Capitolul XVII.O întâlnire neaşteptată

N-am mai pomenit de Peggotty de la fuga mea din Londra; dar bineînţeles că îndată ce am fost primit în casa de la Dover, i-am trimis o scrisoare, şi apoi, când mătuşa a hotărât să mă ia sub ocrotirea ei, i-am scris alta, mai lungă, în care i-am povestit totul de-a fir a păr. Când am fost dat la şcoala doctorului Strong, i-am scris din nou, zugrăvindu-i viaţa fericită ce duceam şi perspectivele de viitor. Niciodată n-aş fi putut să-mi procur o mai mare plăcere cheltuind banii dăruiţi de mister Dick decât aceea pe care am simţit-o trimiţându-i prin poştă lui Peggotty, în ultima scrisoare, o jumătate de guinee de aur, ca să-mi plătesc datoria; şi abia în această scrisoare i-am povestit despre lunganul cu căruciorul tras de un măgar.

La toate acestea Peggotty mi-a răspuns dacă nu cu conciziunea, cel puţin cu promptitudinea unui funcţionar comercial. Şi-a cheltuit toate resursele (care, în scris, fireşte, erau destul de modeste) străduindu-se să-şi exprime sentimentele în legătură cu călătoria mea. Patru feţe pline de începuturi de fraze incoerente sau exclamative, rămase fără altă încheiere decât pete, n-au fost în stare să-i uşureze năduful. Dar pentru mine petele erau mai grăitoare decât cea mai desăvârşită compunere, căci făceau dovada că Peggotty plânsese tot timpul cât avusese hârtie în faţă, şi oare ce altceva mi-aş fi putut dori?

Mi-am dat seama destul de lesne că simţămintele ei faţă de mătuşa nu erau încă prea amicale. Pornirea împotriva ei prea era adânc înrădăcinată, şi veştile prea erau proaspete. Niciodată nu cunoaştem oamenii, mi-a scris ea; faptul că miss Betsey se arată atât de deosebită de cum ni se păruse are o Morală! Acesta era chiar cuvântul ei. De bună seamă se mai temea de miss Betsey, căci în salutările respectuoase ce i le trimitea era multă sfiiciune; şi, judecând după repetatele ei aluzii cum că, la cerere, era oricând gata să-mi trimită bani de diligenţă ca să vin la Yarmouth, nu încape îndoială că se temea şi de mine, părându-i-se c-ar fi cu putinţă ca foarte curând s-o şterg din nou.

Mi-a dat între altele o veste care m-a mâhnit adânc, şi anume: că mobila din casa părintească fusese vândută şi că mister Murdstone şi soră-sa plecaseră şi că încuiaseră casa, urmând s-o dea cu chirie sau s-o vândă. Dumnezeu mi-e martor că, de când se mutaseră acolo, nu mai avusesem parte de casa aceea, dar mă durea inima la gândul că bătrâna locuinţă fusese părăsită, că în grădină creşteau bălăriile şi că un strat gros şi jilav de frunze veştede îi acoperea potecile. Auzeam parcă viforul urlând în preajma ei, îmi închipuiam ploaia rece bătând în, geamuri şi luna plimbându-şi fantomele pe pereţii odăilor pustii şi veghind asupra singurătăţii lor noaptea toată. Şi m-am gândit din nou la mormântul aflat în curtea bisericii şi mi s-a părut că şi casa părintească murise şi că toate câte erau legate de tata şi mama se spulberaseră în vânt.

Alte noutăţi n-am găsit în scrisorile lui Peggotty. Mister Barkis, spunea ea, era un soţ cum nu se poate mai bun, deşi cam strâns la pungă; dar oameni fără cusur nu există, şi cusururi avea şi ea destule (eu, unul, însă, zău nu-i ştiu niciunul); şi mister Barkis îmi trimitea salutări, şi-mi dădea de ştire că odăiţa mea mă aştepta oricând. Mister Peggotty era sănătos, şi Ham era sănătos, şi missis Gummidge era suferindă, iar micuţa Em'ly n-a vrut să-mi trimită o salutare drăgăstoasă, spunând că Peggotty n-avea decât să-mi trimită dacă vrea.

I-am împărtăşit mătuşii toate veştile primite, în afară de cea cu privire la Em'ly, fiindcă instinctul îmi spunea că faţă de dânsa nu s-ar fi arătat prea îngăduitoare. Cât timp am fost nou la şcoala doctorului Strong, mătuşa a venit de mai multe ori la Canterbury să mă vadă, dar întotdeauna la ceasurile cele mai nepotrivite, vrând, pesemne, să mă ia pe neaşteptate. Încredinţându-se însă că eram silitor şi mă purtam bine şi auzind de peste tot că făceam progrese însemnate la învăţătură, şi-a întrerupt curând aceste vizite. O vedeam sâmbăta, la trei sau patru săptămâni o dată, când mergeam să mă ospătez la Dover, iar pe mister Dick miercurea, din două în două săptămâni, când sosea cu diligenţa la prânz şi rămânea cu mine până a doua zi dimineaţă.

Mister Dick nu pornea niciodată la drum fără o mapă de piele, conţinând provizii de hârtie de scris şi memoriul; căci în privinţa acestui document ajunsese la concluzia că nu mai avea timp de pierdut şi trebuia neapărat să-l termine.

Mister Dick avea o slăbiciune pentru turta dulce. Pentru ca vizitele pe care mi le făcea să-i fie mai plăcute, mătuşa îmi spusese să mă înţeleg cu stăpânul unei cofetării să-i dea în cont, cu condiţia ca niciodată să nu-i servească turtă dulce de mai mult de un şiling pe zi. Această împrejurare, precum şi faptul că toate notele de plată de la micul han unde trăgea erau prezentate spre achitare mătuşii m-au făcut să cred că lui mister Dick nu îi era îngăduit decât să-şi zornăie banii în buzunar, nu însă să-i şi cheltuiască. Am aflat ulterior că într-adevăr aşa stăteau lucrurile, sau cel puţin că dânsul se înţelesese cu mătuşa să-i dea socoteală de orice ban cheltuit. Întrucât nici prin gând nu-i trecea s-o tragă pe sfoară şi mereu se străduia să-i facă pe plac, ajunsese foarte chibzuit în mânuirea banilor. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, mister Dick era convins că mătuşa era cea mai înţeleaptă şi cea mai extraordinară femeie din lume; de altfel, mi-a spus acest lucru în repetate rânduri, în cea mai mare taină, şi totdeauna cu glas foarte scăzut.

