III

Ograda în care intrau era a conacului întărit pe care drumețul îl văzuse adineauri din deal. Era cea mai înaltă casă din tot satul, culă cu foișor sus neterminat, pătrat, la care lucrau se vede încă să-l zidească și să-l împrejmuie cu cerdac de lemn. Altfel era întărită cu zid gros, ca în vreme de răzmeriță să îndure și bătaie cu pușca dacă ar fi fost nevoie.

Erau oameni în curte, adunați lângă zidul casei, cu spatele la drum, la ce s-or fi uitat.

Intrară deci pe poarta înaltă și îngrijită, dar nimeni nu-i văzu. În fața adunării, unul dintre săteni, voinic și nu prea înalt, se plimba de colo-colo arătând ceva în josul casei și dând din mâini. Cei doi se apropiară și văzură printre oameni ce arăta: jos de tot în zidul casei era fereastra boltită și scundă a unui beci. Fereastra sta deschisă.

Omul îndesat și lat în umeri care gesticula văzu în sfârșit că nou-veniții intraseră, își făcu loc prin adunarea de oameni și îl luă pe Chifor la rost, în timp ce îl scruta pe drumeț cu hainele și anteriul lui vechi, întors pe dos:

— Ce, a și venit?

Chifor scutură din cap:

— Nu-i jitnicerul, jupâne. Jitnicerul nu cred să mai vină... L-am întâlnit pe drum pe părintele... tot întreabă, vrea să știe lucruri... Pe mine m-a trimis Ioniță să mai duc din pomi, zice, dacă mai ai din ăia roși, să facă din ei araci.

Jupân Pavăl îi făcu semn, dă-te de aici, sau poate îi arătase să se ducă după casă. Jupânul îl măsura pe noul venit fără prietenie. Acesta se uită în jur după Chifor, dar Chifor plecase, poate căuta pomii ăia după casă. Jupânul îl luă cam din scurt, cu capul aplecat într-o parte cum era el și privindu-l cam pieziș, zice:

— Ce cauți aici, părinte?

Drumețul făcu un pas înapoi, cred că se speriase de prezența jupânului. Ridică din umeri și indică cu mâna dreaptă vag înspre mlaștină. Oamenii se întorseseră și ei. Câțiva se descoperiseră în fața părintelui, cum se și cuvine. Drumețul însă nici acum nu-și descopericapul.

— Bună ziua căciulă, se auzi o vorbă proastă de undeva din spate;niște pufnete de râs apoi.

Drumețul se micșoră, vizibil afectat de ironia oamenilor și spuse încet înspre jupân aplecându-se, dar cu ochii ațintiți pe adunarea de oameni, ca un secret:

— Mă iertați,că am canon să port comănacul...

— Să fii sănătos.

Chifor revenea acum târând după el doi pomi, întregi, doar cât erau roși acolo unde ar fi început rădăcina; îi trăgea prin noroiul bătăturii, cu frunzișul măturând picioarele adunării. Trecu printre oameni, printre jupân care stătea holbat și bănuitor, nu se știe de ce, și noul venit. Ieși pe poartă cu spatele. Poarta scârțâi și se lovi în urma lui, agățând frunzișul; el se strădui câteva momente să o deschidă din nou ca să-și poată trage pomii; dintre copiii care erau de față se desprinse o fetiță vioaie, cu cămașă colorată și-l ajută ținând de poartă; într-un sfârșit, reușind să treacă Chifor, ea dispăru, se pierdu printre picioarele oamenilor, cu ceilalți copii poate. Poarta rămase deschisă. Fusese așa prins Chifor în activitatea lui că Pavăl rămăsese cu ochii pe el, iar oamenii stăteau cu ochii pe Pavăl. După ce ieșise în sfârșit, jupânul scutură din cap ca eliberându-se din ceva și îl întrebă pe străin:

— Cum te cheamă?

— Bogomir mă cheamă.

Bogomir îl chema pe drumeț!

— Am trecut pe lângă carele înșirate, zise Bogomir, care se cam pierduse cu firea.

— Păi te așteptam să vii să ni le cumperi, părinte.

