i povestesc lui Peggotty despre mister Barkis, dar înainte ca sa sfârşesc, dânsa a pufnit în râs, acoperindu-şi faţa cu şorţul.

— Peggotty, a întrebat mama, ce s-a întâmplat?

Fără să-i răspundă, Peggotty a continuat să râdă. Cu şorţul pe faţă, şi cu toate că mama a încercat să i-l dea la o parte, îşi ascundea capul ca într-un sac.

— Ce te-a apucat, proasto? a insistat mama, râzând şi ea.

— O, bată-l pustia! Vrea să mă ia de nevastă?

— Ar fi un soţ foarte potrivit pentru tine; nu crezi?

— O! Nu ştiu, a zis Peggotty. Pe mine să nu mă întrebaţi. De aur să fie, şi tot nu l-aş lua. Nici pe el, nici pe nimeni altul.

— Atunci de ce nu-i spui aşa, proasto?

— De ce i-aş spune-o? i-a întors Peggotty, uitându-se peste şorţ. Nu mi-a suflat nici un cuvânt despre asta. Ştie ce-l aşteaptă. Un singur cuvinţel dac-ar îndrăzni să scoată, i-aş trage o palmă.

Cred că n-am văzut pe nimeni cu faţa atât de aprinsă cum o avea Peggotty în clipa aceea; apoi a izbucnit în râs şi şi-a ascuns din nou faţa în şorţ, şi după două-trei asemenea accese de râs, a continuat să mănânce.

Am băgat de seamă că mama, deşi zâmbea când Peggotty se uita la dânsa, căzuse pe gânduri şi părea îngrijorată. De cum o văzusem, îmi dădusem seama că era schimbată.

Chipul mai era frumos, dar prea palid şi măcinat de necazuri; mâinile îi erau atât de albe şi subţiri, încât păreau străvezii. Acum, însă, se petrecea o nouă schimbare: o schimbare în felul ei de a fi, căci se arăta neliniştită şi fremăta. În cele din urmă, întinzând mâna şi punând-o afectuos pe braţul credincioasei slugi, i-a spus:

— Dragă Peggotty, n-ai de gând să te măriţi şi tu odată?

— Eu, ma'am? a răspuns Peggotty, privind-o. Nu, ferească Dumnezeu!

— Poate mai târziu? a stăruit mama, cu duioşie.

— Niciodată! a sărit Peggotty.

Atunci mama i-a luat mâna şi i-a spus:

— Nu mă părăsi. Rămâi cu mine, Peggotty. Poate n-o să mai am nevoie multă vreme. Ce m-aş face fără tine?

— Eu să te părăsesc, scumpetea mea?! a protestat Peggotty. Pentru nimic în lume! Cine ţi-a băgat în căpşor năzbâtiile asta?

Căci Peggotty obişnuia să-i vorbească mamei ca unui copil.

Mama n-a mai zis nimic, ci doar i-a mulţumit, şi Peggotty a continuat să vorbească:

— Eu să te părăsesc? Mă şi văd! Peggotty să plece? S-o prind eu că face una ca asta! Nu, nu, nu, a repetat Peggotty, clătinând din cap şi încrucişând braţele, nu e în stare de aşa ceva, draga mea. Nu că n-ar fi nişte afurisiţi care n-ar mai putea de bucurie s-o vadă plecată, dar nu le face ea plăcerea asta! Să plesnească fierea în ei! Rămân lângă dumneata până oi îmbătrâni şi oi ajunge o babă slabă şi smintită: Şi când, fiind prea surdă şi prea hodorogită, şi prea chioară şi prea ştirbă, şi n-oi mai fi bună de nimic, nici ca să mă ocărăşti, atunci m-oi duce la Davy al meu şi l-oi ruga să mă ia la el!

— O să fiu foarte fericit, Peggotty, i-am zis, şi o să te primesc ca pe o regină!

— Doamne-Dumnezeule! a strigat Peggotty. Ştiu eu c-o să mă primeşti!