— Trotwood, mi-a zis cu un aer misterios mister Dick într-o miercuri, după ce-mi făcuse iar această destăinuire, cine-i bărbatul acela care se ascunde în preajma casei noastre şi o sperie?

— O sperie pe mătuşa?

Mister Dick a dat din cap.

— Credeam că nimic n-ar putea s-o sperie, căci e… (de aici înainte a urmat în şoaptă) să nu o spui mai departe… e cea mai înţeleaptă şi cea mai extraordinară femeie din lume.

Şi după ce a rostit aceste cuvinte, s-a tras înapoi, să observe efectul făcut asupra mea de această destăinuire.

— De venit întâia oară, mi-a zis mister Dick, a venit prin… stai să văd… 1649 este anul când a fost executat regele Carol I. Pare-mi-se că aşa mi-ai spus, 1649, nu?

— Da, sir.

— Nu prea se potriveşte, mi-a răspuns mister Dick, clătinând din cap, nedumerit. Nu-mi vine să cred c-aş fi atât de bătrân.

— Nu cumva în anul acela s-a ivit şi bărbatul despre care mi-aţi vorbit? l-am întrebat.

— Fireşte! a adeverit mister Dick. Nu prea văd cum s-ar fi putut întâmpla chiar în anul acela, Trotwood. Data ai luat-o dintr-un manual de istorie?

— Da, sir.

— Presupun că istoria nu minte niciodată, sau mă înşel eu oare? m-a întrebat mister Dick cu o licărire de nădejde.

— Vai, sir, desigur că nu! i-am răspuns eu foarte hotărât.

Eram tânăr şi naiv, şi chiar credeam că istoria nu minte.

— Nu pricep, mi-a zis mister Dick, clătinând din cap. E ceva care nu merge. În orice caz, bărbatul acela a venit întâia oară scurt timp după ce s-a săvârşit greşeala de a trece în capul meu o parte din zăpăceala ce domnea în mintea lui Carol I. Tocmai ieşisem să mă plimb pe înserate, după ceai, cu miss Trotwood, când l-am zărit lângă casă.

— Se plimba de colo până colo?

— Dacă se plimba de colo până colo? a repetat mister Dick. Stai niţel. Să-mi aduc aminte. Nu… nu! Nu se plimba de colo până colo.

Ca s-o scurtez, l-am întrebat ce anume făcea omul cu pricina.

— Păi, nici nu era acolo, mi-a răspuns mister Dick, până când deodată s-a ivit în spatele mătuşii şi i-a şoptit ceva. Dânsa s-a întors şi a leşinat, iar eu am rămas neclintit şi m-am uitat la el, şi atunci a plecat; ceea ce mi se pare de neînţeles e că din ziua aceea s-a ascuns (în pământ sau altundeva) şi nu s-a mai arătat niciodată!

— Şi de atunci a rămas ascuns? l-am întrebat.

— Nu încape îndoială! mi-a răspuns mister Dick, dând din cap cu un aer grav. Nu s-a mai arătat niciodată până aseară! Tocmai ne plimbam aseară, când iarăşi s-a ivit în spatele ei şi l-am recunoscut.

— Şi din nou a speriat-o pe mătuşa?

— A apucat-o tremuriciul, mi-a zis mister Dick, prinzând a dârdâi şi a clănţăni din dinţi. S-a ţinut de uluci. A plâns. Dar ascultă, Trotwood, vino mai aproape, a adăugat. Şi m-a tras lângă el ca să mă întrebe în şoaptă: Oare de ce i-o fi dat bani, la lumina lunii?

— O fi fost poate vreun cerşetor.

Mister Dick a clătinat din cap, respingând această ipoteză, după ce a repetat de mai multe ori, foarte hotărât: „Nu, nu era cerşetor, nu era cerşetor, nu era cerşetor!” Mi-a povestit apoi că pe la miezul nopţii, la lumina lunii, o văzuse de la fereastră pe mătuşa cum îi dăduse bani omului cu pricina, care se afla în faţa gardului grădinii, şi cum omul se făcuse nevăzut – intrând pesemne în pământ – căci nu se mai arătase după aceea, iar mătuşa se înapoiase grăbită şi se strecurase pe furiş în casă şi că nici dimineaţa nu fusese în apele ei; şi asta nu-i dădea pace lui mister Dick.

La început n-am avut nici o îndoială că necunoscutul trebuia să fie vreo închipuire de-a lui mister Dick, cum era şi aceea cu nefericitul rege de la care i se trăseseră atâtea necazuri; dar când m-am gândit mai bine, m-am întrebat dacă nu cumva, în două rânduri, se făcuse încercarea sau doar se schiţase încercarea d a-l răpi pe bietul mister Dick de sub ocrotirea mătuşii şi dacă nu cumva mătuşa, care, precum singură mărturisise, ţinea atât de mult la el, nu fusese silită să-i răscumpere cu bani liniştea şi pacea. Şi fiindcă eram şi eu foarte ataşat de mister Dick şi ţineam la mulţumirea lui, temerile mele au întărit această bănuială, şi multă vreme după aceea, în fiecare a doua miercuri, când trebuia să vină, mi se strecura în suflet o nelinişte ce mă făcea să mă îndoiesc că va veni ca de obicei. De fiecare dată, însă, cobora din diligenţă, cărunt, zâmbitor şi mulţumit, şi niciodată nu mi-a mai pomenit de bărbatul acela, care era în stare s-o sperie pe mătuşa.

Miercurile acestea erau cele mai fericite zile din viaţa lui mister Dick; de altfel, erau foarte plăcute şi pentru mine. Curând l-au cunoscut toţi elevii şcolii şi, cu toate că nu lua parte la niciunul din jocurile noastre, în afară de înălţarea zmeului, urmărea cu acelaşi interes ca oricare dintre noi întrecerile noastre. De câte ori nu l-am văzut asistând cu sufletul la gură la o partidă de bile sau de titirez, abia ţinându-şi suflarea în momentele critice! De câte ori, când ne jucam de-a uliul şi porumbeii nu l-am zărit cocoţat pe o moviliţă, fluturându-şi pălăria deasupra capului cărunt şi îndemnându-ne să nu ne lăsăm, fără a se mai gândi la capul regelui Carol martirul, cu desăvârşire furat de joaca noastră!

