Capitolul XXXI.O şi mai cumplită jale

Nu mi-a venit greu să iau hotărârea ca, la cererea lui Peggotty, să rămân la ea până ce rămăşiţele pământeşti ale bietului harabagiu vor fi făcut ultimul drum la Blunderstone. Cumpărase de mult, din propriile ei economii, un locşor în vechiul nostru cimitir, lângă mormântul „fetiţei ei scumpe”, cum îi spusese întotdeauna mamei; şi acolo urmau să se odihnească amândoi.

Este şi astăzi o mângâiere pentru mine gândul că, ţinându-i de urât lui Peggotty şi făcând pentru dânsa tot ce-mi stătea în putinţă (prea puţin, din păcate), mi-am manifestat din plin recunoştinţa. Cred însă că cea mai mare satisfacţie de ordin personal şi profesional am încercat-o când am luat asupra mea deschiderea testamentului lui mister Barkis.

Îmi revine meritul de a fi dat ideea să se caute testamentul în lădiţă. După oarecare cercetare a fost descoperit în lădiţă, pe fundul unei traiste, unde (pe lângă resturi de paie) s-au mai găsit şi un vechi ceas de aur, cu lanţ şi brelocuri, pe care mister Barkis îl purtase la nunta sa şi pe care nu-l mai văzuse nimeni nici mai înainte, nici după acest eveniment; o garnitură de accesorii pentru pipă din argint, având forma unui picior; o cutie în formă de lămâie, plină cu ceşti şi farfurioare minuscule, cumpărată, bănuiesc, de mister Barkis ca să mi-o dăruiască încă pe vremea când eram copil, dar de care nu se îndurase să se despartă; optzeci şi şapte de guinee şi jumătate, în monede de câte o guinee şi de câte o jumătate de guinee; două sute zece lire, în bancnote noi-nouţe; chitanţa pentru plăţi efectuate în contul unor acţiuni ale Băncii Angliei; o potcoavă veche, un şiling falsificat, o bucată de camfor şi o scoică. Din faptul că în interior aceasta din urmă era foarte lustruită şi avea luciri multicolore, am dedus că mister Barkis avusese unele idei confuze despre perle, dar că nu reuşise să şi le limpezească.

Ani de-a rândul, mister Barkis cărase cu el lădiţa, zilnic, în cursele ce le făcea. Ca să nu bată la ochi, inventase o poveste cum că lădiţa aparţinea lui „mister Blackboy”, şi că urma să rămână în păstrarea lui Barkis până i-o va cere; iar povestea asta o scrisese pe capacul lădiţei cu litere care acum abia se mai puteau descifra.

În toţi aceşti ani tezaurizase, urmărind scopuri lăudabile. Averea lui în numerar se ridica la aproape trei mii de lire. Uzufructul unui capital de o mie de lire îl lăsa lui mister Peggotty, pe tot timpul vieţii, urmând ca după moartea acestuia, suma să fie împărţită în cote egale între Peggotty, micuţa Em'ly şi mine, sau aceluia sau acelora dintre noi care-ar supravieţui. Tot restul averii lui îl lăsa Clarei Peggotty, pe care o numea legatară universală şi executoare testamentară.

Când am dat citire cu glas tare şi cu solemnitatea cuvenită acestui document, explicându-le celor de faţă clauzele care-i priveau, m-am simţit ca un proctor în toată puterea cuvântului. Şi am început să cred că a lucra la „Doctors' Commons era o cinste mult mai mare decât bănuisem până atunci. După ce am cercetat cu luare-aminte testamentul, am declarat că e perfect valabil din toate punctele de vedere şi am făcut câteva însemnări marginale cu creionul, mirându-mă singur de întinderea cunoştinţelor mele.

Săptămâna care a precedat înmormântarea am petrecut-o absorbit de aceste îndeletniciri abstrase, întocmind pentru Peggotty un inventar al bunurilor succesorale, punând în ordine toate socotelile şi slujindu-i, spre mulţumirea ei şi a mea, de sfetnic şi îndrumător în toate privinţele. În tot acest răstimp n-am văzut-o niciodată pe micuţa Em'ly, dar mi s-a spus că urma să se căsătorească, fără nici un alai, peste două săptămâni.

