Capitolul XLVI.Ştiri

Eram căsătorit de vreun an, cred, dacă mă pot bizui pe memoria mea, cam slabă în ce priveşte datele, când, într-o după-amiază, întorcându-mă dintr-o plimbare singuratică, în cursul căreia mă gândisem la cartea pe care o scriam atunci – căci, datorită unei munci îndârjite, repurtasem succese tot mai mari şi lucram la primul meu roman – am trecut prin faţa casei lui missis Steerforth. De când locuiam în cartierul acela, trecusem deseori pe acolo, deşi, ori de câte ori puteam, alegeam alt drum. Se întâmpla însă uneori ca alternativa să implice un lung ocol; aşa că treceam pe acolo destul de des.

Dar niciodată nu aruncam asupra casei mai mult decât o privire fugitivă, şi totdeauna grăbeam pasul. Avea mereu acelaşi aer trist şi sumbru. Niciuna dintre odăile mai bune nu dădeau spre uliţă, iar ferestrele de modă veche, înguste, cu cercevele masive, care niciodată nu fuseseră prea vesele, acum, când erau totdeauna ermetic închise şi cu storurile lăsate, păreau mai posomorâte ca oricând. O alee acoperită, care străbătea o curticică pavată, ducea la o intrare părăsită; şi fereastra rotundă, care lumina casa scării, deşi contrasta violent cu toate celelalte fiindcă era singura fără storuri, avea acelaşi aer trist şi dezolant. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o lumină aprinsă. Dacă aş fi fost un trecător oarecare, aş fi bănuit, pesemne, că înăuntru zăcea moartă vreo bătrână fără urmaşi. Şi dacă aş fi avut fericirea să nu ştiu nimic despre casa aceea şi aş fi văzut-o des în aceeaşi stare, mi-aş fi desfătat imaginaţia cu fel de fel de ipoteze dintre cele mai fantastice.

Dar aşa cum stăteau lucrurile, mă gândeam la ea cât mai puţin cu putinţă. Spre deosebire de persoana mea fizică, conştiinţa nu reuşea s-o dea uitării după ce trecea pe lângă ea; şi de obicei îmi trezea un lung şir de amintiri. În după-amiaza aceea, casa mi-a părut mai tulburătoare ca alteori, căci îndată ce s-a ivit în faţa mea, s-a învălmăşit cu amintirile copilăriei şi cu visurile anilor următori, cu nălucile unor nădejdi abia înfiripate şi cu umbrele incoerente şi abia descifrate şi înţelese ale dezamăgirilor, precum şi cu acea împletire de experienţă şi imaginaţie care erau rezultatul gândurilor pe care tocmai le pritoceam. Păşisem mai departe, cuprins de melancolie, când, deodată, un glas care a răsunat lângă mine m-a făcut să tresar.

Era un glas de femeie. Nu mi-a trebuit mult timp ca s-o recunosc pe slujnicuţa lui missis Steerforth, slujnicuţa care purtase cândva panglici albastre la bonetă. Renunţase la ele, pesemne, ca să se adapteze atmosferei ce domnea acum în casă, şi le înlocuise cu una sau două funde cafenii, triste.

— Vă rog, sir, n-aţi vrea să fiţi atât de bun să poftiţi înăuntru, ca să vorbiţi cu miss Dartle?

— Miss Dartle te-a trimis să mă chemi? am întrebat-o eu.

— Nu astă-seară, sir, dar e totuna. Miss Dartle v-a văzut trecând acum o zi sau două şi mi-a spus să-mi iau ceva de cusut şi să stau pe scară, şi când vă voi vedea trecând din nou, să vă poftesc înăuntru, să vorbiţi cu ea.

Am făcut cale întoarsă şi, urmând-o, am întrebat-o ce mai face missis Steerforth. Mi-a spus că stăpâna ei se simţea destul de prost şi că stătea mai tot timpul în odaia ei.

Când am ajuns, m-a îndrumat să intru în grădină, s-o caut pe miss Dartle, şi m-a lăsat singur. Am găsit-o şezând pe un scaun, într-un colţ al terasei de unde se vedea oraşul. Era un amurg mohorât, şi cerul era vânăt; când am văzut priveliştea ce se pierdea în depărtare, din care, ici-colo, în lumina palidă, se înălţa silueta unui edificiu mai de seamă, m-am gândit că reprezenta un fundal potrivit pentru portretul acestei femei înfricoşătoare.

M-a zărit când m-am apropiat şi s-a ridicat o clipă, ca să mă privească. Am găsit că era mai lividă şi mai slabă decât ultima oară când o văzusem; ochii ei focoşi erau şi mai strălucitori, iar cicatricea, şi mai pronunţată.