De câte ori, vara, orele petrecute pe terenul de cricket, nu s-au prefăcut pentru el în clipe de fericire! De câte ori nu l-am văzut, iarna, cu nasul vânăt, înfruntând zăpada şi vântul de răsărit, privind extaziat, băieţii care se dădeau cu săniuţele pe costişă şi bătând din palme cu mănuşi de lână cu tot!

Toată lumea îl îndrăgea, şi inventivitatea şi îndemânarea lui în lucrurile mărunte depăşeau orice închipuire! Ştia feluri şi chipuri de a tăia portocalele, pe care nici că le bănuise vreunul dintre noi. Se pricepea să facă un vaporaş din orice, chiar dintr-o surcea. Putea să meşterească din oase de peşte figuri de şah; din cărţi vechi de joc, care romane; din mosorele, roţi cu spiţe, iar din sârmă veche, colivii. Dar mai ales era neîntrecut în privinţa obiectelor din sfoară şi paie; ajunsesem să credem cu toţii că din sfoară şi paie era în stare să facă orice.

În scurt timp faima lui mister Dick s-a răspândit pretutindeni. După câteva vizite, doctorul Strong m-a întrebat despre el şi i-am spus tot ce aflasem din gura mătuşii, ceea ce l-a făcut atât de curios, încât m-a rugai să i-l prezint când va veni să mă viziteze rândul viitor. După ce i-am făcut cunoştinţă cu mister Dick, doctorul poftindu-l ca, ori de câte ori nu mă va găsi la staţia diligentei, să vină la şcoală şi, aşteptând încheierea programului, să se odihnească, mister Dick s-a obişnuit să vină la şcoală şi să se plimbe prin curte, aşteptându-mă, căci miercurea se întâmpla adesea să ieşim mai târziu din clasă. Astfel a cunoscut-o şi pe tânăra şi frumoasa soţie a doctorului (care părea mai palidă acum; se arăta mult mai rar şi nu mai era veselă ca înainte, dar rămăsese la fel de frumoasă) şi, încetul cu încetul, a legat prietenie cu toată lumea şi s-a încumetat să intre chiar în clădirea şcolii şi să mă aştepte. Se aşeza întotdeauna în acelaşi colţ: pe acelaşi taburet, care în cinstea lui a fost poreclit „Dick”, şi stătea ţinându-şi capul cărunt plecat înainte, trăgând cu urechea şi arătând o adâncă veneraţie pentru învăţătura pe care niciodată nu fusese în stare să şi-o însuşească.

Aceeaşi veneraţie o manifesta mister Dick şi pentru doctorul Strong, socotindu-l cel mai subtil şi mai desăvârşit filosof din câţi au fost vreodată. A trecut vreme îndelungată înainte ca mister Dick să îndrăznească a-i vorbi doctorului altfel decât cu capul descoperit; şi chiar după ce s-au împrietenit şi au început să se plimbe împreună prin acea parte a grădinii pe care o numeam „Aleea doctorului”, mister Dick tot îşi mai scotea din când în când pălăria ca să-şi arate respectul faţă de înţelepciune şi ştiinţă. Cum s-a întâmplat ca în cursul acestor plimbări doctorul s-a apucat să-i citească fragmente din faimosul dicţionar, nu am reuşit să aflu niciodată; se prea poate că la început a avut impresia că le citeşte doar pentru sine. În orice caz, şi acest lucru a devenit un obicei, iar mister Dick, care-l asculta cu faţa strălucitoare de mândrie şi încântare, era încredinţat că nu exista nici o carte mai încântătoare decât dicţionarul.

Când îmi aduc aminte cum se plimbau în sus şi în jos prin faţa ferestrelor clasei – doctorul, cu zâmbetul său blajin, agitând din când în când manuscrisul sau dând grav din cap, în timp ce citea, iar mister Dick ascultând, captivat, cu biata lui minte purtată domol, Dumnezeu ştie unde, pe aripile cuvintelor neînţelese – mi se pare că aceasta o una din scenele cele mai plăcute şi mai liniştitoare din câte mi-a fost dat să văd. Mi se pare c-ar fi putut să continue a se plimba aşa în sus şi în jos de-a pururi şi omenirea ar fi fost mai fericită. De fapt, miile de întâmplări în jurul cărora se face atâta caz nu prezintă pentru ea sau pentru mine nici pe jumătate atâta interes.

Foarte curând, mister Dick s-a împrietenit şi cu Agnes şi, venind mereu pe la noi, a făcut cunoştinţă şi cu Uriah. Amiciţia noastră, care, pe zi ce trecea, devenea mai strânsă, se bizuia pe următoarea situaţie foarte ciudată: cu toate că venea să mă vadă în calitate de tutore, mister Dick, ori de câte ori avea cea mai mică îndoială, în orice privinţă, îmi cerea şi îmi urma povaţa; nu numai pentru că preţuia mult înnăscuta agerime a minţii mele, ci şi pentru că socotea că moştenisem o bună parte din înţelepciunea mătuşii.

Într-o joi dimineaţă, pe uliţă, când îl petreceam pe mister Dick de la han la staţia diligenţei, înainte de a mă duce la şcoală (căci avusesem o oră înainte de gustarea de dimineaţă), am dat nas în nas cu Uriah, care mi-a amintit făgăduiala că voi veni într-o zi să iau ceaiul cu dânsul şi cu maică-sa; şi înclinându-se foarte adânc, a adăugat:

— De altfel, master Copperfield, nici nu m-am aşteptat să vă ţineţi făgăduiala, fiindcă suntem oameni atât de umili şi de neînsemnaţi.

Nu mă dumirisem încă dacă Uriah mi-era simpatic sau dacă mi-era nesuferit: cum stam aşa pe uliţă, privindu-l drept în faţă, aveam mari îndoieli în această privinţă. Dar nevrând să mă creadă îngâmfat, i-am răspuns că nu aşteptam decât să mă poftească.