N-am luat parte la înmormântare în ţinută de rigoare, dacă mă pot exprima astfel. Vreau să spun că nu m-am îmbrăcat în haine negre şi cu crep, ca o sperietoare de ciori; devreme, dimineaţă, m-am dus pe jos la Blunderstone şi am aşteptat în cimitir sosirea sicriului, care a fost urmat numai de Peggotty şi de fratele ei. Gentleman-ul cel nebun privea pe fereastra odăiţei mele; copilul lui mister Chillip îşi clătina capul mare şi îşi rotea ochii bulbucaţi, ca să se uite la pastor peste umărul dădacei; mister Omer sufla din greu, undeva în arierplan; nu mai era nimeni altcineva de faţă, şi totul s-a petrecut în linişte. După ce înmormântarea a luat sfârşit, ne-am plimbat vreun ceas prin cimitir şi am smuls câteva frunze tinere din copacul ce străjuia mormântul mamei.

Aici mă cuprinde groaza. Un nor se lasă asupra oraşului situat în depărtare, spre care-mi îndrept iar paşii singuratici. Mă tem să mă apropii de el. Îmi este insuportabilă amintirea celor întâmplate în acea noapte de pomină, amintirea întâmplărilor pe care le voi retrăi dacă-mi urmez povestirea.

De înrăutăţit; nu se vor înrăutăţi lucrurile dacă voi scrie despre ele. Dar nici de îmbunătăţit nu se vor îmbunătăţi. Dacă voi lăsa din mână condeiul şovăitor. Faptele sunt consumate; nimic nu le mai poate schimba.

A doua zi, bătrâna mea dădacă urma să plece cu mine la Londra, pentru validarea testamentului. Micuţa Emily se afla la mister Omer. Seara urma să ne întâlnim cu toţii la locuinţa amenajată în vechiul barcaz. Ham avea s-o aducă pe Emily la ora obişnuită. Eu urma să mă întorc singur. Mister Peggotty şi soră-sa aveau să se înapoieze împreună, aşa cum veniseră, şi să ne aştepte pe înserat lângă focul din cămin.

M-am despărţit de ei în dreptul portiţei unde odinioară vizionarul Strap68 se odihnise cu traista lui Roderick Random; în loc s-o pornesc de-a dreptul spre casă, am mers o bucată pe drumul ce ducea spre Lowestoft. Apoi m-am întors şi m-am îndreptat către Yarmouth. Am poposit la un han curăţel, la vreo milă sau două depărtare de podul umblător de care am mai amintit, şi am stat la masă; astfel a trecut ziua, iar când am ajuns la bac, se înnoptase. Ploua cu găleata şi bătea un vânt cumplit, dar luna se afla în dosul norilor, aşa că nu era întuneric.

Curând am zărit casa lui mister Peggotty şi lumina care licărea prin geam. Păşind de-a dreptul peste nisipurile în care piciorul se înfunda la fiecare pas, am ajuns la uşă şi am intrat.

Înăuntru domnea o atmosferă foarte plăcută. Mister Peggotty isprăvise de fumat luleaua de seară, şi se făceau pregătiri pentru cină. Focul ardea vesel, cenuşa fusese strânsă, iar lădiţă o aştepta pe micuţa Emily la locul ştiut. Peggotty şedea la locul ei de altădată, şi (dacă n-ar fi purtat altă rochie) ai fi zis că nici nu-l părăsise vreodată, îşi reluase cutia de lucru, cu poza catedralei Sfântul Paul pe capac, cu ruleta ca o colibă, în care era înfăşurat iardul, şi cu mucul de lumânare; şi totul era neschimbat. În colţul ştiut, missis Gummidge părea că se frământă, aşa că avea aerul ei obişnuit.

— Aţi venit cel dintâi, mas'r Davy! m-a întâmpinat mister Peggotty radios. Scoateţi-vă haina, sir, dacă-i udă.

— Mulţumesc, mister Peggotty, i-am răspuns, dându-i mantaua să mi-o atârne. Nu s-a udat.

— Aveţi dreptate, mi-a zis, pipăind-o la umeri. E uscată ca iasca! Staţi jos, sir. Nu-i nevoie să vă mai spun bun venit, căci la noi sunteţi binevenit oricând, v-o spun din toată inima!

— Mulţumesc, mister Peggotty, de asta sunt încredinţat. Ei, Peggotty, i-am spus apoi dădacei sărutând-o, ce mai faci, bătrânico?