Glumea? Glumea. Ce glumă era și asta? Bogomir întoarse capul și se uită în spate după Chifor, dar acesta dispăruse pe uliță cu pomii lui și se văzu rămas singur și era cam speriat de primirea asta.

— Ai haina pe dos.

Purta anteriul pe dos. Omul sărac și le mai poartă și pe dos, drumețul își îndreptă gulerul stingherit. Pavăl tot îl măsura din ochi și bătea din picior căutând, se vede, să priceapă ce e cu omul ăsta aici. Întoarse capul înspre gardul care nu era departe și de unde se auzeau tot timpul bătăi regulate ca și cum niște oameni ar fi bătut, toți deodată, sau ar fi împins cumva. Deodată parcă prinse viață și-l privi cu capul înclinat și cu ochi vicleni:

— Sau poate că vrei să ne spui dreapta credință, părinte...

— Dar ce nu v-o citește preotul?

— N-avem popă c-a murit.

Se tăcu un timp. Bogomir zise:

— Eu am auzit de legea Glavamârcei...

— Așa? Și ce-ai auzit, de bine sau de rău?

— Și de bine și de rău.

Tăcere. Cum adică?

— Păi zi, părinte, dacă știi, noi ce să știm aici, la margine de țară?

— Așa lege bună și uite ce mlaștină împrejur!... zise Bogomir.

Pavăl trânti poarta pe care Chifor o lăsase deschisă adineauri, o trânti cât putu el de tare, nemulțumit, se vede, de răspuns. Bogomir întorsese capul spre mlaștină și tresări:

— Ce-i cu bătăile astea?

— Multe întrebări, părințele. Ești popă?

— O să lămurim... Nu e niște apă?...

Păi dacă nu răspundea însemna că nici nu era popă, deși el cam așa se arăta. Ce-o fi fost el atunci, străinul ăsta? Jupânul se uită la hainele lui zdrențuite și luă disprețuitor ulcica spartă de pe stâlpul puțului. O cufundă în găleata de apă de dat la animale și întinse mâna pe jumătate, sprijinit cum era de stâlpul puțului, fără să se miște. Ia!

O femeie șolduroasă și înaltă, mai înaltă decât Pavăl, jupâneasa să fi fost, îi luă atunci supărată ulcica din mână jupânului cu o privire între ei dintre-acelea care numai ei or fi știut ce înseamnă. Aruncă apa stătută într-o parte iar ulcica cea spartă o puse la loc. Acum învârtea la roata puțului să scoată apă proaspătă. Și jupânul, rău cum era, nu zise nimic. Poarta se deschise din nou și intră Ioniță pe care l-am văzut adineauri, urmat de un sătean, înarmați.

— S-au adunat? întrebă Pavăl neliniștit.

— S-au adunat la parmalâc și bat.

Când Ioniță realiză că străinul e de față continuă ceva mai încet, fixându-l:

— Am căutat toate casele. Degeaba. N-am găsit.

— Păi, poate că nici nu trebuie căutat prea mult... făcu Pavăl arătând din cap spre noul venit.

Bogomir simți că nu-i a bună. Nu înțelegea de ce e bănuit, ce se petrece, unde-a nimerit, ce făceau oamenii ăștia, de ce erau ei înarmați, ce-i reproșau, ce le făcuse, nimic. Insistă cu glas slab:

— Ce bătăi se aud?

Dar Pavăl se îndepărtase și revenise la fereastra beciului; îi luase deoparte și vorbeau ceva, arătând înspre gard, de-o parte și de alta. Ioniță lăsase pușca rezemată de peretele casei iar pe tovarășul cu care venise adineauri îl îndemnă să se pună la poartă. Iar Bogomir, cam temător, văzu bine că și dacă ar fi vrut să iasă n-ar mai fi putut, de poarta păzită. Chifor plecase de tot, unde s-o fi dus, o mai veni? Se uită peste gard, era deja întuneric.

Oamenii se întorseseră înspre beciul unde Ioniță intrase și-acum dinăuntru întindea ceva celorlalți prin fereastra boltită.

— Nu e nimeni înăuntru? întrebă cineva.

— Nimeni, confirmă Ioniță. Dar eu zic că a fost.

