Capitolul IX.O jalnică aniversare a zilei mele de naştere

Trec peste câte s-au întâmplat la şcoală până în acea zi de martie, în care cade ziua mea de naştere. Nu-mi amintesc nimic, în afară de admiraţia crescândă pentru Steerforth. Urma să părăsească şcoala la sfârşitul semestrului, dacă nu chiar mai devreme, şi-mi părea mai inimos, mai independent ca mai înainte, şi de aceea îl şi găseam mai atrăgător; dar în afară de asta memoria n-a reţinut nimic. Puternica amintire care şi-a pus pecetea asupra acestei perioade parcă le-a înghiţit pe cele mai mărunte şi a supravieţuit ea singură.

Nici nu-mi vine să cred că de când m-am înapoiat la „Salem House” şi până la ziua mea de naştere s-ar fi scurs două luni. Recunosc totuşi că aşa e, deoarece îmi dau seama că trebuie să se fi scurs; altfel, aş fi convins că n-a fost nici un interval între aceste evenimente şi că s-ar fi petrecut unul după altul.

Ce bine-mi aduc aminte de ziua aceea! Mai simt şi acum în nări ceaţa care învăluia priveliştea; ca într-o nălucire, desluşesc prin ea copacii îmbrăcaţi în chiciură; simt cum părul brumat mi se lipeşte de obraji; îmi rotesc privirea prin clasa întunecoasă şi văd ici-colo câte o lumânare care sfârâie, încercând să lumineze acea dimineaţă mohorâtă, şi văd cum se rostogolesc şi se încolăcesc, în aerul rece, aburii ieşiţi din gura băieţilor, care-şi suflă în palme şi tropăie. Era după gustarea de dimineaţă, şi tocmai fusesem chemaţi în clasă, când, deodată, şi-a făcut apariţia mister Sharp, care a zis:

— David Copperfield să treacă în salon.

Aşteptam un coş de la Peggotty şi m-am luminat la faţă auzind aceste cuvinte. Când am dat să ies, vecinii mei de bancă mi-au suflat să nu-i uit la împărţirea bunătăţilor.

— Nu te zori, David, mi-a spus mister Sharp. Ai timp destul, băiete, nu te zori.

Dacă aş fi stat să mă gândesc, ar fi trebuit să mă mire tonul lui compătimitor; dar abia mai târziu mi-am dat seama. M-am îndreptat grăbit spre salon; acolo l-am găsit pe mister Creakle, care-şi lua gustarea, cu nuiaua şi cu ziarul în faţă, şi pe missis Creakle, cu o scrisoare deschisă în mână. De coş, nici urmă.

— David Copperfield, mi-a zis missis Creakle, poftindu-mă pe canapea şi aşezându-se lângă mine. Trebuie să-ţi vorbesc într-o chestiune care te priveşte îndeaproape. Am să-ţi spun ceva, dragul meu.

Mister Creakle, la care, fireşte, m-am uitat cu coada ochiului, a clătinat din cap, fără să se uite la mine, şi şi-a oprit un oftat, îmbucând o uriaşă bucată de pâine prăjită cu unt.

— Eşti încă prea tânăr ca să ştii că toate sunt trecătoare pe lumea asta, a urmat missis Creakle, şi că oamenii sunt şi ei muritori. Dar de aflat, aflăm cu toţii David: unii mai devreme, când suntem tineri, alţii mai târziu, când suntem bătrâni, alţii de-a lungul unei vieţi întregi.

M-am uitat lung la ea.

— Când ai plecat de-acasă la sfârşitul vacanţei, m-a întrebat missis Creakle, după o scurtă pauză, i-ai lăsat pe toţi sănătoşi? Apoi, după o nouă pauză: Mama dumitale era sănătoasă?

Fără să-mi dau bine seama de ce, m-a trecut un fior şi am rămas cu privirea aţintită asupra ei; de răspuns, nici n-am încercat să-i răspund.

— Te întreb, a urmat ea, pentru că am aflat azi-dimineaţă. – îmi pare rău că trebuie să-ţi spun – că mama dumitale e foarte bolnavă.

Între mine şi missis Creakle s-a ridicat o ceaţă în care chipul ei a plutit o clipă. Apoi am simţit lacrimi fierbinţi curgându-mi pe obraji, şi chipul ei mi-a apărut din nou limpede în faţă.