— O, dacă-i aşa, master Copperfield, mi-a zis Uriah, şi dacă într-adevăr faptul că suntem atât de neînsemnaţi nu vă împiedică, n-aţi vrea să poftiţi azi după-amiază? Dar dacă suntem prea neînsemnaţi, vă rog să nu vă sfiiţi, master Copperfield, şi să-mi spuneţi; ne dăm prea bine seama de situaţie.

I-am spus că-i voi cere voie lui mister Wickfield şi, dacă acesta nu va avea nimic împotrivă, lucru de care nu mă îndoiam, voi veni cu plăcere. Şi în după-amiaza aceea pe la 6, joia fiind una din zilele când biroul se închidea mai devreme, m-am dus la Uriah şi i-am spus că eram gata de plecare.

— Vă asigur că mama va fi foarte mândră, mi-a zis el când am pornit împreună. Vreau să spun că s-ar simţi mândră, dacă mândria n-ar fi un păcat, master Copperfield.

— Azi-dimineaţă totuşi n-ai pregetat să presupui că eu aş fi mândru! i-am întors eu.

— Vai, nu, master Copperfield, a protestat Uriah. Vai, vă rog să mă credeţi! Nici prin gând nu mi-a trecut una ca asta! Nu v-aş fi socotit câtuşi de puţin mândru dac-aţi fi găsit că suntem prea neînsemnaţi pentru dumneavoastră. Pentru că suntem într-adevăr tare umili şi neînsemnaţi.

— Ai mai studiat tot atât de mult în ultima vreme? l-am întrebat, ca să schimb vorba.

— Vai, master Copperfield, mi-a răspuns Uriah, plecându-şi privirea, lecturile mele nu înseamnă nici pe departe studiu. Mi-am mai petrecut şi eu un ceas sau două, seara, cu cartea lui mister Tidd.

— Îmi închipui că trebuie să fie cam încâlcit.

— Pentru mine e uneori încâlcit, mi-a răspuns el. Nu ştiu însă unui om înzestrat cum i-ar părea.

Bătând pe bărbie cu două degete ale dreptei sale scheletice tactul unei melodii, a urmat în timp ce mergeam:

— Vedeţi, master Copperfield, sunt în cartea lui mister Tidd cuvinte şi termeni latineşti care pun la grea încercare un cititor ca mine, având cunoştinţe atât de neînsemnate.

— Ai vrea să înveţi latina? l-am întrebat pe neaşteptate. Ţi-aş da cu plăcere lecţii, pe măsură ce învăţ şi eu.

— Vai, vă mulţumesc, master Copperfield, mi-a răspuns, dând din cap. E într-adevăr foarte drăguţ că-mi faceţi aceasta propunere, dar prea sunt neînsemnat ca s-o pot primi.

— Ce prostie, Uriah!

— Vai, vă rog să mă iertaţi, master Copperfield, vă sunt foarte îndatorat şi mi-ar face o deosebită plăcere, vă asigur, dar sunt mult prea neînsemnat. Se găsesc şi aşa destui care mă calcă în picioare numai pentru că sunt de jos, dară-mi-te când o să-i jignesc şi cu învăţătura? Nu-i de nasul meu învăţătura. Pentru unul ca mine e mai sănătos să nu năzuiască prea sus, master Copperfield. Dacă vrea să trăiască liniştit, trebuie sa rămână umil, neînsemnat!

Niciodată nu l-am văzut cu gura mai rânjită, şi cele două cute din obraz mai adânci decât în clipa când mi-a făcut această declaraţie. Şi tot timpul dădea din cap, înclinându-se cu modestie.

— Cred că greşeşti, Uriah, i-am zis. Îndrăznesc să spun că, dacă ai vrea, te-aş putea învăţa câte ceva.

— Vai, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin, master Copperfield. Numai că dumneavoastră, nefiind o persoană neînsemnată ca mine, nu sunteţi în stare să vedeţi lucrurile cum sunt pentru cei neînsemnaţi. Nu vreau ca, învăţând, să-i stârnesc pe cei care sunt mai presus ca mine. Vă mulţumesc. Sunt mult prea umil şi neînsemnat. Iată master Copperfield, umila-mi locuinţă!

Am intrat de-a dreptul din stradă într-o încăpere scundă, demodată, şi am găsit-o acolo pe missis Heep, care semăna leit cu Uriah, numai că era mai mică. M-a primit cu adânci plecăciuni şi m-a rugat s-o iert că-şi sărută fiul în faţa mea, adăugând că, deşi erau oameni de jos, se iubeau unul pe altul, ceea ce nu putea căşuna nici un rău nimănui. Încăperea, foarte curată, era despărţită în două: jumătate bucătărie, jumătate sufragerie. Dar nu era deloc plăcută. Ceştile de ceai erau pregătite pe masă, iar ceainicul fierbea pe sobă. Se mai aflau în odaie un scrin cu pupitru, la care seara, câteodată, citea sau scria Uriah; mapa albastră a lui Uriah, din care se revărsau tot felul de hârtii; un teanc de cărţi, în frunte cu cartea lui mister Tidd; într-un colţ se afla un bufet; afară de asta, mobilele obişnuite. Nu-mi amintesc să fi fost vreun obiect anume care să fi dat o impresie de strâmtorare, de calicie sau de posomoreală; întreaga încăpere însă dădea această impresie.

Din umilinţă, pare-se, missis Heep mai purta doliu. Deşi trecuse multă vreme de la moartea lui mister Heep, mai purta doliu. Făcuse un oarecare compromis numai în ce privea boneta; altfel, purta haine cernite, ca în primele zile ale văduviei.

— Ziua asta, când master Copperfield a venit în vizită la noi, a zis ea turnând ceaiul, nu se cade să fie uitată, Uriah.

— Am zis eu, mamă, c-aşa vei socoti, i-a răspuns el.

— Aş fi vrut ca taică-tău să mai fi trăit să vadă şi el ce musafir avem astăzi, a zis missis Heep.

M-am simţit stânjenit de aceste cuvinte; dar în acelaşi timp mi-a făcut plăcere să fiu tratat ca un oaspe de vază şi mi s-a părut că missis Heep este o femeie agreabilă.

— Uriah al meu de multă vreme aştepta ziua asta, a urmat missis Heep. Se temea că n-o să veniţi, pentru că prea suntem umili şi neînsemnaţi, şi această temere am împărtăşit-o şi eu. Neînsemnaţi suntem, neînsemnaţi am fost şi neînsemnaţi vom rămâne în vecii vecilor.