— Ha, ha! a râs mister Peggotty, luând loc lângă noi şi frecându-şi mâinile, uşurat de apăsarea din ultima vreme şi sincer bucuros. Nu se află femeie pe lume, sir – cum i-am şi zis – care să aibă cugetul mai împăcat. Şi-a făcut datoria faţă de răposatu, şi răposatu a ştiut treaba asta; şi răposatu s-a purtat cuviincios cu ea, aşa cum şi dânsa s-a purtat cuviincios cu răposatu; şi… şi… totu-i în ordine!

Missis Gummidge a gemut.

— Sus inima, mămuco! a îndemnat-o mister Peggotty (dar ne-a făcut semn cu capul că recentele întâmplări erau fireşte făcute să-i trezească amintirea bătrânului). Nu fi abătută! Hai, curaj, numai puţintel curaj, şi, ai să vezi, restul o să vină de la sine.

— Nu, Dan'l, nu pentru, mine, i-a întors missis Gummidge. Aşa mi-e scris, să rămân orfană şi oropsită.

— Nu, nu-i deloc aşa, a contrazis-o mister Peggotty, căutând să-i risipească jalea.

— Ba da, ba da, aşa-i, Dan'l, a stăruit missis Gummidge. Nu mi-e scris mie să trăiesc între oameni care au moştenit atâţia bani. Toate-mi merg anapoda. Mai bine ar fi să scăpaţi de mine.

— Ei, dar com aş putea să cheltuiesc eu banii ăia fără matale? a mustrat-o mister Peggotty. Ce-s vorbele astea? Nu-ţi dai seama c-am nevoie de'neata acuma mai mult ca oricând?

— Ştiam eu şi nainte că n-are nimeni nevoie de mine, a izbucnit missis Gummidge cu mare jale, şi acum iată că mi-o şi spuneţi! Cum m-aş fi putut aştepta să aibă cineva nevoie de mine, când nu-s decât o biată făptură orfană şi oropsită, căreia toate-i merg anapoda?!

Mister Peggotty s-a cutremurat când a băgat de seamă că rostise cuvinte susceptibile să fie astfel răstălmăcite, dar Peggotty l-a oprit să răspundă, clătinând din cap şi trăgându-l de mânecă. După ce, cu mâhnire adâncă, privind-o pe missis Gummidge timp de câteva clipe, mister Peggotty s-a uitat la pendula nemţească, s-a ridicat, a scurtat mucul lumânării, şi a aşezat-o în faţa ferestrei.

— Aşa! a zis mulţumit. Aşa, missis Gummidge! (Missis Gummidge a gemut uşor. Fereastra luminată, ca de obicei! Vă-ntrebaţi, desigur, pen'ce, sir? Păi, pentru micuţa noastră Em'ly! Vedeţi 'neavoastră, poteca-i cam întunecoasă şi singuratică după căderea nopţii; de aceea, dacă-s acasă la ceasul cinci obişnuieşte să se întoarcă pon întotdeauna lumânarea în fereastră. Asta, vedeţi 'neavoastră, a adăugat mister Peggotty, aplecându-se vesel spre mine, are două rosturi. „Îs acas'!” zice ea, adică zice Em'ly. De asemenea, Em'ly îşi zice: „E şi unchiu acas'!” Căci dacă nu-s acasă nu se pone lumina.

— Ce copil eşti! i-a spus Peggotty, căreia îi era cu atât mai drag din această pricină.

— Drept să spun, a răspuns mister Peggotty, stând cu picioarele răsghinate şi frecându-le mulţumit cu mâinile şi privind când spre noi, când spre foc, nu-mi vine a crede. Nu prea am mutră de copil.

— Nn tocmai, a încuviinţat Peggotty.

— Nu, a repetat mister Peggotty râzând,; n-am mutră de copil, dar ştii, dacă mă gândesc bine… Puţin' îmi pasă! Ascultă ce-ţi spun. Când mă duc să văd căsuţa aia frumuşică a micuţei Em'ly, ce să spun, sunt… sunt ca vrăjit, a declarat mister Peggotty, apăsând subit asupra acestor cuvinte. Iac-aşa! Ce să spun, o regăsesc parcă pe Em'ly în lucrurile cele mai mărunte. Le iau în mână, le las jos şi le ating cu aceeaşi băgare de seamă cu care aş atinge-o pe Em'ly. La fel şi cu bonetele ei, şi cu toate celelalte. Pentru nimic în lume n-aş suferi să le boţească cineva. Se prea poate să ai dreptate, în ochii tăi nu-s decât un copil, cu toată înfăţişarea mea de arici-de-mare, a încheiat mister Peggotty, râzând cu hohote.