— E foarte grav bolnavă, a adăugat.

Am ghicit deodată totul.

— A murit.

Nici nu mai era nevoie să mi-o spună. Izbucnisem într-un plâns deznădăjduit şi mă simţeam orfan pe lume.

Missis Creakle s-a purtat cât se poate de frumos. M-a oprit toată ziua acolo şi aproape că nu m-a lăsat singur. Am plâns, am aţipit, apoi m-am trezit şi iar m-am pornit pe plâns. Când mi-au secat lacrimile, am început să mă gândesc; şi atunci mi-am simţit şi mai grea inima, şi jalea s-a prefăcut într-o durere surdă, pe care nimic n-o putea alina.

Dar gândurile-mi erau încâlcite; nu se concentraseră asupra năpastei care-mi zdrobea inima, ci rătăceau confuze în jurul ei. M-am gândit la casa noastră, zăvorâtă şi cufundată în tăcere. M-am gândit la copilaşul care, după cum îmi spusese missis Creakle, tânjea de câtva timp şi se credea că se va prăpădi şi el. M-am gândit la mormântul tatii, din curtea bisericii de lângă casă, şi că mama se va odihni şi ea acolo, la umbra copacului aceluia pe care-l ştiam atât de bine. Când m-a lăsat singur, m-am urcat în picioare pe un scaun şi m-am privit în oglindă, să văd cât de roşii îmi erau ochii şi cât de răvăşit eram la faţă. După câteva ceasuri, dându-mi seama că lacrimile îmi secaseră aproape – cel puţin aşa mi se părea – am stat şi am chibzuit ce anume, în legătură cu nenorocirea suferită, mă va tulbura mai mult când mă voi apropia de casă, căci urma să plec pentru a lua parte la înmormântare. Am simţit că băieţii se uitau cu alţi ochi la mine şi (mi se părea) că durerea îmi sporise importanţa.

Dacă a existat vreodată un copil sfâşiat de durere, acela am fost eu. Îmi aduc însă aminte că atenţia care mi s-a arătat în după-amiaza aceea, când m-am plimbat pe terenul de joc, în timp ce băieţii aveau ore, m-a măgulit. Când i-am văzut cum, în drum spre clasă, îmi aruncau câte o privire pe fereastră, m-am simţit altfel decât toată lumea; şi luând un aer mai melancolic, am încetinit pasul. Când, la ieşirea din clasă, băieţii s-au apropiat de mine şi au început să-mi vorbească, am socotit că-i frumos din partea mea că nu m-am arătat mândru şi că m-am purtat cu ei la fel ca mai înainte.

Urma să plec a doua zi, seara, dar nu cu diligenţa, ci cu o cursă de noapte, foarte aglomerată, denumită „ţărăneasca”, fiindcă era folosită mai ales de oamenii de la ţară pentru distanţe scurte. Nu le-am mai istorisit nimic în seara aceea, şi Traddles a vrut cu tot dinadinsul să-mi împrumute perna lui. Nu ştiu la ce credea că mi-ar putea folosi, căci pernă aveam şi eu, dar bietul băiat n-avea nimic altceva, în afară de o foaie de hârtie plină cu schelete; iar pe aia, ca să-mi uşureze suferinţa şi să mă ajute să-mi liniştesc gândurile, mi-a dăruit-o la despărţire.

Am plecat de la „Salem House” a doua zi după-amiază. În clipa când am plecat, nici nu bănuiam că nu mă voi înapoia niciodată. Am călătorit foarte încet, toată noaptea, şi n-am ajuns la Yarmouth decât dimineaţa pe la 9 sau 10. L-am căutat din ochi pe mister Barkis, dar nu l-am zărit nicăieri; în schimb, s-a apropiat, gâfâind, de fereastra diligenţei un bătrânel rotofei, vioi, îmbrăcat în negru, cu pantaloni împodobiţi sub genunchi cu mici legături de panglici soioase, cu ciorapi negri şi cu o pălărie cu boruri late, care m-a întrebat:

— Dumneavoastră sunteţi tânărul Copperfield?

— Da sir.

— N-aţi vrea să veniţi cu mine, sir? mi-a zis, deschizând portiera. N-aţi vrea să-mi faceţi plăcerea să poftiţi la mine?