— Sunt sigur, doamnă, că n-aveţi nici un motiv să vă desconsideraţi, i-am răspuns, afară doar dacă vă face plăcere.

— Vă mulţumesc, sir, mi-a zis missis Heep. Ne cunoaştem lungul nasului şi nu ne plângem defel.

Mi-am dat seama că, treptat, misis Heep se apropiase de mine, iar că Uriah trecuse în faţa mea, şi amândoi începuseră să mă servească cu tot ce era mai bun pe masă. La drept vorbind, nu prea erau cine ştie ce delicatese pe masă, dar preţuind mai mult gândul decât fapta, am găsit că erau foarte atenţi cu mine. Apoi îndată au început să vorbească despre mătuşi, şi atunci le-am povestit de mătuşa mea; şi despre părinţi, şi atunci le-am povestit despre ai mei; după aceea missis Heep a început să vorbească despre taţii vitregi, şi atunci am început să le vorbesc de al meu; dar îndată mi-am luat seama, pentru că mi-am adus aminte de sfatul mătuşii de a nu atinge acest subiect. Dar aşa cum un dopuşor nu poate sta împotrivă unei perechi de tirbuşoane, sau aşa cum un dinte de lapte este pierdut în faţa unei perechi de dentişti, sau aşa cum o biată mingişoară cu pene109 nu poate face nimic în faţa a două palete, nici eu n-am putut ţine piept atacurilor lui Uriah şi ale mamei sale.

Au făcut cu mine ce au vrut; cu atâta iscusinţă au scos de la mine lucruri pe care n-aş fi vrut să le spun, încât mi-e şi ruşine când mă gândesc; mai ales că, în naivitatea mea de copil, eram întrucâtva mândru de încrederea ce le arătam şi mă consideram protectorul prea respectuoaselor mele gazde.

Se iubeau cu adevărat, asta era limpede. Fără nici o îndoială, asta m-a impresionat; dar împotriva măiestriei cu care unul ducea mai departe vorba începută de celălalt eram lipsit de orice apărare. După ce au aflat tot ce au poftit despre mine (numai despre episodul „Murdstone & Grinby” şi despre fuga mea din Londra n-am suflat nici un cuvânt), au trecut la mister Wickfield şi la Agnes. Uriah trimitea mingea mamei sale, iar missis Heep o prindea şi i-o arunca înapoi lui Uriah, care o păstra un moment, pentru ca după aceea iarăşi să i-o arunce mamei sale şi aşa mai departe, de la unul la altul, până ce n-am ştiut la cine se află mingea şi m-am zăpăcit de-a binelea. De altfel, şi mingea se schimba mereu. Ba era mister Wickfield, ba era Agnes, ba era bunătatea fără pereche a lui mister Wickfield, ba era admiraţia mea pentru Agnes; ba era clientela şi veniturile lui mister Wickfield, ba era viaţa noastră de familie, seara, după cină; ba era vinul ce-l bea mister Wickfield şi pricina care-l făcea să bea şi părerea de rău că bea peste măsură; ba una, ba alta, şi apoi toate la un loc; şi fără a avea impresia c-aş vorbi prea mult sau aş face altceva decât să-i încurajez din când în când, de teamă să nu se arate iar copleşiţi de nimicnicia lor şi de marea cinste ce o constituia vizita mea, m-am pomenit că le destăinuisem fel de fel de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le destăinuiesc, şi am fost în măsură să judec efectul după freamătul nărilor lui Uriah.

Am început să mă simt cam prost şi aş fi vrut să-mi închei vizita, când cineva, după ce trecuse pe stradă prin faţa uşii lăsate larg deschisă ca să se aerisească odaia, în care era cald, vremea fiind foarte blânda pentru acel anotimp, s-a întors din drum, a aruncat o privire înăuntru şi a intrat, exclamând cu glas tare:

— Copperfield! Să fie oare cu putinţă?

Era mister Micawber! Mister Micawber, cu monoclul şi bastonul şi cu gulerul său, cu aerul său îndatoritor şi cu acelaşi ton protector în glas, mister Micawber în persoană!

— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, întinzându-mi mâna, aceasta-i o întâlnire menită să învedereze nestatornicia şi nesiguranţa celor lumeşti… într-un cuvânt, e o întâlnire extraordinară! Mergeam aşa, pe stradă, şi chibzuiam că nu se poate să nu-mi surâdă şi mie norocul (sunt foarte optimist în clipa de faţă), când, deodată, dau peste un tânăr, dar scump prieten, legat de perioada cea mai zbuciumată a vieţii mele; aş putea spune: de momentul crucial al vieţii mele. Copperfield, dragul meu prieten, ce mai faci?

N-aş putea spune – într-adevăr, n-aş putea spune – c-am fost bucuros să-l întâlnesc pe mister Micawber acolo; totuşi, am fost bucuros să-l văd şi i-am strâns călduros mâna, întrebându-l de missis Micawber.

— Mulţumesc, mi-a răspuns mister Micawber, cu acelaşi gest ca şi altădată, cuibărindu-şi bărbia în guler. E pe cale să se întremeze. Într-un cuvânt, gemenii nu-şi mai trag hrana de la izvoarele naturii, mi-a destăinuit mister Micawber într-un acces de sinceritate, i-a înţărcat, şi acum missis Micawber mă însoţeşte în călătoria mea. O să se bucure mult să reînnoiască prietenia cu un om care, în toate privinţele, s-a dovedit un vrednic închinător la sfântul altar al prieteniei.

I-am spus c-aş fi încântat s-o văd.

— Eşti foarte drăguţ, mi-a zis mister Micawber.

Şi zâmbind, mister Micawber şi-a cuibărit din nou bărbia în plastron şi şi-a rotit ochii jur împrejur.

— Pe tânărul meu prieten Copperfield nu l-am găsit singur, a urmat foarte îndatoritor mister Micawber, fără a se adresa cuiva anume, ci la masă, în tovărăşia unei doamne văduve şi a unui tânăr care pesemne este odrasla ei, într-un cuvânt, a zis mister Micawber cuprins de un nou acces de sinceritate, fiul ei. Va fi o cinste pentru mine să le fiu prezentat.