Şi, ca să mă răsplătească dinainte pentru ospitalitate, m-a sărutat. Apoi din nou şi-a acoperit capul cu şorţul şi a mai râs de mister Barkis. După care, a luat copilaşul din leagăn şi l-a primenit. Pe urmă a strâns masa; s-a întors apoi cu altă bonetă pe cap, aducându-şi cutia de lucru, iardul şi mucul de lumânare, totul întocmai ca odinioară.

Ne-am aşezat în jurul focului şi am stat de vorbă, fericiţi. Le-am povestit cât de aspru profesor era mister Creakle, şi ele m-au compătimit din toată inima. Le-am povestit ce băiat minunat era Steerforth şi cum mă ocrotea, şi Peggotty a zis că ar fi în stare să facă şi douăzeci de mile pe jos numai să-l vadă. Când copilaşul s-a trezit, l-am luat în braţe, şi l-am legănat cu drag. Când a aţipit iar, m-am aşezat lângă mama, cum obişnuiam altădată şi cum de multă vreme nu mai făcusem, am cuprins-o de mijloc, mi-am lăsat faţa rumenă pe umărul ei şi am simţit părul ei care mă atingea – ca aripa unui înger, aşa îmi ziceam, pe cât îmi aduc aminte – şi eram cu adevărat fericit.

Pe când stăteam aşa, uitându-mă în foc şi văzând fel de fel de chipuri înfiripându-se din jăratic, mi s-a părut că nici nu fusesem plecat de acasă; că mister Murdstone şi soră-sa nu erau decât nişte închipuiri şi vor pieri de îndată ce se va stinge focul; şi că din tot ce-mi aduceam aminte, afară de mama, de Peggotty şi de mine, nimic nu exista aievea.

Cât a mai fost lumină, Peggotty a cârpit un ciorap, apoi a rămas cu el tras pe mâna stângă ca o mănuşă, şi cu acul în dreapta, gata să mai tragă un fir îndată ce s-ar înteţi focul. Nu-mi dau scama ai cui erau toţi ciorapii, ăia pe care Peggotty îi cârpea toată ziua, nici de unde se aproviziona totdeauna cu atâţia ciorapi care trebuiau cârpiţi. Din frageda-mi copilărie, mereu am pomenit-o îndeletnicindu-se cu acest soi de lucru de mână, şi niciodată cu altceva.

— Mă întreb, a zis deodată Peggotty, care, uneori, avea accese de curiozitate dintre cele mai năstruşnice, ce s-o mai fi întâmplat cu mătuşa lui Davy?

— Ei, Doamne, Peggotty? a certat-o mama, tresărind din visarea ei. Ce prostii îţi mai trec prin minte!

— Dar zău, ma'am, că mă întreb, a stăruit Peggotty.

— Cum de ţi-ai adus aminte tocmai de ea? a întrebat mama. Nu mai ai la cine să te gândeşti pe lumea asta?

— Nu ştiu cum se face, a zis Peggotty, pricina se prea poate să fie că sunt eu proastă, dar mintea mea nu-i niciodată în stare să-şi aleagă gândurile. Vin şi se duc sau nu vin şi nu pleacă, după cum poftesc. Zău, mă întreb, ce s-o fi întâmplat cu dânsa?

— Ce nebună eşti, Peggotty! i-a răspuns mama. Nu cumva ai vrea s-o mai vezi venind în vizită pe aici?

— Ferească Dumnezeu! a strigat Peggotty.

— Atunci nu mai vorbi de lucruri atât de neplăcute, a zis mama. Fără îndoială că miss Betsey s-a încuiat în căsuţa ei de la marginea mării şi că n-o să mai iasă de acolo. În orice caz, nu mi se pare c-are să ne mai tulbure vreodată.

— Nu! a încuviinţat Peggotty, îngândurată. Asta-i drept… Mă întreb, însă, când o muri, îi va lăsa ceva moştenire lui Davy?

— Doamne-Dumnezeule, Peggotty, i-a răspuns mama, tare mai eşti nebună! Doar ştii bine că s-a făcut foc şi pară când a venit bietul băiat pe lume.

— Cred că nici acum nu poate să i-o ierte, şi-a dat Peggotty cu părerea.