M-a luat de mână şi am pornit împreună pe o uliţă îngustă. Mă întrebam cine o fi. Ne-am oprit în faţa unei prăvălii, pe a cărei firmă stătea scris:

OMER, MANUFACTURĂ, CROITORIE.

MĂRUNŢIŞURI, POMPE FUNEBRE ETC.

Era o dugheană strâmtă, înăbuşitoare, plină de tot felul de haine gata sau abia croite, având şi o vitrină cu pălării de fetru şi bonete. Am trecut într-o odăiţă, în dosul prăvăliei, unde am dat peste trei femei tinere, care lucrau la o sumedenie de articole din materiale negre, grămădite pe masă, şi unde podeaua era acoperită de bucăţele şi de rămăşiţe. Ardea un foc bun în cămin, şi în odaie domnea o duhoare nesuferită de crep negru pârlit. N-am ştiut atunci ce mirosea aşa, dar acuma ştiu.

Cele trei tinere, care păreau foarte harnice şi voioase, şi-au ridicat privirile, ca să se uite la mine, şi apoi şi-au văzut mai departe de treabă. Coseau, coseau, coseau de zor. De afară, dintr-un atelier aflat peste drum, în curticică, se auzeau pe fereastră ciocănituri cadenţate: BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, care parcă marcau o melodie invariabilă.

— Hei, Minnie, s-a adresat însoţitorul meu uneia dintre cele trei tinere. Cum merge lucrul?

— O să fie gata de probă la vreme, i-a răspuns ea veselă, fără să ridice ochii. N-avea nici o grijă, tată.

Mister Omer şi-a scos pălăria cu boruri mari şi s-a aşezat, trăgându-şi suflarea. Era atât de gras, încât a trebuit să se odihnească puţin înainte ca să poată spune:

— Bine!

— Tată, i-a zis Minnie glumind, ai să ajungi cât un marsuin51!

— Hm, nici eu nu înţeleg de ce, draga mea, a recunoscut el îngândurat. Aş zice că aşa sunt eu făcut.

— Poate că unde eşti atât de flegmatic, şi-a dat Minnie cu părerea. Unde le iei toate aşa uşor.

— Nici nu-i nevoie să le iei altfel, draga mea, a zis mister Omer.

— Nici vorbă, a încuviinţat fiică-sa. Şi, slavă Domnului, suntem cu toţii destul de veseli din fire! Nu-i aşa, tată?

— Sper că da, draga mea, a zis mister Omer. Acum, că m-am odihnit, să iau măsura acestui tânăr învăţat. Vreţi să poftiţi în prăvălie, master Copperfield?

Dând urmare invitaţiei, am trecut în prăvălie; după ce mi-a arătat o bucată de stofă despre care mi-a spus că e extra-prima şi că ar fi păcat, să fie întrebuinţată pentru hainele de doliu ale cuiva care şi-a pierdut alte rude decât părinţii, mi-a luat măsura, pe care şi-a însemnat-o în catastif. Pe când scria, mi-a atras luarea-aminte asupra sortimentelor din prăvălie şi asupra anumitor modele, despre care mi-a spus că „tocmai începuseră să fie la modă”, şi asupra altora, despre care mi-a spus ca „tocmai ieşiseră din modă”.

— Din pricina unor fleacuri ca astea ni se întâmplă adesea să pierdem o avere, a adăugat mister Omer. Dar modelele sunt ca oamenii. Apar fără ca nimeni să ştie când, de ce şi cum; şi apoi dispar tot fără ca nimeni să ştie când, de ce, cum. După părerea mea, dacă le priveşti din acest punct de vedere, lucrurile astea se petrec întocmai ca în viaţă.

Prea eram copleşit de durere ca să stau să discut această problemă, care mă tem că şi în alte împrejurări m-ar fi depăşit; după care mister Omer m-a condus înapoi în atelier, gâfâind din greu pe drum.

Apoi a deschis o uşă şi, în dreptul unei scări înguste de puteai să-ţi frângi gâtul pe ea, a strigat:

— Adu ceaiul şi pâinea cu unt!