N-am avut altă ieşire în această situaţie decât să-i fac lui mister Micawber cunoştinţă cu Uriah Heep şi cu maică-sa; şi asta am făcut. În vreme ce ei se ploconeau adânc în faţa lui, mister Micawber a luat loc făcând un gest foarte curtenitor cu mâna.

— Orice prieten al prietenului meu Copperfield, a zis mister Micawber, este în drept să-mi ceară orice.

— Suntem prea neînsemnaţi, sir, fiul meu şi cu mine, i-a zis missis Heep, ca să ne putem numi prietenii lui master Copperfield. A avut bunătatea să poftească să ia ceaiul cu noi şi îi suntem foarte recunoscători pentru asta; cum vă suntem şi dumneavoastră, sir pentru atenţia ce ne-aţi acordat.

— Ma'am, sunteţi cât se poate de îndatoritoare, i-a răspuns mister Micawber, făcându-i o plecăciune. Şi tu, Copperfield, cu ce te ocupi? Tot cu negoţul de vinuri?

Eram cât se poate de nerăbdător să-l văd pe mister Micawber plecat de acolo; şi luându-mi pălăria în mână, foarte îmbujorat la faţă, i-am răspuns că urmam la şcoala doctorului Strong.

— La şcoală? s-a mirat mister Micawber, ridicând sprâncenele. Sunt foarte fericit s-aud acest lucru. Cu toate că un spirit ca acela al prietenului meu Copperfield, a urmat el adresându-se lui Uriah şi maică-sii, un spirit care a dobândit o cunoaştere adâncă a oamenilor şi a vieţii, n-ar mai avea nevoie de învăţătură, totuşi, e ca un pământ bogat, din care poate răsări o vegetaţie luxuriantă… într-un cuvânt, a încheiat mister Micawber zâmbind, cuprins de un nou acces de sinceritate, într-un cuvânt, e un spirit capabil să-i asimileze pe clasici în toată întinderea lor.

Împreunându-şi încet mâinile lungi şi deşirate, Uriah se îndoi de la mijloc, ca să arate că împărtăşea întru totul această înaltă preţuire a însuşirilor mele.

— N-aţi vrea să mergem s-o vedem pe missis Micawber? l-am întrebat, ca să-l fac să se urnească.

— Să mergem, Copperfield, dacă vrei să-i faci această plăcere, mi-a răspuns mister Micawber, ridicându-se. Nu mă sfiesc să afirm aici, în faţa prietenilor noştri, că sunt un om care, vreme de câţiva ani, a avut de înfruntat mari greutăţi băneşti.

Eram sigur că nu va scăpa prilejul de a spune ceva de felul ăsta; totdeauna îi plăcea să se laude cu greutăţile lui.

— Uneori m-am ridicat deasupra acestor greutăţi. Alteori greutăţile m-au… într-un cuvânt, m-au doborât. Au fost împrejurări când am izbutit să le lovesc în faţă; au fost şi împrejurări când, covârşit de mulţimea lor, m-am văzut nevoit să dau înapoi şi să-i spun soţiei, folosind cuvintele lui Cato110: „Ai dreptate, Platon. Acum totul s-a sfârşit. Nu mai sunt în stare să lupt!” Dar niciodată în viaţa mea, a adăugat mister Micawber, n-am avut o mulţumire mai mare decât când am putut să-mi vărs amarul (dacă acest cuvânt este în măsură să îmbrăţişeze toate supărările ce pot fi pricinuite de nişte ordonanţe de sechestru sau de nişte poliţe plătibile în termen de două sau patru luni). N-am avut mulţumire mai mare, zic, decât când am putut să-mi vărs amarul la pieptul prietenului meu Copperfield. Şi mister Micawber şi-a încheiat acest frumos omagiu, spunând: Bună seara, mister Heep! Al dumneavoastră servitor, missis Heep! şi apoi, împreună cu mine, a ieşit foarte ceremonios din casă şi, călcând foarte apăsat pe caldarâm, am pornit-o înainte, fredonând un cântec.

Mister Micawber trăsese la un mic han, unde ocupa o odăiţă care duhnea a tutun şi nu era despărţită de sala de consumaţie decât printr-un perete de paianta. Cred că se afla chiar deasupra bucătăriei, pentru că prin crăpăturile duşumelei pătrundea un miros de untură încinsă, iar pereţii erau îmbrobonaţi. Mi-am dat seama, după mirosul de alcool şi după clinchetul paharelor, că tejgheaua trebuie să fie şi ea pe aproape. În această odăiţă, culcată pe o mică sofa, deasupra căreia spânzura un tablou înfăţişând un cal de curse, am găsit-o pe missis Micawber, cu capul lângă cămin şi atingând cu picioarele borcanul de muştar aflat pe măsuţa din celălalt capăt al încăperii. Mister Micawber, care a intrat cel dintâi, i-a spus:

— Draga mea, dă-mi voie să-ţi prezint un elev al doctorului Strong.

Cu timpul, mi-am dat seama că mister Micawber, cu toate că niciodată n-a reuşit să memoreze ce vârstă şi ce stare civilă am, a ţinut foarte bine minte că eram elevul doctorului Strong, pentru că i se părea distins şi semnificativ.

Missis Micawber a rămas uluită, dar s-a bucurat foarte mult când m-a văzut. Şi eu eram încântat s-o văd şi, după ce ne-am salutat cât se poate de afectuos, am luat loc lângă ea, pe sofa.

— Draga mea, i-a zis mister Micawber, dacă vrei tu să-i explici lui Copperfield actuala noastră situaţie, căci nu încape îndoială că e dornic s-o cunoască, eu am să mă duc puţin să citesc ziarul, să văd, poate găsesc ceva la mica publicitate.

— Eram încredinţat că sunteţi la Plymouth, i-am spus, după ce mister Micawber a ieşit.

— Dragul meu Copperfield, mi-a răspuns ea, am fost la Plymouth.

— Spre a fi la faţa locului.