Ce le întindea Ioniță ca pe o probă erau niște gheare de găină, tăiate așa cum lasă femeile ghearele deoparte când taie găina la ciorbă; oamenii se uitau prostiți, o femeie se aolea:

— Dacă-ți zic că am văzut ochi!

Era slabă și legată cu basma.

— Stano, unde dracu ai văzut tu ochi? întrebă Pavăl.

— Strălucitori ca ai Iei!

— Ce să caute?

Dar Pavăl vorbea mai mult din gură și părea destul de neliniștit. Cercetă ghearele, le spânzură în aer în fața ochilor, le întoarse de-o parte de alta.

— Sunt de la noi, confirmă jupâneasa. Cele două roșcate cu gât golaș, nu mai sunt. Ce-o fi făcut cu ele, le-o fi mâncat? Uite ce-a mai rămas din ele... și arăta ghearele.

— Uitați-vă bine în toate colțurile, zise Pavăl.

Deschise lacătul de la ușă. Trase apoi ușa, grea, care se târâi pe pământ. Crama lui Pavăl era o sală mare sub casă spre care se coborau la intrare câteva trepte, cu ferestre semicirculare prin care intra slăbită și nehotărâtă lumina de afară. Beci cu masă mare în mijloc, sticle și pahare, sfeșnice fixate în perete. Mirosea a drojdie, mirosea a țuică.

— Dacă nu pui lacătul seara! După ce pleacă oamenii? îl certă jupâneasa. De-acum s-au întors ciunguvăii !...

— Păi cine să intre ?

— Uite cine! arăta ea spre fereastra deschisă.

Bogomir rămăsese deoparte fără să priceapă cine intrase, de cine vorbeau, prin fereastră nu se vedea nimeni; între timp, fără să le pese de grija adunării, copiii lui Pavăl îl încercuiseră pe noul venit și-l măsurau acum din ochi cum îl cântărise și tatăl lor adineauri. Cu alți ochi, încântați cumva că cineva nou se arătase. Bogomir se găsea la mijloc și se strâmbă la ei ceea ce provocă în copilași clinchete de râs. Drumețul râse și el atunci iar lumea adunată se întoarse către ei; văzând ce se-întâmplase, pentru o clipă oamenii respirau din nou, ieșiți din groaza închipuirilor. Bogomir părea cam stingherit și nu știa pe ce picior să stea, dacă să zică ceva sau nu, înconjurat de copii; oamenii se uitau la el și el se uita la oameni. Copiii strânși în jurul lui Bogomir îl fixau cu luminițele lor în ochi, care cu un măr ascuns la spate, care ronțăind jucărioara de lemn, care cu muci la nas.

Se lăsă o tăcere așa, cum se lasă când se întâmplă lucruri cu care nu sunt oamenii obișnuiți. Dar uite că unul dintre săteni terminase de tras ciutura cu apă proaspătă și-atunci jupâneasa trupeșă umplu o cană curată cu smalț colorat și veni înspre Bogomir și i-o întinse, bea părinte, să-ți fie de bine. Bogomir mulțumi. În timp ce drumețul își stingea setea, ea se așeză pe vine lângă unul dintre copiii care-l înconjuraseră pe Bogomir, fetița în cămașă roșie de adineauri, care ținea un bețișor în mână:

— A cui ești tu, fetiță?

Și cum stătea așezată așa pe vine, jupâneasa întinse mâna și pipăi gulerul cămășuței fetiței; era o cămașă mai ciudată, colorată și fără cusătura geometrică pe care o aveau cămășile muntenilor; pe tiv cobora în jos o încărligătură de cusătură cu rotocoale și puncte și linii ca un scris vertical cum jupâneasa nu mai văzuse. Fetița feri apoi deodată capul într-o parte, dansă câteva clipe săltând de pe un picior pe altul ca și cum s-ar fi jucat, se pierdu apoi printre picioarele celor adunați. Bogomir băuse cana jumătate și după ce s-a șters la gură, dădu să o înapoieze dar uite că se întorseseră toți cu spatele. Rămase deci proptit în picioare, cu cana în mână. Jupâneasa era tare mirată și-și întreba una din vecine:

— A cui o fi?