Şi după un răstimp, în care m-am uitat în jurul meu şi am chibzuit ascultând împunsăturile cusăturilor şi zgomotul ciocanului ce se auzea din cealaltă parte a curţii, iată că s-a adus un ceai şi pâine cu unt, şi atunci am băgat de seamă că erau pentru mine.

— Eu pe dumneavoastră vă cunosc, mi-a zis mister Omer după ce m-a privit câteva minute, în care timp aproape că nu m-am atins de ceai, căci materialele acelea cernite îmi tăiaseră pofta de mâncare. Vă ştiu de mult, tinere domn.

— Mă ştiţi de mult?

— De când v-aţi născut, a precizat mister Omer. Chiar de mai demult. L-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră. Avea cinci picioare şi şapte ţoli şi jumătate şi odihneşte într-o groapă de cinci picioare şi douăzeci de ţoli.

BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, se auzea din curticică.

— Odihneşte într-o groapă de cinci picioare şi douăzeci de ţoli, nici atâtica mai mult! a urmat glumeţ mister Omer. Nu-mi mai aduc aminte dacă groapa a comandat-o chiar el sau dac-a fost făcută la cererea ei.

— Ştiţi cumva, sir, ce face frăţiorul meu? l-am întrebat.

Mister Omer a clătinat din cap.

BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, BOC-boc-boc..:

— E în braţele maică-si, mi-a răspuns.

— Vai, bietul copil! S-a prăpădit.

— Nu-ţi face sânge rău, că tot nu ajută, mi-a zis mister Omer. Da. S-a prăpădit.

Când am auzit acest lucru, rănile mele s-au redeschis. Am lăsat ceaiul şi pâinea cu unt din care abia gustasem, m-am dus într-un ungher şi mi-am lăsat capul pe o masă, pe care Minnie, de teamă c-am să pătez cu lacrimile mele veşmintele de doliu, a golit-o în grabă. Era o fată drăgălaşă şi inimoasă, şi cu un gest delicat şi duios mi-a dat la o parte părul care-mi cădea pe ochi; radia însă de bucurie, căci lucrul ei era pe sfârşite şi avea să fie gata la vreme, şi avea cu totul altă dispoziţie decât aveam eu.

Deodată, bocănitul acela încetă şi, venind din curticică, un flăcău chipeş intră în odăiţă. Avea un ciocan în mână şi între buze ţinea cuişoare, pe care a fost nevoit a le scoate ca să poată vorbi.

— Hei, Joram! i-a zis mister Omer. Cum stai?

— Foarte bine, a răspuns Joram. Am isprăvit.

Minnie a roşit puţin, iar celelalte două fete şi-au zâmbit una alteia.

— Cum?! Nu cumva ai lucrat la lumânare az-noapte, cât am fost la club? Nu-i aşa? l-a întrebat mister Omer, mijindu-şi un ochi.

— Da, a mărturisit Joram. Mi-aţi făgăduit că dacă voi fi gata, ne luaţi şi pe noi acolo să facem o plimbare, Minnie şi eu… şi dumneavoastră.

— O! Pe mine credeam că m-aţi uitat de tot, a zis mister Omer, făcând un haz de l-a apucat tusea.

— Şi pentru c-aţi fost atât de bun să-mi faceţi această făgăduială, a urmat flăcăul, mi-am dat toată silinţa. Nu vreţi să vedeţi şi dumneavoastră cum a ieşit?

— Vreau, a zis mister Omer, ridicându-se. Apoi, după o scurtă şovăire, adresându-mi-se mie: Dragul meu n-ai vrea să vii şi dumneata să vezi…

— Nu, tată! s-a opus Minnie.

— Credeam c-ar putea să-i facă plăcere, a zis mister Omer. Dar poate ai dreptate.

Nu ştiu cum, dar am ghicit că era vorba de sicriul mamei, scumpei mele mame. Niciodată nu auzisem cum se lucra un sicriu, şi pe cât îmi amintesc, nici măcar nu văzusem un sicriu până atunci; dar când am auzit zgomotul acela, mi-am dat seama, şi în clipa în care a intrat în odaie flăcăul, îndată am ştiut la ce lucrase.