— Chiar aşa, mi-a zis missis Micawber. Spre a fi la faţa locului. Dar adevărul e că Vama n-are nevoie de oameni talentaţi. Cu toată influenţa de care se bucură acolo, familia mea n-a izbutit să-i facă rost de o slujbă la Vamă unui om capabil ca mister Micawber. Au preferat să nu aibă printre ei un om atât de capabil ca mister Micawber. Prezenţa lui ar fi scos la iveală lipsurile celorlalţi. Şi nu vreau să-ţi ascund, dragă Copperfield, că acea ramură a familiei mele care e stabilită la Plymouth, când l-a văzut pe mister Micawber sosind, însoţit de mine, de micuţul Wilkins, de surioara acestuia şi de cei doi gemeni, nu l-a primit cu căldura la care era îndreptăţit să se aştepte, ca unul ce abia fusese eliberat din închisoare. De fapt, a adăugat în şoaptă missis Micawber, dar să nu spui mai departe, am fost primiţi cu răceală.

— Îmi pare rău! am exclamat.

— Da, a încuviinţat missis Micawber. E dureros să vezi omenirea în această lumină, master Copperfield, dar primirea ce ni s-a făcut a fost cât se poate de rece. Nu încape nici o îndoială. De fapt, nu trecuse nici o săptămână de la sosirea noastră, când membrii acelei ramuri a familiei mele care locuieşte la Plymouth au început să se ia la harţă cu mister Micawber.

I-am spus că, după părerea mea sinceră, rudelor acestora ar trebui să le fie ruşine obrazului.

— Totuşi, aşa s-au petrecut lucrurile, a urmat missis Micawber. Şi în asemenea împrejurări, ce-i rămânea de făcut unui om ca mister Micawber? Un singur lucru. Să ceară cu împrumut de la ramura respectivă a familiei mele banii necesari pentru a ne întoarce la Londra şi să ne înapoiem cu orice preţ.

— Aşadar, v-aţi întors cu toţii la Londra?

— Da, ne-am întors cu toţii, mi-a răspuns missis Micawber. M-am sfătuit între timp cu celelalte ramuri ale familiei mele care ar fi cea mai nimerită cale pe care s-o aleagă mister Micawber, căci eu susţin, master Copperfield, că neapărat trebuie să se apuce de ceva, a încheiat missis Micawber, pe un ton emfatic. E limpede că o familie de şase persoane, fără a mai pune la socoteală servitoarea, nu poate trăi din vânt.

— Desigur, ma'am, am încuviinţat eu.

— Celelalte ramuri ale familiei mele au fost de părere că mister Micawber ar trebui să-şi îndrepte imediat atenţia asupra cărbunilor, a urmat missis Micawber.

— Asupra ce, ma'am?

— Asupra cărbunilor, mi-a repetat missis Micawber. Asupra comerţului cu cărbuni. Mister Micawber a aflat, după mai multe cercetări, că un om înzestrat ca el şi-ar putea găsi o întrebuinţare în legătură cu desfacerea cărbunilor din valea Medwayului. Şi apoi, cum, cu drept cuvânt, a spus mister Micawber, primul pas ce trebuia făcut era să venim şi să vedem şi noi Medwayul. Am venit şi am văzut. Spun „am” venit, pentru că, master Copperfield, a adăugat missis Micawber, foarte mişcată, eu pe mister Micawber n-o să-l părăsesc niciodată.

I-am exprimat, murmurând, întreaga mea admiraţie şi aprobare.

— Am venit, a urmat missis Micawber, şi am văzut ce-i cu Medwayul. După părerea mea, comerţul cu cărbuni în regiunea Medway cere nu numai iscusinţă, ci şi un anumit capital. Iscusinţă mister Micawber are destulă. Capital, însă, n-are deloc. Am văzut, cred împreună mai tot ce era de văzut pe Medway, şi aceasta e concluzia personală la care am ajuns. Aflându-ne în apropiere, mister Micawber a fost de părere c-ar fi păcat să nu ne abatem şi pe aici, să vedem catedrala. În primul rând, pentru că toată lumea zice că e un lucru care merită văzut, şi noi încă nu l-am văzut. Şi în al doilea rând, pentru că într-un oraş cu catedrală e mult mai probabil să-ţi surâdă norocul. Suntem aici de trei zile, mi-a zis missis Micawber. Până acum, însă, nu ne-a surâs; şi dumneata, dragă master Copperfield, s-ar putea să nu te miri – că doar ne cunoşti – dacă-ţi voi spune că suntem în aşteptarea unui mandat de la Londra ca să ne plătim hotelul. Şi până nu va sosi mandatul, mi-a zis missis Micawber foarte tulburată, nu pot să mă întorc acasă (adică la locuinţa mea din Pentonville111), unde mă aşteaptă băiatul, fetiţa mea şi gemenii.

Am luat parte, din toată inima, la grelele încercări prin care treceau soţii Micawber şi i-am spus lui mister Micawber, care tocmai se înapoiase, că se poate bizui pe toată simpatia mea şi că aş fi vrut să am destui bani ca să-i pot împrumuta suma de care avea nevoie.

Răspunsul lui mister Micawber a dovedit cât era de tulburat. Mi-a zis, strângându-mi mâna:

— Copperfield, eşti un adevărat prieten. Dar când situaţia e disperată, dacă ai unelte de bărbierit, tot îţi mai rămâne un prieten.

Înţelegând această sinistră aluzie, missis Micawber şi-a aruncat braţele în jurul gâtului soţului ei, implorându-l să-şi păstreze sângele rece. El a început să plângă. Dar aproape imediat după aceea s-a liniştit, a sunat clopoţelul, a chemat chelnerul şi şi-a comandat pentru a doua zi dimineaţă o budincă cu rinichi şi o porţie de crevete.

Când am vrut să plec, atâta au stăruit amândoi să vin să iau masa cu ei înainte de plecare, încât n-am putut refuza. Le-am spus însă că nu voi putea veni a doua zi, căci voi avea multe lecţii de pregătit, şi atunci m-am înţeles cu mister Micawber că în cursul dimineţii va trece pe la şcoală (căci avea o presimţire, că-i va veni mandatul), ca să vadă dacă voi putea veni seara. În dimineaţa zilei următoare, am fost chemat din clasă şi l-am găsit în salonaş pe mister Micawber, care venise să-mi spună că, după cum ne înţelesesem, mă aşteaptă la cină a doua zi. Când l-am întrebat dacă i-au sosit banii, mi-a strâns mâna şi a plecat.