Am râs şi eu şi Peggotty, dar mai puţin zgomotos.

— Vezi, a urmat mister Peggotty, după ce şi-a mai frecat picioarele o bucată de vreme, asta se datoreşte, cred, faptului că pe vremea când nu-mi ajungea nici până la genunchi, m-am jucat atât de mult cu ea de-a turcii, de-a franţujii, de-a rechinii şi de-a, tot felul de venetici… ei, Doamne, aşa-i… şi de-a leii, şi balenele, şi de-a mai ştiu eu ce… Şi, vezi, aşa m-am deprins. Uite-acum, la lumânarea asta, a zis mister Peggotty, arătând vesel cu mâna înspre, fereastră, ştiu prea bine că, după ce s-o mărita şi ne-o părăsi, o s-o pun mereu în acelaşi loc. Ştiu prea bine că seara, ori de câte ori voi fi aici (şi, Doamne, chiar dac-aş ajunge nespus de bogat, unde în altă parte aş putea să mă duc?) şi dânsa n-o să fie aici, am să pon lumânarea în fereastră şi am să mă aşez în faţa căminului, ca şi cum aş aştepta-o, cum aştept acum. Ai dreptate, a recunoscut mister Peggotty râzând din nou cu hohote, nu-s decât un copil cu înfăţişare de arici-de-mare! Şi chiar în clipa asta, când văd lumânarea aprinsă, îmi zic: „Em'ly o vede! Em'ly vine!” Ai dreptate, nu-s decât un copil cu înfăţişare de arici-de-mare! Ai perfectă dreptate, a încheiat mister Peggotty, întrerupându-şi hohotele de râs şi bătând din palme, căci, iat-o!

Dar nu era decât Ham. Pare-se că ploaia se înteţise de când venisem, căci Ham îşi trăsese pe ochi pălăria cernită de marinar.

— Unde-i Em'ly? l-a întrebat mister Peggotty, Ham a făcut un semn din cap, vrând parcă să arate că era afară. Mister Peggotty a luat lumânarea din fereastră, i-a tăiat mucul, a pus-o pe masă şi s-a apucat să aţâţe focul, când Ham, care nu se mişcase, a spus:

— Mas'r Davy, n-aţi vrea să veniţi puţin afară, să vedeţi ce vrem să vă arătăm Em'ly şi cu mine?

Am ieşit împreună. La uşă, când am trecut pe lângă el, am băgat de seamă cu spaimă şi mirare că era palid ca un mort. M-a împins repede afară şi a tras uşa după noi. Numai după noi.

— Ham, ce s-a întâmplat?

— Mas'r Davy…

Vai nenorocitul, amarnic a mai început să plângă!

Am înlemnit în faţa acestei izbucniri de jale. Nu mai ştiu ce mi-am închipuit sau ce anume presimţiri am avut. N-am putut decât să stau şi să mă uit la el.

— Ham! Bunul şi sărmanul meu prieten! Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, ce s-a întâmplat?

— Mas'r Davy, dragostea mea – mândria şi nădejdea inimii mele – pentru care mi-aş fi dat şi viaţa şi mi-aş mai da-o încă… a fugit!

— A fugit!

— Em'ly a fugit! Vai, mas'r Davy, închipuiţi-vă numai com a fugit, dacă eu (care o iubesc mai presus de orice) mă rog bunului şi milostivului Dumnezeu mai degrabă să-i ia viaţa decât s-o lase să se afunde în mocirlă şi să se acopere de ruşine!

Până în clipa de faţă căutătura ochilor săi ridicaţi către cerul întunecat, tremurul mâinilor sale împreunate, durerea ce i se citea pe faţă au rămas legate în mintea mea de acele ţărmuri pustii. Pentru mine sunt pe veci cufundate în beznă, şi dânsul este singur în mijlocul scenei.

— Neavoastră sunteţi om învăţat, mi-a zis apoi cu glas precipitat şi ştiţi ce-i mai bine şi mai potrivit. Ce să le spun celor din casă? Cum să-i dau lui vestea asta cumplită, mas'r Davy?

Am văzut uşa mişcându-se şi am încercat, instinctiv, să ţin clanţa dinafară, ca să mai câştig o clipă. Era însă prea târziu. Mister Peggotty a scos capul pe uşă, şi niciodată nu voi uita cum s-a schimbat la faţă când ne-a văzut, nici de mi-ar fi dat să trăiesc cinci sute de ani.