— Şi mă rog, de ce-l-ar ierta acum? a întrebat-o cam înţepată mama.

— Acum, că mai are un frăţior, asta voiam să spun, a explicat Peggotty.

Mama a început să plângă îndată şi se mira cum de îndrăznise Peggotty să spună acest lucru.

— Vorbeşti ca şi cum copilul ăsta nevinovat, care-i în leagăn, ţi-ar fi făcut vreun rău ţie sau altcuiva, gelozia te mănâncă! i-a zis. Bine ai face dacă te-ai duce să te măriţi cu mister Barkis, harabagiul. De ce n-o faci?

— Prea ar fi fericită miss Murdstone dacă aş face-o! a răspuns Peggotty.

— Ce rea eşti, Peggotty! a mustrat-o mama. Eşti geloasă pe miss Murdstone şi nu-ţi dai seama că eşti caraghioasă. Pare-mi-se c-ai vrea să ţii tu cheile casei şi să împărţi bucatele! Mu m-aş mira dacă ţi-ar trece prin minte şi una ca asta! Când ştii bine că miss Murdstone face ce face numai din bunătate şi cu cele mai curate intenţii! Ştii prea bine, Peggotty… ştii prea bine lucrul ăsta!

Peggotty a bombănit ceva care însemna „să ne mai slăbească cu intenţiile ei curate” şi încă ceva care însemna că nu mai poate omul să răsufle de atâtea intenţii bune.

— Înţeleg eu ce vrei să spui, răutate ce eşti! i-a zis mama. Te cunosc cum nu se poate mai bine, Peggotty! Ştii prea bine lucrul ăsta şi mă mir că nu-ţi ard obrajii de ruşine. Dar să luăm lucrurile pe rând. S-o luăm mai întâi pe miss Murdstone, de asta nu scapi Peggotty! N-ai auzit-o spunând de atâtea ori că prea sunt nepricepută şi prea… prea…

— Prea drăguţă, a zis Peggotty.

— Ei şi, a urmat mama, pe jumătate râzând, dacă ea spune prostii, ce-s eu de vină?

— Nici nu zice cineva că eşti, a liniştit-o Peggotty.

— Sper că nici nu zice! a răspuns mama. N-ai auzit-o de atâtea ori spunând că tocmai de aceea vrea să mă cruţe de o mulţime de greutăţi, pentru care socoteşte că aş fi nepregătită, şi mă întreb dacă n-are dreptate; nu se scoală ea dis-de-dimineaţă şi nu aleargă de colo până colo toată ziulica până noaptea târziu şi nu face fel de fel de treburi şi nu cotrobăieşte pretutindeni în pivniţe şi în cămări, şi mai ştiu eu în ce locuri, unde nu cred să fie prea plăcut, şi vrei totuşi să spui că asta nu înseamnă jertfire de sine?

— Nu vreau să spun nimic, s-a apărat Peggotty.

— Ba vrei, Peggotty! a ripostat mama. În afară de treaba pe care o ai, altceva nici nu faci. Mereu bagi fitiluri. Asta-i plăcerea ta. Şi când te legi de bunele intenţii ale lui mister Murdstone.

— Nicicând nu m-am legat de ele, a obiectat Peggotty.

— Nu, Peggotty, i-a răspuns mama, dar ai lăsat să se înţeleagă. Asta-ţi şi spuneam adineauri. Asta-i şi cusurul tău cel mai mare. Îţi place să insinuezi. Îţi spuneam adineauri că te cunosc, şi vezi că n-am greşit. Când vorbeşti despre bunele intenţii ale lui mister Murdstone, prefăcându-te că nu le iei în serios (căci nu cred, Peggotty, că-n fundul inimii tale ai avea vreo îndoială), sunt convinsă că eşti tot atât de încredinţată ca şi mine că intenţiile lui sunt cu adevărat bune şi că este călăuzit de ele în tot ce face. Dacă în aparenţă se poartă aspru cu o anume persoană – şi sunt sigură că îţi dai seama, Peggotty, şi tu, Davy, că nu fac aluzie la niciunul dintre cei de faţă – o face numai fiindcă e sigur că este spre binele persoanei respective. De dragul meu, ţine, fireşte, la o anumită persoană; şi tot ce face e numai spre binele ei. Dânsul e mai în măsură decât mine să judece ce-i poate fi de folos; căci ştiu că sunt o fiinţă nehotărâtă, uşuratică şi copilăroasă, pe câtă vreme el e un bărbat ferm, grav şi serios. Şi, a urmat mama, în timp ce lacrimile i se prelingeau pe faţă, căci era o fire foarte impresionabilă, el îşi dă toată silinţa cu mine; şi eu trebuie să-i fiu foarte recunoscătoare şi foarte supusă până şi în gândurile mele. Şi când nu sunt, mă frământ, Peggotty, şi am mustrări de conştiinţă şi mi-e inima grea şi nu mai ştiu ce să mai încep.