Ne-am salutat cu răceală. După întâlnirea din urmă ne despărţisem supăraţi; şi de astă dată a avut faţă de mine o atitudine dispreţuitoare, pe care nu s-a ostenit s-o ascundă.

— Mi s-a spus că doriţi să-mi vorbiţi, miss Dartle, i-am spus, rămânând în picioare, cu mâna pe speteaza unui scaun, şi refuzând invitaţia, făcută cu un gest, de a lua loc.

— Da, vă rog, mi-a zis ea. Spuneţi-mi, a fost cumva găsită fata aceea?

— Nu.

— Totuşi, a fugit!

Am văzut cum, în timp ce mă privea, buzele-i subţiri fremătau, de parcă din nou ar fi vrut s-o copleşească cu mustrări.

— A fugit? am repetat.

— Da! De la el! mi-a zis cu un rânjet. Dacă n-au găsit-o până acum, se prea poate că n-au s-o mai găsească niciodată. Se prea poate să fi murit!

Niciodată n-am văzut zugrăvită pe vreun chip omenesc o expresie de cruzime triumfătoare asemănătoare aceleia cu care mi-a întors privirea.

— A-i dori moartea, i-am spus, e urarea cea mai bună pe care o persoană aparţinând sexului ei i-ar putea-o face. Mă bucur, miss Dartle, că vremea v-a muiat până într-atât inima.

N-a binevoit să-mi răspundă, însă întorcându-se spre mine, a râs dispreţuitor şi mi-a zis:

— Prietenii acestei minunate tinere mult nedreptăţită şi ultragiată sunt, pare-mi-se, şi prietenii dumneavoastră. Sunteţi apărătorul şi susţinătorul drepturilor lor. Doriţi cumva să aflaţi ce se ştie despre ea?

— Da, i-am zis.

Zâmbind sinistru, s-a ridicat, a făcut câţiva paşi în direcţia gardului de ilex din apropiere, care despărţea pajiştea de grădina de zarzavat, şi a strigat: „Poftim încoace!”, ca şi cum ar fi chemat nu ştiu ce animal respingător.

— Pot conta, nu-i aşa, mister Copperfield, că vă veţi stăpâni şi că nu vă veţi deda aici la acte de răzbunare sau de afirmare a drepturilor prietenilor dumneavoastră? m-a întrebat privindu-mă peste umăr, cu aceeaşi expresie.

Am dat din cap, fără a înţelege ce voia să spună; iar dânsa, după ce a strigat din nou: „Poftim încoace!”, s-a întors însoţită de respectabilul mister Littimer, care, la fel de respectuos ca altă dată, mi-a făcut o plecăciune şi s-a oprit în spatele ei. Graţia perversă şi aerul de triumf, care aveau totuşi ceva feminin şi atrăgător, cu care miss Dartle a luat loc pe scaunul dintre noi şi s-a uitat la mine erau vrednice de cea mai crâncenă fată de căpcăun din basme.

— Şi acum povesteşte-i lui mister Copperfield cum a fugit! i-a poruncit, fără a se uita la el şi ducând mâna la vechea cicatrice, care de astă dată se prea poate că zvâcnea mai degrabă de plăcere decât de durere.

— Mister James şi cu mine, ma'am…

— Nu mi te adresa mie! l-a oprit ea, încruntându-se.

— Mister James şi cu mine, sir…

— Nici mie să nu mi te adresezi, te rog, i-am zis.

Fără a-şi pierde câtuşi de puţin cumpătul, mister Littimer, înclinându-se uşor, ne-a dat a înţelege că tot ceea ce ne este pe plac îi este şi lui; şi a început din nou:

— Mister James şi cu mine am colindat prin străinătate, împreună cu tânăra aceea, fără încetare din ziua când a părăsit Yarmouthul sub aripa lui mister James. Am vizitat fel de fel de locuri şi am văzut multe ţări străine. Am fost în Franţa, în Elveţia, în Italia… de fapt aproape peste tot.

Îşi aţintise privirea asupra spetezei scaunului, ca şi cum ei i-ar fi vorbit; şi-o bătea uşor cu degetele, ca şi cum ar fi atins o claviatură mută.

— Mister James era foarte ataşat de această tânără; şi încă niciodată, de când sunt în serviciul lui, nu l-am văzut perseverând timp atât de îndelungat. Tânăra asimila foarte iute orice şi vorbea curent limbi străine; nici n-ai fi zis că era o fată de la ţară. Am băgat de seamă că oriunde ne duceam, era mult admirată.

Miss Dartle şi-a dus mâna la inimă. Şi l-am văzut pe Littimer cum s-a uitat furiş la ea, zâmbind uşor, pentru sine.