Îmi amintesc un geamăt şi un ţipăt sfâşietor, şi femeile îmbulzindu-se în jurul lui, şi noi toţi ceilalţi în picioare în odaie; eu ţinând în mână o hârtie ce mi-o dăduse Ham; iar mister Peggotty, cu haina descheiată, cu părul răvăşit, cu faţa şi buzele foarte albe şi cu un fir de sânge ce i se prelingea pe piept (cred că-i ţâşnise pe gură), se uita ţintă la mine.

— Citiţi-o, sir mi-a şoptit el cu glas tremurător. Dar încet, vă rog. Nu ştiu dac-o să pot înţelege.

În mijlocul unei tăceri mormântale, am citit de pe fila pătată de lacrimi:

Când voi, care mă iubiţi mult mai mult decât aş fi meritat vreodată, chiar şi când aveam cugetul curat, o să citiţi aceste rânduri, eu am să fiu departe…

— Am să fiu departe”… a îngânat dânsul. Staţi! Em'ly departe. Citiţi înainte!

Mâine în zori am să părăsesc căminul meu drag, dragul meu cămin… vai, căminul meu drag…

Scrisoarea era datată din ajun.

. Şi n-am să mă mai întorc niciodată, afară numai dacă dânsul mă va aduce înapoi o lady. Diseară, multe ceasuri după ce voi fi plecat, veţi găsi această scrisoare în locul meu. Vai, de-aţi şti cum mi se rupe inima! Dacă ai şti cât sufăr măcar tu, căruia i-am făcut atâta rău şi care niciodată nu mă vei putea ierta! Prea sunt păcătoasă ca să-ţi scriu despre mine! Vai, caută mângâiere în gândul că sunt atât de dezmăţată. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog spune-i unchiului că mai mult ca acuma nu l-am iubit niciodată! Daţi uitării cât de buni şi prietenoşi aţi fost voi toţi cu mine – dă uitării faptul că trebuia să ne căsătorim – şi încercaţi de vă gândiţi la mine ca şi cum aş fi murit de mică şi aş fi înmormântată departe. Roagă-te cerului, de care mă despart acum, să aibă milă de unchiul! Spune-i că mai mult ca acum nu l-am iubit niciodată. Fii mângâierea lui! Îndrăgosteşte-te de o fată bună, care pentru unchiul să fie ceea ce am fost eu cândva, care să-ţi fie credincioasă şi să fie vrednică de tine, şi să nu ai parte în viaţă de altă ruşine decât aceea pe care eu ţi-am adus-o. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi! Mă voi ruga deseori, în genunchi, pentru voi. Dacă dânsul nu mă va aduce înapoi o lady şi nu voi mai cuteza să mă rog pentru mine, mă voi ruga pentru voi toţi. Spune-i unchiului toată dragostea mea, acum când mă despart de el. Ultimele lacrimi şi ultimele mulţumiri sunt pentru unchiu!

Asta era tot.

Multă vreme după ce sfârşisem de citit, a rămas cu ochii aţintiţi asupra mea. În cele din urmă m-am încumetat să-i întind mâna şi să-l rog, aşa cum m-am priceput, să se stăpânească.

— Mulţumesc, sir, mulţumesc, mi-a răspuns, fără nici o schimbare în expresie.

I-a vorbit şi Ham. Mister Peggotty a luat parte în aşa măsură la durerea lui, încât i-a strâns mâna; dar a rămas neclintit, şi nimeni n-a îndrăznit să-l tulbure.

În cele din urmă, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât, mister Peggotty şi-a întors încet privirea de la mine şi s-a uitat de jur împrejur prin odaie. Apoi a întrebat cu glas scăzut:

— Cine-i? Vreau să-i ştiu numele.

Ham mi-a aruncat o privire şi brusc m-am cutremurat.

— Este de presupus că-i un bărbat la mijloc, a insistat mister Peggotty. Cine-i?

— Mas'r Davy! s-a rugat Ham. Ieşiţi puţin şi lăsaţi-mă să-i spun. Nu-i nevoie s-auziţi ce-i spun, sir.

M-am cutremurat din nou. M-am prăbuşit pe un scaun şi am încercat, să-i răspund; dar limba mi se împleticea în gură şi ochii îmi erau împăienjeniţi.

— Vreau să-i ştiu numele! l-am auzit spunând din nou.

— În vremea din urmă, a zis Ham şovăind, un servitor a fost văzut dând târcoale pe aici. A fost văzut şi un gen'lm'n. Ţineau unul de altul.