Cu bărbia pe călcâiul ciorapului, tras pe mână, Peggotty privea focul, tăcută.

— Hai, Peggotty, a adăugat mama schimbând tonul, să nu ne mai certăm, nu pot să suport asta. Ştiu că-mi eşti o prietenă sinceră cum n-am alta pe lume. Când îţi spun că eşti o caraghioasă sau că eşti o pisăloagă şi alte vorbe jignitoare de felul ăsta, să ştii, Peggotty, că nu vreau să spun decât că-mi eşti o prietenă adevărată, cum mi-ai fost întotdeauna, din seara când mister Copperfield m-a adus pentru prima oară în casa asta şi ai ieşit să mă întâmpini la poartă.

Peggotty n-a pregetat şi a întărit acest legământ de prietenie, îmbrăţişându-mă cu căldură. Cred că în clipa aceea doar am bănuit adevăratul sens al discuţiei; astăzi însă sunt sigur că Peggotty o stârnise anume pentru ca în cursul ei mama să aibă prilejul să-şi verse focul, şi rezultatul dorit a fost obţinut, căci, precum îmi aduc aminte, mama s-a simţit mai la largul ei tot restul serii, iar Peggotty n-a mai ţinut-o chiar aşa din scurt.

După ce am luat ceaiul şi după ce Peggotty a scos cenuşa din vatră şi a tăiat mucul lumânărilor, ca să ne aducem aminte de vremurile de altădată, i-am citit un capitol din cartea cu crocodili, pe care a scos-o din buzunar – mă întreb dacă nu cumva a ţinut-o acolo de când îi citisem ultima oară – şi pe urmă le-am povestit din nou despre „Salem House”, şi despre Steerforth, de care îmi plăcea atât de mult să le vorbesc. Am fost cât se poate de fericiţi; şi seara asta, cea din urmă seară în felul ei, care, de altfel, era sortită să încheie această parte a vieţii mele, nu o voi uita niciodată.

Era aproape ceasul 10 când am auzit de afară huruit de roţi. Ne-am ridicat toţi trei; şi mama mi-a zis în grabă că era foarte târziu şi că, întrucât mister Murdstone şi soră-sa erau de părere că cei tineri trebuie să se culce devreme, ar fi poate mai bine să mă duc la culcare. Am sărutat-o şi, înainte ca dânşii să intre în casă, am zbughit-o pe scări, cu lumânarea în mână. Şi în timp ce suiam spre dormitorul unde fusesem ţinut sub cheie, mi s-a părut, în închipuirea-mi copilăroasă, că o dată cu ei pătrunsese în casă un val de aer rece, care a risipit, într-o clipită, acea atmosferă caldă şi prietenoasă.

Dimineaţa, când a trebuit să cobor la masă, m-am simţit cam neliniştit, căci nu mai dădusem ochii cu mister Murdstone din ziua când săvârşisem crima de neiertat. Totuşi, neavând încotro, după ce, de vreo două-trei ori m-am răzgândit la jumătatea drumului şi m-am întors tiptil în odaia mea, am coborât şi am intrat în salon.

Stătea în picioare, cu spatele la cămin, în vreme ce miss Murdstone îi turna ceaiul. Când am intrat, m-a privit drept în faţă, fără să arate totuşi că m-ar fi recunoscut.