— Într-adevăr, tânăra era foarte mult admirată. Fie pentru toaletele ei; fie pentru că era arsă de vânt şi de soare; fie pentru că se făcea mare caz de ea; fie pentru una, fie pentru alta, fie pentru toate la un loc; însuşirile ei atrăgeau atenţia generală.

Apoi a făcut o scurtă pauză. Rosa Dartle arunca priviri neliniştite asupra priveliştii care se pierdea în zare, şi ca să-şi stăpânească zvâcnirile gurii, îşi muşca buza de jos.

Ridicându-şi mâinile de pe spetează şi împreunându-le, mister Littimer s-a proptit bine într-un picior şi, cu ochii plecaţi şi cu respectabilul său cap puţin înclinat, a urmat:

— O bucată de vreme, tânăra a dus-o aşa, cu toate că uneori era cam deprimată, până ce apatia şi toanele ei tot mai frecvente l-au obosit pe mister James; şi lucrurile n-au mai mers bine. Şi pe cât dânsul se arăta mai nervos, pe atât starea ei se înrăutăţea; şi trebuie să spun că şi eu am dus-o destul de greu la mijloc, între ei doi. Totuşi, lucrurile s-au mai dres şi s-au mai împăcat de nenumărate ori; şi povestea a durat mult mai mult decât ar fi fost de aşteptat.

Desprinzându-şi privirile din zare, miss Dartle s-a uitat la mine cu expresia de mai înainte. Mister Littimer, după ce şi-a dres glasul tuşind uşor, şi-a mutat greutatea pe celălalt picior şi a continuat:

— În cele din urmă, după multe certuri şi amarnice învinuiri, într-o bună dimineaţă, mister James a părăsit împrejurimile Neapolelui (dânsa ţinea foarte mult să stea la mare), unde aveau o vilă, amăgind-o că se va întoarce peste o zi sau două, dar mie mi-a lăsat vorbă să-i dau de ştire că pentru binele amândurora – aici mister Littimer a tuşit puţin – s-a hotărât să plece şi s-o lase. Trebuie să spun, însă, că mister James s-a purtat cât se poate de frumos; i-a propus să se mărite cu un domn foarte respectabil, care era gata să-i ierte trecutul, şi care era cel puţin la fel de bun ca orice bărbat la care ar fi putut năzui în împrejurări normale, căci, de fapt, dânsa era de neam foarte prost.

Mister Littimer din nou şi-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt şi şi-a umezit buzele. Am fost convins că persoana la care făcea aluzie ticălosul era chiar el, şi am citit pe faţa Rosei Dartle că era şi ea de aceeaşi părere.

— Primisem şi însărcinarea să-i comunic şi propunerea asta. Eram gata să fac orice numai ca să-l scap pe mister James din încurcătură şi să restabilesc armonia între el şi mamă-sa, care-l iubeşte şi care a suferit atât de mult din pricina lui. De aceea am acceptat această misiune. Când şi-a revenit în simţiri, după ce i-am dat de ştire că mister James o părăsise, tânăra a avut o criză de o violenţă nemaipomenită. Era ca nebună şi a fost nevoie să fie ţinută cu forţa; altfel, ar fi putut pune mâna pe un cuţit sau s-ar fi aruncat în mare, sau s-ar fi dat cu capul de pardoseala de marmură.

Cu o licărire de bucurie pe faţă şi rezemată de speteaza scaunului, miss Dartle parcă se delecta ascultând cuvintele rostite de ticălosul acela.

— Dar când am ajuns la punctul al doilea al mandatului încredinţat, a spus mister Littimer, frecându-şi mâinile stingherit, pe care, în orice caz, ar fi fost de aşteptat ca oricine să-l aprecieze cel puţin ca bine intenţionat, ei bine, atunci şi-a dat arama pe faţă. De când sunt n-am văzut fiinţă mai insolentă. Purtarea ei a fost scandaloasă. De lemn sau de piatră să fi fost, şi tot ar fi manifestat mai multă recunoştinţă, mai multă sensibilitate, mai multă răbdare şi mai mult discernământ. Dacă nu m-aş fi ferit, m-ar fi ucis, sunt convins.

— Asta mă face s-o preţuiesc cu atât mai mult, am spus eu indignat.

Mister Littimer şi-a înclinat capul, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Într-adevăr, sir! Dar sunteţi încă tânăr!”, şi apoi a reluat firul povestirii:

— Pe scurt, am fost silit un timp să îndepărtez din preajma ei orice obiect cu care şi-ar fi putut căşuna vreun rău sieşi sau altora şi s-o ţin încuiată. Cu toate acestea, forţând gratiile de la fereastră, pe care eu însumi le bătusem în cuie, într-o noapte a ieşit şi a sărit pe viţa cultivată în spalier; şi de atunci, după câte ştiu, n-a mai văzut-o nimeni şi nici nu s-a mai auzit nimic de ea.