După ce au isprăvit treaba, cele două fete, al căror nume nu-l auzisem, s-au scuturat de aţe şi scame şi s-au dus în dugheană să facă rânduială acolo şi să aştepte clienţii. Minnie a rămas să împăturească cele cusute de ele şi să le împacheteze în două coşuri. A făcut acest lucru stând în genunchi şi fredonând voioasă. În timp ce ea trebăluia, Joram, care, fără îndoială, era drăguţul ei, a intrat şi (fără să se sinchisească defel că mă aflam de faţa) a sărutat-o. Minnie i-a spus că tatăl ei se dusese după cabrioletă şi că trebuia să se zorească să fie şi el gata. Apoi Joram a ieşit, iar ea şi-a băgat foarfecele şi degetarul în buzunar, şi-a înfipt un ac cu aţă neagră la piept, şi-a pus mantaua şi s-a uitat într-o oglinjoară din dosul uşii, în care i-am văzut chipul radios.

Am urmărit toate acestea de la masa din colţ, unde stăteam cu capul sprijinit pe mână, în timp ce gândurile-mi alergau zănatice de la una la alta. Curând, cabrioleta a tras în faţa dughenei şi după ce au încărcat coşurile şi m-au suit şi pe mine, s-au urcat şi ceilalţi trei. Ţin minte că era un vehicul ciudat, pe jumătate cabrioletă, pe jumătate haraba, zugrăvită într-o culoare închisă şi tras de un cal negru, cu coada lungă. Era destul de încăpătoare pentru toţi.

Nu cred să fi încercat vreodată în viaţă un sentiment mai ciudat (acum, poate, sunt mai înţelept) decât acela care m-a stăpânit cât am călătorit cu ei, văzându-i cum se bucurau de plimbare şi amintindu-mi la ce lucraseră până mai adineauri. Nu eram supărat pe ei; mai degrabă aş spune că eram îngrozit, ca şi cum aş fi fost aruncat în mijlocul unor făpturi cu care nu aveam nimic comun. Erau toţi foarte voioşi. Bătrânul şedea în faţă şi mâna calul, iar cei doi tineri stăteau în spatele lui, şi de câte ori le vorbea, se aplecau înainte, unul de o parte, altul de cealaltă parte a obrazului său rotofei, arătându-i o deosebită atenţie. Ar fi vorbit ei şi cu mine, dar stăteam posomorât deoparte în colţul meu, indignat că se giugiuleau şi că erau veseli, cu toate că nu erau prea zgomotoşi, şi mă minunam cum de nu se abate vreo pedeapsă asupra lor pentru că li-s inimile împietrite.

Când s-au oprit să dea nutreţ calului, au mâncat şi-au băut şi s-au veselit, dar eu nu m-am putut atinge de nimic şi am postit mai departe. Când am ajuns acasă, am sărit repede din cabrioletă, ca să nu fiu împreună cu ei în faţa acelor ferestre grave care se uitau la mine cu priviri oarbe, ca nişte ochi închişi, cândva strălucitori. Şi, vai, cum am ajuns, n-am mai avut nevoie să mă gândesc la ceva care să mă facă să plâng… a fost destul să văd fereastra mamei, lângă aceea a odăii care, în vremurile mai bune, fusese a mea!

Înainte de a ajunge la uşă, m-am trezit în braţele lui Peggotty, şi dânsa m-a dus în casă. În primul moment, când m-a văzut, a dat frâu liber durerii; dar curând s-a stăpânit şi mi-a vorbit în şoaptă, mergând în vârful picioarelor, ca şi cum zgomotul ar fi putut tulbura pe morţi. După cum am aflat, Peggotty nu mai dormise de mai multe zile. O veghease noapte de noapte.

— N-o las singură pe sărmana şi scumpa mea micuţă atâta vreme cât mai e până s-o pogoare în mormânt, mi-a zis ea.

Când am intrat în salon, mister Murdstone nici nu m-a băgat în seamă, ci a rămas în jilţul său de lângă cămin, plângând în tăcere şi adâncit în gânduri. Miss Murdstone, foarte ocupată la biroul ei încărcat de hârtii şi de scrisori, mi-a întins vârfurile reci ale degetelor şi m-a întrebat, vorbind în şoaptă, dar metalic, dacă mi s-a luat măsura pentru hainele de doliu. I-am răspuns:

— Da.

— Şi cămăşile, m-a întrebat miss Murdstone, le-ai adus acasă?