Mister Peggotty asculta nemişcat ca şi înainte, cu singura deosebire că acum îşi aţintise privirea asupra lui.

— Noaptea trecută, servitorul, a urmat Ham, a fost văzut împreună cu biata noastră fetiţă. De o săptămână şi mai bine se afla ascuns undeva pe aici. Se zicea că ar fi plecat, dar el se ascundea. Zău, ieşiţi puţin, mas'r Davy, ieşiţi!

Am simţit braţul lui Peggotty în jurul gâtului, dar nu m-aş fi putut urni din loc nici dacă s-ar fi prăbuşit casa peste mine.

— Afară din oraş, pe şoseaua ce duce Ia Norwich, azi în zori a fost văzută o trăsură necunoscută, cu cai înhămaţi, a urmat Ham. Servitorul acela ba venea, ba pleca şi iar venea la trăsură. Când a venit ultima oară, Em'ly era cu el. Celălalt era înăuntru. Ăsta-i vinovatul.

— Doamne-Dumnezeule! a izbucnit mister Peggotty, trăgându-se înapoi şi ridicând mâna, de parcă ar fi vrut să se ferească de o vedenie îngrozitoare. Să nu-mi spui că se numeşte Steerforth!

— Mas'r Davy, a exclamat Ham cu vocea, sugrumată, nu-i vina 'neavoastră, departe de mine gândul de a vă face vreo vină, dar numele lui e Steerforth, şi-i un ticălos afurisit!

Mister Peggotty n-a scos nici un cuvânt, n-a vărsat nici o lacrimă, n-a făcut nici o mişcare, până ce, parcă trezindu-se subit, şi-a smuls din cui scurta cea groasă.

— Ajutaţi-mă s-o îmbrac! Sunt ca trăsnit şi nu pot singur, a zis nerăbdător. Ajutaţi-mă s-o îmbrac. Aşa! a zis după ce cineva l-a ajutat să îmbrace scurta. Acum daţi-mi şi pălăria de colo!

Ham l-a întrebat unde voia să se ducă.

— Mă duc să-mi caut nepoata. Mă duc după Em'ly a mea. Mai întâi mă duc să sparg barca aceea şi s-o dau la fund, aşa cum mă jur pe viaţa mea că l-aş fi înecat şi pe el dac-aş fi avut cea mai mică bănuială de ce dospea în mintea lui! Să mă bată Dumnezeu, a urmat el mânios, cu pumnul drept încleştat, dacă nu l-aş fi înecat, aţa cum şedea înaintea mea. Cum stăteam faţă în faţă, şi dacă n-aş fi avut cugetul împăcat! Mă duc să-mi caut nepoata.

— Unde? a strigat Ham, tăindu-i drumul spre uşă.

— Pretutindeni! O să-mi caut nepoata în lumea întreagă. Am s-o găsesc pe biata mea nepoată batjocorită şi am s-o aduc înapoi! Nimeni să nu-ncerce a mă opri! Îţi spun că mă duc să-mi caut nepoata!

— Nu, nu! a strigat missis Gummidge, apucată de un acces de plâns, despărţindu-i. Nu, nu, Dan'l, nu-n halul în care te afli acum,! Ai să pleci s-o cauţi niţel mai târziu, bietul, bietul meu Dan'l, şi o să fie bine! Da' nu-n halul ăsta! Şezi jos şi iartă-mă, Dan'l, dacă ţi-am pricinuit necazuri! Ce sunt toate supărările mele faţă de asta? Şi hai să ne amintim de vremurile când dânsa nu era decât o orfană, şi Ham la fel, când eu nu eram decât o văduvă săracă, şi m-ai luat în casa ta. Asta o să-ţi mai aline inima, Dan'l, a urmat dânsa, lăsându-şi capul pe umărul lui, şi ai să-nduri mai bine durerea, căci, doar ştii făgăduiala, Dan'l: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut”; şi aceste cuvinte nu pot să nu se adeverească sub acest acoperiş, care ne-a fost adăpost atâţia, atâţia ani de-a rândul!

Se liniştise aproape; şi când l-am auzit plângând, pornirea ce simţeam să cad în genunchi, să le cer iertare pentru năpasta ce-o adusesem asupra casei lor şi să-l blestem pe Steerforth a făcut loc unei porniri mai sănătoase. Inima-mi atât de împovărată a aflat aceeaşi uşurare şi am plâns şi eu.