După o clipă de zăpăceală, m-am apropiat de el şi i-am spus:

— Vă cer iertare, sir. Îmi pare foarte rău de ce am făcut şi nădăjduiesc că mă veţi ierta.

— Mă bucur, David, să te aud că îţi pare rău, a răspuns mister Murdstone.

Mâna pe care mi-a întins-o era cea pe care o muşcasem. Fără să vreau, m-am uitat o clipă la o cicatrice roşie de pe dosul palmei; dar când i-am văzut expresia urâcioasă, mi-a năvălit sângele în obraji şi m-am făcut mai roşu decât cicatricea.

— Bună ziua, ma'am, i-am zis lui miss Murdstone.

— Vai, Doamne! a oftat miss Murdstone, întinzându-mi cleştele de zahăr în loc să-mi dea mâna. Cât ţine vacanţa?

— O lună, ma'am.

— Începând de când?

— De astăzi, ma'am.

— Oh! a zis miss Murdstone. Atunci o zi a şi trecut.

Şi în felul ăsta mi-a ţinut socoteala zilelor de vacanţă, şi în fiece dimineaţă mai ştergea o zi din calendar. Până la a zecea zi s-a arătat morocănoasă, dar când a ajuns la zilele cu două cifre, a mai prins oarecare nădejde, şi pe măsură ce trecea vremea, se arăta tot mai optimistă.

Chiar în prima zi am avut nefericirea s-o bag în sperieţi, cu toate că, de obicei, nu-şi pierdea firea cu una, cu două. Am intrat în odaia unde stătea împreună cu mama şi am luat cu grijă în braţe, din poalele mamei, copilaşul (care nu avea decât câteva săptămâni). Deodată, miss Murdstone a dat un ţipăt atât de ascuţit, încât am fost gata-gata să scap copilul din braţe.

— Jane, dragă! a strigat mama.

— Doamne-Dumnezeule, Clara, nu vezi? a exclamat miss Murdstone.

— Ce să văd, dragă Jane? a întrebat mama. Unde?

— A pus mâna pe el! a strigat miss Murdstone. A pus mâna pe copilaş!

Era paralizată de spaimă; dar adunându-şi toate puterile s-a repezit la mine şi mi l-a luat din braţe. Apoi a căzut în leşin şi i-a fost atât de rău, că a fost nevoie să i se dea o vişinată. Când şi-a revenit, mi-a interzis în mod solemn să mă mai ating de frăţiorul meu; şi biata mama, care, mi-am dat seama, era de altă părere, a întărit opreliştea, bolborosind:

— Fireşte, ai dreptate, dragă Jane.

Altă dată, când ne aflam toţi trei împreună, copilaşul, pe care, de dragul mamei, îl iubeam cu adevărat, i-a prilejuit, fără voie, lui miss Murdstone o spaimă straşnică. Mama, care, ţinându-l în braţe, îi privise ochii, m-a chemat:

— Davy! Vino aici! şi apoi s-a uitat la ochii mei.

Am văzut-o pe miss Murdstone c-a lăsat din mână mătăniile.

— Într-adevăr, sunt la fel, a zis mama cu duioşie. Cred că amândoi îi au de la mine. Au aceeaşi culoare ca ai mei. Extraordinar cum seamănă!

— La ce te referi, Clara? a întrebat miss Murdstone.

— Dragă Jane, a îngăimat mama, speriată de tonul răstit al întrebării, găsesc că băieţaşul are aceeaşi ochi cu Davy.

— Clara! a apostrofat-o miss Murdstone, ridicându-se mânioasă. Uneori eşti de-a dreptul neroadă.

— Dragă Jane! a protestat mama.

— Da, de-a dreptul neroadă! a urmat miss Murdstone. Cui i-ar da în gând să asemene pe copilaşul fratelui meu cu băiatul tău? Nu seamănă deloc. Dimpotrivă, se deosebesc foarte mult. Se deosebesc în toate privinţele. Şi sper că se vor deosebi întotdeauna. Nu pot să aud făcându-se astfel de comparaţii.

Şi rostind aceste cuvinte, ieşi trântind uşa.