— Poate o fi murit, a zis miss Dartle cu un rânjet, de parcă ar fi fost în stare să calce în picioare cadavrul nefericitei.

— Eu cred, miss Dartle, că s-ar putea să se fi înecat, i-a răspuns mister Littimer, bucuros că i s-a oferit prilejul să se adreseze cuiva. E foarte posibil. Sau poate au ajutat-o pescarii din partea locului şi nevestele şi copiii lor. Fiind deprinsă cu oamenii de rând, adesea stătea cu ei de vorbă pe plajă, lângă bărcile lor. Când mister James lipsea, am văzut-o petrecând zile întregi cu ei. Mister James s-a şi supărat o dată, aflând că le povestise copiilor că era fiica unor pescari şi că demult, în ţara ei, hoinărise şi ea la fel pe ţărmul mării.

Vai, Emily! Frumoasă şi nefericită! Şi în faţa ochilor mei s-a înfiripat un tablou care o înfăţişa pe ţărmul acela depărtat, înconjurată de copilaşi naivi şi nevinovaţi, cum fusese şi ea cândva, ascultând glăscioarele lor, care, de s-ar fi măritat cu un om simplu, i-ar fi putut şopti şi ei „mamă”, ascultând glasul de tunet al mării, care repeta fără contenire: „Niciodată!”

— M-am convins că nu mai era nimic de făcut, şi atunci, miss Dartle…

— Nu ţi-am spus să nu mi te adresezi? s-a răstit ea, neînduplecată şi dispreţuitoare.

— Dumneavoastră mi-aţi adresat cuvântul, miss, s-a scuzat el. Vă rog să mă iertaţi. Dar datoria mea e să mă supun.

— Fă-ţi datoria, i-a zis ea. Isprăveşte de povestit şi pleacă!

— M-am convins că nu era chip s-o găsesc, a reluat el cu un aer de nespusă respectabilitate şi făcând o smerită plecăciune, şi atunci m-am dus să-l caut pe mister James acolo unde ne înţelesesem să-i scriu şi l-am informat de cele întâmplate. Am avut un schimb de cuvinte, în urma cărora am socotit că demnitatea mea îmi impunea să-l părăsesc. Puteam îndura şi am îndurat eu multe din partea lui mister James, dar de astă dată m-a jignit prea tare. M-a ofensat. Cunoscând funesta dezbinare dintre el şi maică-sa şi ştiind cât de neliniştită trebuie să fie, mi-am permis să mă întorc acasă, în Anglia, şi am povestit…

— L-am plătit ca s-o facă, mi-a zis miss Dartle.

— Întocmai, ma'am… şi am povestit ce ştiam. Nu cred să-mi fi scăpat ceva, a adăugat mister Littimer, după o clipă de chibzuire. Acum am rămas fără slujbă şi aş fi fericit dacă aş găsi un post respectabil.

Miss Dartle mi-a aruncat o privire, parcă spre a mă întreba dacă n-aveam de cerut vreo desluşire. Cum tocmai îmi venise ceva în minte, i-am zis îndată:

— Aş vrea să ştiu de la acest., individ – alt cuvânt mai blajin nu m-am putut hotărî să folosesc – dacă au interceptat o scrisoare trimisă fetei de acasă sau dacă presupune că dânsa ar fi primit-o.

A rămas calm şi tăcut, cu ochii în pământ, şi şi-a împreunat mâinile cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă sprijinite pe vârfurile degetelor de la mâna stângă.

Dispreţuitoare, miss Dartle şi-a întors capul către el.

— Vă cer iertare, miss, s-a oţărât el, trezindu-se parcă din visare, dar oricât de supus aş fi faţă de dumneavoastră, am şi eu mândria mea, deşi nu sunt decât un servitor. Mister Copperfield şi dumneavoastră nu sunteţi totuna. Dacă mister Copperfield doreşte să afle ceva de la mine, îmi permit să-i amintesc lui mister Copperfield că îmi poate pune o întrebare. Am şi eu mândria mea.

După o scurtă luptă interioară, mi-am întors privirea spre el şi i-am spus:

— Ai auzit întrebarea. Dacă doreşti, n-ai decât să consideri că ţi-am adresat-o. Ce răspuns ai de dat?

— Sir, mi-a spus, despărţind şi apoi împreunând din nou vârfurile degetelor, nu vă pot da decât un răspuns vag, pentru că una e să destăinuiesc mamei secretele fiului ei, şi alta să vi le destăinuiesc dumneavoastră. Mi se pare puţin probabil ca mister James să fi văzut cu ochi buni primirea unor scrisori de natură să sporească deprimarea şi tensiunea din casă; mai mult decât atât n-aş vrea să vă spun, sir.