— Da, ma'am, am adus acasă toată îmbrăcămintea şi rufăria.

Asta a fost singura vorbă de mângâiere pe care, în dârzenia ei, mi-a adresat-o miss Murdstone. Nu mă îndoiesc că simţea o plăcere deosebită să-şi arate cu acest prilej ceea ce numea stăpânirea de sine, fermitatea, inteligenţa, bunul-simţ şi întreaga listă a blestematelor ei virtuţi. Era foarte mândră de dibăcia ei negustorească, pe care şi-a arătat-o de astă dată înregistrând fiecare fleac într-un catastif şi nelăsându-se mişcată de nimic. În tot restul zilei şi a doua zi din zori şi până în noapte, a stat la biroul ei, zgârâind hârtia metodic cu o peniţă tare, vorbindu-le tuturor în şoaptă, cu glas egal, fără ca măcar o clipă să-şi destindă muşchii feţei, să-şi îndulcească tonul, sau să lase să i se deranjeze câtuşi de puţin ţinuta.

Din când în când, fratele ei lua în mână o carte, dar, după cum am observat, nu citea. O deschidea, se uita la ea, ca şi cum ar fi citit, dar stătea câte un ceas fără să întoarcă pagina, şi apoi o lăsa jos şi începea să se plimbe în lung şi în lat prin odaie. Am stat ceasuri întregi cu braţele încrucişate, urmărindu-l şi numărându-i paşii. Rareori îi spunea un cuvânt soră-si. Mie însă nu mi-a vorbit deloc. Afară de pendule, părea singurul care nu-şi găsea astâmpăr în casa încremenită.

În zilele care au precedat înmormântarea, am văzut-o foarte rar pe Peggotty; n-am văzut-o decât când, coborând sau suind scara, o găseam mai totdeauna în preajma odăii în care zăceau mama şi copilaşul ei, precum şi în fiecare seară când venea şi stătea la căpătâiul meu până ce adormeam. O zi, două înainte de înmormântare – mi se pare că s-a întâmplat cu o zi sau două înainte, dar îmi dau seama că eram prea tulburat în acele zile ca să pot ţine socoteala vremii – m-a condus în odaia unde se afla mama. Îmi amintesc numai că sub giulgiul alb, proaspăt şi imaculat, întins pe pat, mi s-a părut că zace întrupată însăşi liniştea aceea solemnă care domnea în toată casa; şi că în clipa în care Peggotty a dat să ridice giulgiul, am strigat: „O, nu! O, nu!” şi i-am oprit mâna.

Nici de-ar fi avut loc ieri, nu cred că mi-aş putea aminti mai limpede înmormântarea – atmosfera care domnea în salonul cel mare când am intrat, focul care pâlpâia în cămin, vinul ce sclipea în garafe, forma paharelor şi a farfuriilor, mirosul uşor şi dulceag al tortei, parfumul rochiei lui miss Murdstone şi hainele noastre de doliu. Mister Chillip e în salon şi se apropie să-mi vorbească.

— Ce mai face mister Davy? mă întreabă el blând.

Nu pot să-i răspund „bine”. Îi dau mâna, şi dânsul o ţine într-a lui.

— Doamne, Doamne! spune mister Chillip, zâmbind cu lacrimi în ochi. Cum cresc micii noştri prieteni! Mai-mai să nu-i putem recunoaşte, nu-i aşa ma'am?

Aceste cuvinte, adresate lui miss Murdstone, rămân fără răspuns.

— S-a schimbat în bine băiatul, ma'am urmează mister Chillip.

Miss Murdstone abia îi răspunde, încruntându-se şi înclinându-se uşor; fără a mai scoate o vorbă, mister Chillip se retrage fâstâcit într-un colţ şi mă ia cu el.

Ţin minte această scenă, pentru că de când sunt iar acasă, deşi nu-mi mai pasă de nimic, nimic nu-mi scapă. Se aude apoi dangătul clopotului, şi mister Omer, însoţit de nu ştiu cine, vine să ne rânduiască. După cum îmi povestise Peggotty cu mult înainte, în aceeaşi odaie au aşteptat şi cei care l-au urmat pe tata către acelaşi mormânt.