Pe scurt, nu eram pe placul lui miss Murdstone. Pe scurt, aici nu eram pe placul nimănui, nici măcar pe placul meu; căci cei care mă iubeau nu puteau să-şi arate dragostea pe faţă, iar cei care nu mă iubeau mi-o arătau atât de limpede, încât îmi dam bine scama că tot timpul eram posomorât, ursuz şi posac.

Simţeam că îi tulbur tot atât cât mă tulburau şi ei pe mine. Când intram într-o odaie unde stăteau de vorbă, vedeam îndată că pe chipul mamei, care părea plin de voioşie, se aşternea un văl de nelinişte. Dacă mister Murdstone era în toane bune, îi stricam dispoziţia. Când miss Murdstone era în toane rele, o făceam să fie şi mai morocănoasă. Aveam destul discernământ ca să-mi dau seama că toate ponoasele le trăgea mama; că se temea să-mi vorbească sau să fie drăguţă cu mine, ca nu cumva să-i jignească prin purtarea ei şi să se aleagă apoi cu vreun perdaf; că se temea nu numai să nu-i supere ea, dar să nu cumva să-i supăr eu, şi urmărea îngrijorată orice gest pe care-l făceam. De aceea, m-am hotărât să-i evit cât mai mult cu putinţă; şi de aceea am petrecut multe ceasuri înfrigurat în odăiţa mea mohorâtă, învelit în palton, aplecat asupra unei cărţi, ascultând bătăile orologiului bisericii.

Seara mă duceam uneori la bucătărie şi stăteam de vorbă cu Peggotty. Mă simţeam bine acolo şi vorbeam fără sfială. Dar niciuna din aceste distracţii nu era pe placul celor din salon. Plăcerea lor de a chinui le-a pus capăt amândurora. Prezenţa mea era socotită necesară pentru muştruluirea bietei mame, şi, pentru a o pune la încercare, nu mi-a mai fost îngăduit să lipsesc din mijlocul lor.

— Davy, mi-a zis mister Murdstone într-o bună zi, după cină, când tocmai mă pregăteam să părăsesc, ca de obicei, odaia, îmi pare rău să constat că eşti cam posac.

— E morocănos ca un urs! a spus miss Murdstone.

Am rămas tăcut, cu capul în pământ.

— Să ştii, Davy, a urmat mister Murdstone, tot ce poate fi mai rău e să ai o fire posomorâtă şi îndărătnică.

— Am văzut eu băieţi posaci şi îndărătnici, dar nu ca ăsta, a adăugat soră-sa. Cred, dragă Clara, că îţi dai şi tu seama!

— Te rog să mă ierţi, dragă Jane, i-a răspuns mama, dar eşti tu chiar aşa de sigură – să nu-mi iei, te rog, în nume de rău această întrebare, dragă Jane – eşti sigură, că-l înţelegi pe Davy?

— Ar fi o ruşine, Clara, s-a oţărât miss Murdstone, dacă n-aş fi în stare să-l înţeleg pe băiatul ăsta sau pe oricare altul. Nu pretind că sunt prea deşteaptă, dar cred că am bun-simţ.

— Nu încape îndoială, dragă Jane, a zis mama, că ai o judecată foarte ascuţită.

— O, nu, dragă! Te rog nu spune una ca asta, Clara! i-a tăiat vorba miss Murdstone înţepată.

— Sunt sigură că aşa e, a reluat mama, toată lumea o ştie. În ce mă priveşte, trag, sau cel puţin ar trebui să trag atâtea foloase de pe urma ei şi în atâtea feluri, încât nimeni nu poate fi mai convins decât mine de acest lucru; de aceea, te rog să mă crezi, dragă Jane, că nu vorbesc cu uşurinţă.

— Să admitem, Clara, că nu-l înţeleg pe băiat, a concedat miss Murdstone, potrivindu-şi lănţişoarele la încheietura mâinii. Dacă-ţi face plăcere, sunt gata să declar că nu-l înţeleg deloc. E mult prea profund pentru mine. Dar poate că fratele meu, cu mintea lui pătrunzătoare, e în măsură să-şi dea seama de firea băiatului. Şi pare-mi-se că fratele meu tocmai despre asta vorbea când, nu prea cuviincioase, noi l-am întrerupt.