— Asta-i tot? m-a întrebat miss Dartle.

I-am făcut semn că nu mai aveam nimic de spus.

— Un singur lucru numai! am adăugat când l-am văzut că dădea să plece. Am înţeles rolul jucat de individul ăsta în această ticăloşie şi l-aş sfătui să nu se arate prea mult în lume, întrucât voi relata totul aceluia care încă din fragedă copilărie i-a ţinut fetei loc de tată.

În clipa când începusem să vorbesc, se oprise şi mă ascultase cu calmul său obişnuit.

— Vă mulţumesc, sir. Dar mă veţi ierta, sir, dacă vă voi spune că în ţara asta nu există nici sclavi, nici păzitori de sclavi şi că nimeni nu e îndrituit să-şi facă singur dreptate. Dacă se încumetă careva s-o facă, riscul e mai degrabă al lui decât al altor persoane. Aşadar, sir, nu-mi va fi teamă să mă arăt oriunde voi pofti.

După care mi-a făcut politicos o plecăciune; şi apoi, după ce i-a mai făcut una Rosei Dartle, s-a retras, trecând pe sub arcul deschis în gardul de ilex pe unde venise. Câteva clipe miss Dartle şi cu mine ne-am uitat unul la altul fără a spune nici un cuvânt, dânsa păstrând aerul acela triumfător pe care-l arborase când îl adusese pe Littimer.

— Ne-a mai spus, a adăugat ea făcând o grimasă, că, după câte a aflat, stăpânul lui încrucişează de-a lungul coastelor Spaniei şi că are de gând după aceea să navigheze până i se va urî de mare. Dar asta pe dumneavoastră nu vă mai interesează. Prăpastia între mamă şi fiu, care amândoi sunt trufaşi, este mai adâncă decât înainte şi nu întrevăd nici o nădejde de împăcare, căci sunt din acelaşi aluat, şi cu cât trece vremea, cu atât se fac mai îndărătnici şi mai înverşunaţi. Cred că nici asta nu vă interesează; dar constituie o introducere la ceea ce vreau să vă spun. Şi aţintindu-şi asupra mea ochii negri ca tăciunele şi ridicându-şi pătimaşă degetul, mi-a zis: Poate că diavoliţa aceea pe care aţi înfăţişat-o în chip de înger, vorbesc de stricata pe care a cules-o din mocirlă, mai trăieşte, căci oamenii de rând nu mor atât de uşor. Şi dacă trăieşte, desigur că veţi căuta această perlă preţioasă, şi dacă o s-o găsiţi, o să doriţi să-i purtaţi de grijă. Dorim şi noi acest lucru, pentru ca nu cumva să pună din nou gheara pe el. În această privinţă avem unul şi acelaşi interes; şi tocmai fiindcă aş vrea să-i fac orice rău pe care târâtura asta ar fi în stare să-l simtă, de aceea am trimis să vă cheme, ca să auziţi ceea ce aţi auzit.

Mi-am dat seama, după o schimbare în expresia feţei ei, că se apropia cineva în spatele meu. Era missis Steerforth, care mi-a dat mâna, mai rece dar mai solemnă şi mai ceremonioasă ca altă dată; totuşi, am băgat de seamă, şi asta m-a mişcat, că amintirea dragostei ce i-o purtasem odinioară fiului ei părea încă vie, neştearsă. Era foarte schimbată. Portul nu-i mai era nici pe departe atât de trufaş, chipul frumos era brăzdat de cute adânci, iar părul albise aproape de tot. Dar când s-a aşezat, mi s-a părut, că mai era frumoasă şi am recunoscut acea scânteiere a ochilor cu căutătura mândră care de atâtea ori îmi luminase visurile pe când eram la şcoală.

— Mister Copperfield a aflat totul, Rosa?

— Da.

— Chiar din gura lui Littimer?

— Da; i-am spus şi de ce aţi dorit acest lucru.

— Eşti o fată bună. Am avut un schimb de scrisori cu fostul dumneavoastră prieten, a urmat apoi adresându-mi-se, dar nu i-au trezit nici simţul datoriei, nici pe acela al obligaţiilor fireşti. De aceea nu urmăresc alt scop decât acela pe care vi l-a împărtăşit Rosa. Dacă, ajutându-l pe bătrânul cumsecade pe care l-aţi adus aici (şi de care îmi pare rău, asta-i tot ce vă pot spune), fiul meu ar putea fi ferit de primejdia de a cădea din nou în mrejele unui vrăjmaş viclean, va fi cu atât mai bine!

După care, s-a îndreptat în scaun şi a încremenit, cu privirea aţintită în depărtări.