Sunt de faţă mister Murdstone, vecinul nostru mister Grayper, mister Chillip şi cu mine. Când ieşim în prag, cei care poartă sicriul se află în grădină; păşesc înaintea noastră pe potecă, printre ulmi, trec de portiţă şi intră în curtea bisericii, unde de atâtea ori, în dimineţile de vară, am auzit cântecul păsărelelor.

Stăm în jurul gropii. Ziua aceea îmi apare cu totul deosebită de toate celelalte, până şi lumina parcă-i deosebită, s-ar zice că are o culoare mai mohorâtă. Domneşte o tăcere solemnă, pe care am adus-o de acasă, o dată cu aceea care odihneşte în ţărână; şi în timp ce stăm descoperiţi, aud cum răsună sub cerul liber glasul preotului, care vine parcă de departe, şi totuşi desluşesc foarte limpede ce spune: „Căci eu sunt învierea, şi viaţa, a grăit Domnul-Dumnezeu!” Aud apoi hohote de plâns; şi printre cei de faţă o zăresc, stând deoparte, pe buna şi credincioasa slugă, pe care o iubesc mai mult decât pe oricine pe acest pământ, şi în inima mea de copil sunt încredinţat că într-o bună zi Dumnezeu îi va spune: „Bine ai făcut”.

Printre cei de faţă se află mulţi cunoscuţi, chipuri văzute la biserică, pe vremea când nu mă mai săturam privind lumea din jur, oameni care o ştiau pe mama când venise acolo, în floarea tinereţii. Nu mă sinchisesc de ei – nu mă sinchisesc de nimic altceva decât de durerea mea – şi lotuşi îi văd şi îi recunosc pe toţi; şi chiar undeva departe, în ultimele rânduri, o văd pe Minnie cum stă şi se uită şi cum, din când în când, aruncă o privire înspre drăguţul ei, care se află lângă mine.

S-a sfârşit, ultimii bulgări cad în groapă, ne întoarcem şi ne depărtăm. Avem în faţă casa noastră, la fel de frumoasă, neschimbată şi atât de strâns legată în sufletul meu de amintirea proaspătă a pierderii încercate, încât durerea de până acuma pare nimic faţă de durerea nouă pe care o evocă. Dar ceilalţi mă duc mai departe; mister Chillip îmi vorbeşte; când ajungem acasă, îmi moi buzele într-un pahar cu apă; şi când îi cer voie să mă duc sus, în odaia mea, îşi ia ziua bună de la mine cu o duioşie feminină.

Acestea toate mi se pare, cum am spus, că s-au petrecut ieri. Întâmplări mai recente s-au risipit, plutind către ţărmul unde toate cele uitate se vor mai arăta cândva, în vreme ce toate acestea rămân neclintite, ca o stâncă înaltă în mijlocul oceanului.

Presimţisem că Peggotty va veni în odaia mea. Liniştea de sabat ce domnea în casă (semăna atât de mult cu o duminică! dar nu-mi amintesc ce zi era) ne pria şi mie şi ei. S-a aşezat lângă mine, pe pătucul meu; mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o de mai multe ori, mi-a mângâiat-o din când în când, ca şi cum l-ar fi dezmierdat pe frăţiorul meu, şi mi-a povestit, în felul ei, tot ce avea de spus despre cele întâmplate.

— De multă vreme, mi-a zis Peggotty, nu se simţea bine. Nu ştia încotro s-apuce şi era nefericită. Când s-a născut copilaşul, am crezut, la început, că o să se mai întremeze, dar, dimpotrivă, a slăbit şi s-a simţit din zi în zi mai rău. Înainte de naştere stătea mereu singură şi plângea; după aceea îi cânta copilaşului, şi vocea-i era atât de delicată, încă odată, când am auzit-o, mi s-a părut că era un glas care venea de undeva de sus, din văzduh, şi se pierdea în depărtări. În vremea din urmă devenise şi mai sfioasă, şi mai speriată, şi orice vorbă mai aspră era o lovitură pentru ea. Faţă de mine a rămas însă aceeaşi. Faţă de proasta de Peggotty nu s-a schimbat niciodată, draga de ea…

Aici, Peggotty s-a oprit şi m-a mângâiat duios pe mână câtva timp.