— Sunt de părere, Clara, a zis, vorbind gros şi grav, mister Murdstone, că în această privinţă s-ar putea ca alţii să judece mai bine şi mai nepărtinitor decât tine.

— Edward, i-a zis mama speriată, fireşte, tu eşti în măsură să judeci mult mai bine decât mine în toate privinţele. Amândoi sunteţi în măsură, şi tu, şi Jane. Eu am vrut să spun numai că…

— Ai spus ceva necugetat şi fără rost, i-a retezat el vorba. Vezi să nu mai faci asta şi altă dată, Clara, şi te rog să-ţi măsori cuvintele!

Buzele mamei au fremătat parcă pentru a spune: „Bine, dragă Edward”, dar fără glas.

— Cum îţi spuneam, David, a urmat mister Murdstone întorcând capul şi privirea spre mine, îmi pare rău să constat că eşti cam posac. Nu pot să te las aşa, cu firea pe care o ai, fără să încerc să ţi-o îndrept. Trebuie să-ţi dai osteneala să te schimbi. Şi noi trebuie să ne străduim să ţi-o schimbăm, spre binele tău.

— Vă cer iertare, sir, am îngăimat eu. De când m-am întors, n-am avut niciodată intenţia sa fiu posac.

— Nu încerca să scapi printr-o minciună! s-a răstit la mine atât de fioros, încât am văzut-o pe mama cum, fără voie, ridicase mâna-i tremurândă, ca să ne despartă. Te-ai retras îmbufnat în odaia dumitale. Ai rămas în odaie, când ar fi trebuit să stai aici. Să ştii, o dată pentru totdeauna, că-ţi cer să stai aici, nu în odaia dumitale. Şi îţi mai cer să fii ascultător. Mă cunoşti, David. Să faci ce ţi-am spus.

Miss Murdstone a chicotit răguşită.

— Vreau să ai o purtare respectuoasă, supusă şi îndatoritoare faţă de mine, faţă de Jane Murdstone şi faţă de maică-ta, a urmat el. Nu admit să fii ţâfnos şi să ocoleşti odaia aceasta ca şi cum ar fi ciumată. Stai jos.

Mi-a poruncit ca unui câine şi l-am ascultat ca un câine.

— Încă ceva! mi-a zis. Bag de seamă că-ţi place tovărăşia oamenilor de rând. N-ai voie să te amesteci cu slugile. Bucătăria nu-ţi va fi de nici un folos pentru îndreptarea numeroaselor tale cusururi. Cât despre femeia care te încurajează, nu spun nimic. Şi apoi, adresându-se mamei cu glas mai scăzut, adăugă: Deoarece văd că nici tu, Clara, din pricina vechilor legături şi predilecţii, n-ai izbutit încă să te dezbari de slăbiciunea pe care o ai faţa de ea.

— E un capriciu cât se poate de nesănătos! s-a amestecat în vorbă miss Murdstone.

— Un singur lucru îţi spun, a urmat mister Murdstone, vorbindu-mi mie de astă dată, nu sunt de acord să preferi tovărăşia unor persoane ca missis Peggotty şi trebuie să renunţi la asemenea preferinţe. Şi acum, David, m-ai înţeles şi ştii ce te aşteaptă dacă nu mă asculţi întocmai.

Ştiam prea bine – poate mai bine decât îşi închipuia el, căci era în joc mama – şi l-am ascultat întocmai. Nu m-am mai retras în odaia mea, n-am mai căutat un refugiu lângă Peggotty, ci am stat în salon zi după zi, murind de plictiseală şi aşteptând să vină mai repede seara şi ora de culcare.