— Vă înţeleg, i-am spus respectuos. Vă asigur că nici nu mă gândesc să interpretez greşit gândurile dumneavoastră. Dar trebuie să vă spun că pe oamenii aceştia atât de crunt năpăstuiţi îi cunosc din copilărie şi că vă înşelaţi amarnic dacă vă închipuiţi că această fată, atât de crâncen terfelită şi amăgită, n-ar prefera de o sută de ori moartea decât să primească măcar un pahar de apă din mâinile fiului dumneavoastră.

— Lasă, Rosa, lasă! a spus missis Steerforth, oprind-o pe miss Dartle, care voia să intervină. N-are importanţă. Fie şi aşa. Am auzit că v-aţi căsătorit, sir?

I-am răspuns că mă căsătorisem de câtva timp.

— Şi vă merge bine? Duc o viaţă retrasă şi nu prea sunt la curent cu ce se petrece, dar pare-mi-se că aţi dobândit oarecare faimă.

— Am fost favorizat de soartă, i-am zis, şi mi s-au adus unele laude.

— Mama dumneavoastră mai trăieşte? m-a întrebat cu glas ceva mai blajin.

— Nu.

— Păcat! Ar fi fost mândră de dumneavoastră. Noapte bună!

I-am strâns mâna, pe care mi-a întins-o cu un aer demn şi mândru, şi am simţit-o liniştită, ca un om pe deplin împăcat. Orgoliul ei era capabil să strunească până şi bătăile inimii şi să-i aştearnă pe faţă un văl de linişte, prin care privea ţintă drept înainte, spre zare.

Depărtându-mă de-a lungul terasei, am băgat de seamă cum stăteau neclintite amândouă, cu ochii asupra priveliştii ce se întindea până în zare, în vreme ce întunericul tot mai des se lăsa în jurul lor. Ici-colo, în oraşul ce se pierdea în depărtare, licărea câte un felinar aprins mai de timpuriu, iar pe cer, în partea dinspre apus, mai stăruia o lumină şovăielnică. Dar din valea largă, din faţă, se înălţa, întinsă ca faţa mării, o pânză de ceaţă, care, împreună cu întunericul, părea gata să le învăluie. Mi-a rămas întipărită în minte această imagine, şi mă înspăimântă, pentru că atunci când pentru ultima oară mi-am întors privirea spre cele două femei, pâcla, ca o mare furtunoasă, se ridicase la picioarele lor.

Reflectând asupra celor ce aflasem, am socotit că era datoria mea să-l încunoştinţez pe mister Peggotty. A doua zi, pe seară, m-am dus la Londra să-l caut. Rătăcea mereu dintr-un loc în altul, în nădejdea că o va regăsi pe nepoata sa, dar zăbovea mai mult la Londra. Deseori îl zărisem în beznă cum trecea pe străzi, căutând, printre puţinele femei care mai băteau drumurile la acele ceasuri târzii, pe aceea pe care se temea c-ar putea s-o afle în rândul lor.

Locuia deasupra băcănioarei din Hungherford Market, despre care am amintit de mai multe ori, şi de unde pornise în primul său pelerinaj. Într-acolo mi-am îndreptat paşii. Întrebând de el, am aflat de la vecini că încă nu plecase de acasă şi că îl puteam găsi sus, în odăiţa sa.

Stătea lângă fereastră, unde ţinea câteva glastre cu flori şi citea. Încăperea era curată şi îngrijită. Într-o clipită mi-am dat seama că era totdeauna pregătită astfel pentru a o primi, şi că ori de câte ori pleca de acasă, socotea că s-ar putea să se înapoieze cu ea. Nu auzise când ciocănisem la uşă şi nu şi-a ridicat ochii decât când i-am pus mâna pe umăr.

— Mas'r Davy! Vă mulţumesc din suflet, sir, pentru vizită. Staţi jos! Sunteţi foarte bine venit, sir!

— Mister Peggotty, i-am zis, apucând scaunul pe care mi-l adusese, să nu te aştepţi la prea mult. Am ceva ştiri.

— Despre Em'ly?

Tulburat, şi-a adus mâna la gură, a pălit şi m-a privit drept în ochi.

— Unde se află, nu ştiu; dar nu mai e cu el!

S-a aşezat, uitându-se ţintă la mine, şi a ascultat, într-o adâncă tăcere, tot ceea ce am avut de spus. Îmi amintesc cât m-au mişcat demnitatea, mai mult chiar, frumuseţea şi seriozitatea chipului său atunci când, după ce, treptat, şi-a desprins privirea de a mea, şi-a plecat ochii în pământ şi şi-a sprijinit fruntea în palmă. Nu m-a întrerupt niciodată, şi a rămas tot timpul nemişcat.