Seara, uitându-mă pe fereastră, am rămas foarte mirat şi cam nemulţumit văzându-l pe mister Micawber la braţ cu Uriah Heep; Uriah părea foarte umil şi măgulit de cinstea ce i se făcea, iar mister Micabwer, foarte încântat că putea juca rolul de ocrotitor al lui Uriah. Dar a doua zi, când, la ora convenită, adică pe la ceasurile 4, m-am dus la hanul cel mic să iau masa cu ei, am fost şi mai mirat să aflu de la mister Micawber că fusese la Uriah acasă şi băuse coniac cu missis Heep.

— Şi să-ţi spun ceva, dragă Copperfield, mi-a zis mister Micawber, prietenul dumitale Uriah e un tânăr care ar trebui să ajungă procuror general. Dacă l-aş fi cunoscut pe vremea când greutăţile mele băneşti ajunseseră la punctul critic, nu încape îndoială că creditorii ar fi fost lichidaţi în condiţii mult mai avantajoase pentru mine.

N-am prea înţeles această afirmaţie, căci creditorii lui mister Micawber nu se aleseseră cu nimic; dar nu-mi place să pun întrebări. Nici n-am îndrăznit să-i spun c-aş dori să cred că nu i-a făcut prea multe confidenţe lui Uriah; şi nici nu l-am mai descusut ca să aflu dacă nu cumva vorbiseră prea mult despre mine. Mi-era teamă să nu-l jignesc pe mister Micawber şi mai ales pe missis Micawber, care era foarte susceptibilă; dar treburile astea m-au indispus, şi deseori, după aceea m-am gândit la ele.

Masa a fost delicioasă. O porţie straşnică de peşte; rinichi de viţel; cârnaţi fripţi; o potârniche şi o budincă. Şi vin şi bere bună; iar după masă, missis Micawber ne-a preparat chiar cu mâinile ei un castron cu punch fierbinte.

Mister Micawber era neobişnuit de vesel. Niciodată nu l-am văzut atât de bine dispus. Datorită punch-ului, faţa-i strălucea, de parc-ar fi fost dată cu lac. S-a arătat îndrăgostit de aceste meleaguri şi-a închinat pentru propăşirea oraşului, arătând că atât el, cât şi missis Micawber s-au simţit cât se poate de bine aici şi că nu vor uita niciodată plăcutele ceasuri petrecute la Canterbury. Apoi a băut în sănătatea mea şi, împreună cu missis Micawber şi cu mine, a trecut în revistă amintirile noastre comune, cu care prilej am vândut încă o dată tot mobilierul familiei. După aceea, am ridicat paharul în sănătatea lui missis Micawber, spunându-i sfios:

— Dacă-mi veţi îngădui, missis Micawber, voi avea plăcerea să închin un pahar în sănătatea dumneavoastră.

La care, mister Micawber a început să facă elogiul soţiei sale; spunând că i-a fost întotdeauna călăuză, sfetnic înţelept şi prieten112 şi că-mi doreşte şi mie, când voi ajunge la vârsta căsătoriei, să-mi găsesc o femeie ca ea, dacă s-ar mai afla pe lume una pe potriva ei.

După ce s-a isprăvit punch-ul, mister Micawber a devenit mai voios şi mai expansiv. Missis Micawber s-a înflăcărat şi ea, şi împreună am intonat Auld Lang Syne113. Când am ajuns la versul „Ia-mi mâna, credincios prieten”, ne-am prins de mână în jurul mesei; iar când am cântat „Află-ţi o călăuză bună, Willie Waught”, deşi habar n-aveam de ce era vorba, am fost foarte mişcaţi.

Pe scurt, n-am văzut niciodată vreun om atât de vesel cum a fost mister Micawber până în ultima clipă a acelei seri, când mi-am luat foarte afectuos rămas bun de la el şi de la îndatoritoarea-i soţie. Prin urmare, a doua zi dimineaţă la 7 eram cu totul nepregătit să primesc următoarea epistolă, cu menţiunea „scrisă la nouă şi jumătate seara”, adică un sfert de oră după plecarea mea:

Scumpe şi tinere prieten, Zarul a fost aruncat, totul s-a sfârşit. Ascunzând sub masca unei bolnăvicioase veselii pustiirile necazurilor, nu ţi-am spus în seara asta că orice nădejde de a primi banii aşteptaţi a pierit! În această situaţie atât de greu de îndurat, atât de greu de privit, atât de umilitoare de povestit, mi-am achitat datoriile băneşti pe care le aveam aici, dând o poliţă plătibilă la domiciliul meu, la Pentonville, Londra, în termen de paisprezece zile de la data emiterii. La scadenţă poliţa nu va fi plătită. Va urma prăpădul! Trăsnetul pluteşte în aer şi copacul este sortit să se prăbuşească.

Fie ca pilda nefericitului care-ţi scrie acum să-ţi lumineze calea în viaţă, scumpul meu Copperfield. Cu acest gând şi cu această nădejde îţi scrie. De-ar fi încredinţat c-ar putea fi de folos măcar cu atâta, o rază de lumină ar pătrunde poate în temniţa tristă în care-şi va petrece zilele ce-i mai rămân de trăit, deşi în clipa aceasta mai este foarte problematic (pentru a nu spune mai mult) dacă va supravieţui.

Aceasta, scumpul meu Copperfield, este ultima scrisoare pe care o vei mai primi de la dezmoştenitul ajuns cerşetor, WILKINS MICAWBER.

Am fost atât de zguduit de conţinutul acestei sfâşietoare scrisori, încât pe loc am dat fuga la han, cu gândul ca în drum spre şcoală să caut să-l îmbărbătez pe mister Micawber. Dar la jumătatea drumului am întâlnit diligenţa de la Londra, iar sus pe imperială i-am văzut pe soţii Micawber; mister Micawber, ca o întruchipare a calmului şi a bunei dispoziţii mâncând nuci dintr-o pungă de hârtie şi cu o sticlă în buzunarul de la piept al hainei, o asculta zâmbind pe missis Micawber.

Deoarece nu mă văzuseră, m-am gândit că, având în vedere împrejurările, ar fi mai bine să nu-l văd nici eu. Aşadar, simţind că mi s-a luat o piatră de pe inimă, am luat-o pe o uliţă laterală şi, apucând pe drumul cel mai scurt, m-am îndreptat spre şcoală, răsuflând uşurat la gândul că plecaseră; deşi, în ciuda celor întâmplate, ţineam foarte mult la ei.