— În seara aceea, când te-ai întors acasă, dragul meu, am văzut-o pentru ultima oară aşa cum fusese altădată. Când ai plecat, mi-a zis: „N-o să-l mai văd niciodată pe băieţaşul meu iubit. Am o presimţire care nu înşală.” După aceea a încercat să se apere; şi de multe ori, când îi spuneam că e uşuratică şi nesocotită, se prefăcea că recunoaşte; dar era prea târziu. Soţului ei nu i-a zis niciodată nimic din toate astea – îi era teamă să se destăinuiască altcuiva – până ce într-o seară, cam la vreo săptămână înainte de a se prăpădi, i-a zis: „Dragul meu, cred că sunt în pragul morţii”. Când am culcat-o în noaptea aceea, mi-a zis: „Acum Peggotty, mi-am descărcat sufletul. Pe zi ce trece o să se încredinţeze şi el, săracul, că aşa e; pe urmă o să treacă. Sunt tare obosită. Dacă voi adormi, rămâi lângă mine, să-mi veghezi somnul; să nu mă părăseşti. Domnul să-i binecuvânteze pe amândoi copiii mei! Domnul să-l păzească şi să-l ocrotească pe băieţaşul meu orfan de tată!” După aceea n-am mai plecat de lângă ea, a urmat Peggotty. Uneori stătea de vorbă şi cu cei de jos, căci ţinea la ei. Nu putea să nu-i îndrăgească pe cei din jur. Dar după ce plecau de lângă patul ei, se întorcea întotdeauna spre mine, ca şi cum numai lângă Peggotty îşi putea afla liniştea şi numai atunci adormea. În cea din urmă seară m-a sărutat şi mi-a zis: „Peggotty, dacă o să moară şi copilaşul, să mi-l pui în braţe şi să fim înmormântaţi împreună. (Aşa am şi făcut. Bietul mieluşel, n-a mai trăit decât o zi după ea.) Şi băiatul meu iubit să ne petreacă la locul de veci, mi-a zis, şi să-i spui că mama lui, când zăcea bolnavă, l-a binecuvântat nu o dată, ci de mii de ori…”

A tăcut şi din nou m-a mângâiat duios pe mână.

— Era noapte târziu, a urmat Peggotty, când mi-a cerut ceva de băut; şi când a luat paharul, mi-a zâmbit atât de blând, drăguţa de ea, atât de frumos! Se crăpa de ziuă, şi soarele tocmai se ridica. Mi-a spus atunci cât de bun şi cât de îngăduitor a fost întotdeauna mister Copperfield cu ea şi cât de frumos s-a purtat, şi cum în clipele ei de îndoială îi spunea că o inimă plină de iubire preţuieşte mai mult decât orice înţelepciune, şi că ea îl făcuse fericit. „Peggotty, scumpa mea, mi-a zis apoi, trage-mă mai aproape de tine (căci era foarte slăbită). Pune braţul sub grumazul meu, mi-a zis, şi întoarce-mă spre tine, căci faţa ta mi se pare atât de departe şi aş vrea să te văd lângă mine.” Am aşezat-o cum mi-a cerut; şi, vai, Davy! a venit şi clipa când s-au adeverit vorbele pe care ţi le-am spus atunci când mi-am luat rămas bun de la tine întâia oară – că o să fie fericită să-şi poată sprijini capul pe braţul bătrânei Peggotty – şi a murit ca un copil care a adormit.

Astfel şi-a încheiat Peggotty istorisirea. De când aflasem de moartea mamei, îmi pierise din amintire chipul ei aşa cum fusese în urmă. Şi în clipa aceea mi-a revenit în minte chipul tineresc al mamei, din anii copilăriei mele, când obişnuia să-şi răsucească pe degete buclele strălucitoare şi să danseze cu mine în salon pe înserate. Cele povestite de Peggotty n-au izbutit câtuşi de puţin să reînvie chipul ei din ultima vreme, ci, dimpotrivă, l-a întărit şi mai mult pe cel de odinioară. Poate să pară ciudat, dar aşa e! Moartea i-a dat aripi pentru a zbura înapoi, spre tinereţea ei netulburată, şi a şters toate celelalte amintiri.

Mama care odihnea în mormânt era mama din anii copilăriei mele, iar mica făptură din braţele ei eram eu, aşa cum fusesem odinioară, ghemuit pentru totdeauna la sânul ei.