Mi s-a părut că de-a lungul întregii povestiri n-a urmărit decât imaginea ei, lăsând celelalte personaje să treacă uşor, ca şi cum nici n-ar fi fost.

Când am isprăvit, şi-a ascuns faţa în mâini şi n-a scos nici un cuvânt. M-am uitat câtva timp pe fereastră şi apoi mi-am făcut de lucru cu glastrele.

— Ce părere aveţi despre toate astea, mas'r Davy? m-a întrebat în cele din urmă.

— Cred că trăieşte, i-am răspuns.

— Nu ştiu. S-ar putea ca prima lovitură să fi fost prea greu de îndurat, şi mă tem că în cumplita ei deznădejde… marea cea albastră, de care vorbea adesea… Cine ştie, s-o fi gândit poate ani de-a rândul la ea tocmai pentru că acolo avea să-şi afle mormântul!

A rostit aceste cuvinte îngândurat, cu glas scăzut şi îngrozit; apoi a început să măsoare odaia în lung şi în lat.

— Şi totuşi, mas'r Davy, am fost tot timpul atât de sigur că trăieşte, am fost sigur, zi şi noapte, c-am s-o găsesc… Şi asta mi-a dat puteri şi mi-a călăuzit paşii… Nu se poate să mă fi înşelat. Nu! Em'ly trăieşte!

Şi cu un gest categoric a pus mâna pe masă, iar faţa-i arsă de soare s-a încleştat într-o expresie de nestrămutată hotărâre.

— Nepoată-mea, Em'ly, trăieşte, sir! a afirmat sus şi tare. Nu ştiu de unde vine sau ce e, dar ceva îmi spune că trăieşte!

A rostit aceste cuvinte cu aerul unui om care aude glasuri tainice. Am aşteptat câteva clipe până şi-a revenit, şi apoi am purces să-i arăt măsurile care, în ajun, mă gândisem că s-ar cuveni luate.

— Ascultă, scumpe prietene… am dat să încep.

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc, sunteţi prea bun, sir, mi-a tăiat vorba, luându-mi mâna.

— Dacă o să vină la Londra, ceea ce e probabil… căci unde mai bine decât în acest imens oraş ar putea să i se piardă urma? Şi dacă nu se va întoarce acasă, ce altă dorinţă ar putea nutri decât să se ascundă şi să i se piardă urma?

— Acasă n-o să se întoarcă, m-a întrerupt, clătinând trist din cap. Dacă dânsa l-ar fi părăsit, s-ar fi întors, poate, dar aşa, nu, sir.

— Dacă ar veni aici, am urmat, cunosc o persoană care ar putea s-o găsească mai degrabă decât oricine. Îţi mai aduci aminte – ascultă-mă cu bărbăţie, gândeşte-te la ţelul pe care-l urmăreşti – îţi mai aduci aminte de Martha?

— Din oraşul nostru?

N-am avut nevoie de alt răspuns, căci i se citea pe faţă.

— Ştii că se află la Londra?

— Am zărit-o pe stradă, mi-a răspuns, parcă străbătut de un fior.

— Dar nu ştii, i-am răspuns, că mult înainte de a fugi de acasă, Em'ly a ajutat-o, cu sprijinul lui Ham. Şi nu ştii nici că în noaptea când ne-am întâlnit şi am stat de vorbă peste drum, la han, în cămăruţa aceea dânsa a ascultat la uşă.

— Mas'r Davy! a exclamat uimit. În noaptea când ningea straşnic de tare?

— În noaptea aceea! De atunci n-am mai văzut-o. După ce ne-am despărţit, m-am întors ca să-i vorbesc, dar n-am mai găsit-o. Atunci n-am vrut să-ţi pomenesc de ea, dar acum trebuie; ea e persoana de care vorbeam adineauri şi cu care cred că trebuie să luăm legătura. Înţelegi?

— Înţeleg prea bine, sir.

Treptat coborâsem glasul, ajungând să vorbim în şoaptă, şi aşa ne-am continuat discuţia.

— Zici că ai văzut-o? Crezi c-ai putea s-o găseşti? Eu, unul, numai din întâmplare aş putea.

— Cred, mas'r Davy. Ştiu eu un' s-o caut.

— S-a întunecat. N-ai vrea să mergem împreună şi să încercăm s-o găsim chiar astă-seară?

S-a învoit şi s-a pregătit să mă însoţească. Am văzut cu câtă grijă a făcut rânduială în odăiţă, a pregătit lumânarea şi amnarul, ca să le aibă la îndemână, şi-a făcut patul şi, în sfârşit, ca un automat, a scos dintr-un sertar una din rochiile ei (mi-am amintit că o văzusem purtând-o), a împăturit-o frumos, împreună cu alte veşminte, şi le-a pus pe un scaun, lângă o bonetă. N-a spus nici un cuvânt despre veşminte şi nici eu nu am deschis vorba.