Ce chin era pentru mine să stau ceasuri întregi în aceeaşi poziţie, temându-mă să mişc o mână sau un picior, ca nu cumva miss Murdstone să spună că sunt neastâmpărat (nu scăpa nici cel mai mic prilej să mi-o spună) sau fără să-mi ridic ochii, de teamă ca nu cumva să surprindă în ei o umbră de îndoială sau de reproş care să dea loc altor învinuiri. Ce plictiseală insuportabilă mă năpădea stând şi ascultând tictacul pendulei sau uitându-mă la mărgelele strălucitoare de oţel pe care le înşira miss Murdstone, punându-mi întrebarea dacă se va mărita vreodată şi peste cine o să cadă năpasta de a-i fi soţ; numărând despărţiturile dintre ciubucele ce ornamentau prichiciul căminului; şi plimbându-mi apoi privirile pe tavan şi printre încolăciturile şi spiralele de pe tapet.

De câte ori n-am rătăcit singur prin viforniţă, pe uliţele noroioase, purtând pretutindeni cu mine imaginea salonului şi aceea a lui mister Murdstone şi a soră-si; o povară îngrozitoare, pe care trebuia s-o port, o obsesie de care nu puteam scăpa, care-mi apăsa mintea şi-mi tocea simţurile!

De câte ori n-am stat la masă, tăcut şi stânjenit, cu sentimentul că un cuţit şi o furculiţă, şi anume ale mele, erau de prisos; că o poftă de mâncare, şi anume a mea, era de prisos; că o farfurie şi un scaun, şi anume ale mele, erau de prisos; că se afla acolo şi o fiinţă de prisos, şi acela eram eu!

Cum petreceam serile când, după ce se aduceau lumânările, trebuia să fac ceva, dar neîndrăznind să citesc o carte distractivă, mă holbam la vreo carte de aritmetică rece şi plictisitoare; când citeam tabelele de măsuri şi greutăţi pe melodii ca Rule, Britannia49 sau Away with Melancholy50; când cifrele nu voiau să stea liniştite ca să le pot învăţa, ci pătrundeau ca aţa în acul bunicii, intrându-mi printr-o ureche şi ieşind prin alta!

Şi cum căscam şi moţăiam, în ciuda strădaniei mele de a mă stăpâni; şi cum tresăream din aceste furişe clipe de toropeală; şi cum nu primeam nici un răspuns când rareori mă încumetam şi eu să spun ceva; şi cum mă simţeam ca un nimic, pe care nimeni nu-l lua în seamă şi care totuşi stătea în drumul tuturor; şi cum răsuflăm uşurat când o auzeam pe miss Murdstone salutând cea dintâi bătaie a pendulei care vestea ora 9 şi poruncindu-mi să mă duc la culcare!

Astfel s-au scurs zilele până a venit şi dimineaţa în care miss Murdstone mi-a dat ceaşca de ceai cu care se încheia vacanţa, zicându-mi:

— Iată, a venit şi ultima zi!

Nu-mi părea rău că plec. Căzusem într-o adâncă apatie; dar am început să mă trezesc la gândul că-l voi revedea pe Steerforth, deşi undeva în umbra lui se profila mister Creakle. Mister Barkis a tras din nou în faţa portiţei şi din nou, când mama a dat să se aplece să-mi ureze drum bun, miss Murdstone s-a răstit la ea: „Clara!”

Am sărutat-o pe mama, mi-am sărutat frăţiorul şi m-a cuprins o mare tristeţe; nu eram trist că plecam, căci, cu încetul, se săpase o prăpastie între noi şi ne înstrăinasem zi cu zi. În minte, însă, nu mi-a rămas atât această îmbrăţişare, deşi a fost nespus de caldă, cât ce a urmat după îmbrăţişare.

Tocmai mă aşezasem sub coviltir, când am auzit-o pe mama strigându-mă. M-am uitat afară şi am văzut-o cum stătea singură lângă portiţa grădinii, ţinând băieţaşul în braţe aşa ca să-l pot vedea. Era o vreme friguroasă, dar liniştită; şi nu i se clintea nici un fir de păr pe frunte, nici o cută a rochiei, şi se uita încordat la mine, ţinând copilul sus.

Aşa am văzut-o ultima oară. Şi aşa am văzut-o după aceea, în vis, la şcoală, ca o arătare mută lângă patul meu, privindu-mă cu aceeaşi încordare şi ţinând sus copilul, în braţe.