Fără îndoială că lucrurile acestea o aşteptaseră zadarnic multe nopţi de-a rândul.

— A fost o vreme, mas'r Davy, mi-a zis coborând scara, când o socoteam pe fata asta, pe Martha, deopotrivă cu noroiul călcat în picioare de Em'ly. Dumnezeu să mă ierte, acu s-au schimbat lucrurile.

Pe drum – pe de o parte ca să fac conversaţie, iar pe de alta pentru că eram curios – l-am întrebat de Ham. Aproape cu aceleaşi cuvinte ca şi rândul trecut, mi-a zic că, Ham rămăsese acelaşi şi că „îşi iroseşte viaţa fără să-i prea pese de nimic, dar niciodată nu se plânge şi-i iubit de toată lumea”.

L-am rugat să-mi spună, dacă ştia, ce gândea Ham despre acela care pricinuise toate nenorocirile ce se abătuseră asupra lor. Socotea oare că ar fi vreo primejdie? Ce credea, de pildă că s-ar întâmpla dacă Ham s-ar întâlni cu Steerforth?

— Nu ştiu, sir, mi-a răspuns. Deseori m-am gândit la asta, dar n-am ajuns să-mi fac o părere.

I-am adus aminte, de dimineaţa aceea, după plecarea micuţei Em'ly, când ne-am dus toţi trei pe plajă.

— Îţi aminteşti privirea sălbatică aţintită în larg şi cuvintele lui, cum că de acolo „o să vină sfârşitul”?

— Fireşte că n-am uitat!

— Ce crezi c-o fi vrut să spună?

— Mas'r Davy, de multe ori mi-am pus şi eu această întrebare, da' niciodată nu i-am găsit un răspuns. Şi-i ciudat că, deşi e atât de blând şi prietenos, n-am îndrăznit să-l iscodesc în privinţa asta. Niciodată nu mi-a zis vreun cuvânt cât de cât nepotrivit şi nu cred c-ar vorbi el altfel cu mine acuma; dar acolo unde-i zac gândurile, apele nu-s mici. Îs adânci, şi nu le pot vedea fundul, sir.

— Ai dreptate, i-am zis, asta m-a îngrijorat şi pe mine.

— Şi pe mine, mas'r Davy, mi-a zis. Mai mult chiar decât îndrăzneala cu care înfruntă primejdiile, deşi amândouă aceste lucruri se datoresc schimbării ce s-a petrecut în el. Nu ştiu de-ar fi în stare de vreo nesăbuinţă în anumite împrejurări, dar nădăjduiesc că ei doi n-or să se mai întâlnească.

Pe la Temple Bar18 pătrunsesem în City. Acum mergea tăcut alături de mine, urmărind ţelul unic căruia îşi închinase viaţa, cu acea încordare a tuturor facultăţilor după care l-ai fi putut recunoaşte îndată chiar şi în mijlocul unei mulţimi. Când am ajuns în apropierea lui Blackfriars Bridge19, a întors capul şi mi-a arătat o femeie care trecea grăbită pe trotuarul celălalt. Am văzut îndată că era fiinţa pe care o căutam.

Am trecut drumul şi am grăbit pasul ca s-o ajungem, când, deodată, mi-am dat seama că dacă i-am vorbi într-un loc mai retras, departe de orice îmbulzeală, unde ar atrage mai puţin atenţia celorlalţi, am putea să-i trezim mai uşor simpatia şi interesul pentru fata fugară. De aceea l-am sfătuit pe mister Peggotty să nu-i vorbim încă, ci s-o urmărim; am făcut acest lucru îndemnat poate şi de o dorinţă obscură de a afla unde se ducea.

Mister Peggotty s-a învoit, şi astfel ne-am ţinut după ea la o anumită distanţă, fără a o pierde din ochi, dar şi fără a ne apropia prea mult, căci se oprea destul de des ca să se uite în jur. Într-un rând, a zăbovit, ca să asculte un tacâm de muzicanţi, şi atunci ne-am oprit şi noi.

A mers cale lungă. Şi noi după ea. Se vedea, după pas, că se ducea undeva anume; şi asta, împreună cu faptul că apuca pe străzile cele mai frecventate, precum şi vraja ciudată stârnită de taina şi emoţia urmăririi mi-au întărit convingerea dintru început. În cele din urmă a apucat pe o uliţă mohorâtă, întunecoasă, unde nu pătrundeau larma şi vuietul mulţimii; atunci am zis:

— Acum putem să-i vorbim!

Şi, iuţind pasul, am urmat-o.