Oamenii se întorseseră în tăcere către jupân care se plimba singur dintr-o parte în alta frământat de gânduri; sătenii, în picioare, adunați grămadă între jupân și drumeț, învârteau din cap și se uitau când la unul când la altul neliniștiți de umbletul intermitent al jupânului; nu știau ce să zică și-n ce parte s-o ia, dacă să rămână pe loc sau dacă să se ducă mai încolo sau dacă se sfârșise adunarea și ce-ar fi trebuit să facă, pentru că nu-i instruise nimeni și n-aveau de unde să știe. Jupânul se plimba dintr-o parte în alta mutând lucruri de colo-colo și oamenii îl urmăreau muți din ochi, dar nu prea era clar ce voia el să facă sau dacă nu se plimba mai mult să-și pună ordine în gânduri.

Bogomir rămăsese deci deoparte, lângă puț, iar lângă puț se afla un pom. Ce fel de pom era nu știu căci e greu de văzut în lumina slabă a serii, pom gros cât brațul, cu frunziș bogat. Dădu să se sprijine de pom. Acesta însă se cam lăsă sub greutatea lui și la un moment dat se auzi chiar și-un trosnet iar el își pierdu echilibrul; nu se așteptase la așa ceva. Oamenii întoarseră capetele auzind trosnetul iar Bogomir nu mai știa pe ce picior să se sprijine și luă repede mâna de pe copac ca și când el drepți stătuse și până atunci dar văzuseră toți ce se întâmplase și părea cam de râsul lumii, ce mai. Iar Pavăl cel supărat, sări imediat:

— Ce faci mă omule?

Bogomir ar fi vrut să se apere cumva, că era pom gros, poate, că nu știuse, că se lăsase sub simpla lui apăsare și-apoi cine-a mai văzut să se lase pom gros sub greutatea unui om? Dar nu zise nimic, arătă doar vag înspre pom și se înecă:

— N-am știut...

Rămăsese pomul înclinat cum n-ai mai văzut pom. Pavăl se aplecă spre rădăcină:

— Și ăsta se usucă?

— Dacă nu-l uzi, jupâne?...

Mă, al dracului! Jupânul stătea ghemuit și nu zise nimic. Dar Bogomir, în loc să tacă:

— Că poa și de la apă să fie...

Din când în când avea un defect de vorbire:

— Că-i cam sălcie?...

Pavăl se ridică de parcă n-ar fi auzit nimic și cerceta pomul când pe o parte și pe de alta, gânditor:

— Sălcie, zici?...

Cum Bogomir rămăsese cu mâna întinsă să dea cana înapoi, îi smulse cana din mână. Aruncă cât colo cana care se vărsă și nu se sparse doar pentru că era pământul înmuiat pe jos și rămase smălțuită și colorată așa, cufundată pe sfert în noroi. Unul din oameni se desprinse atunci, o culese de jos tăcut, o șterse cu mâna și-apoi scutură mâna într-o parte cu un gest energic să se desprindă noroiul; o înmână jupânesei. Dar Pavăl se vede că se supărase că drumețul care-i ceruse apă adineauri îi rostuia acum gospodăria.

Cât despre Bogomir, avea ochii bulbucați de spaimă căci Pavăl era om spătos și hotărât, chiar dacă nu foarte înalt și oamenii se dădeau la o parte în fața lui și fiecare gest al lui răsuna cumva în adunare. Bogomir bolborosi ceva. Dar era de tot greu de deslușit, oamenii nu înțeleseseră nimic, era doar o bălmăjeală, poate doar cei care erau mai aproape să fi auzit ceva. Ce zisese? Unul din oameni repetă ce auzise el, un fel de cuvânt greu, nedefinit și parcă nefăcut, dar nu avea cum să fie asta, că asta nu însemna nimic, ce-nseamnă asta, ba totuși parcă semăna a ceva, dracu știe, nu, nimeni n-ar fi putut spune, în orice caz. Naiba să-l ia. Omul observă:

— Chifor, ce mai bodogăne și el, dar nu ca ăsta.

Și uite se nimeri chiar atunci ca Chifor să se întoarcă și se găsea tocmai în spatele porții și auzise că se vorbea de el; poarta scârțâi din nou și săteanul înarmat de la poartă îi dădu drumul să intre. Se vede că-și terminase de cărat pomii sau ce altă treabă avea. Bondoc cum era, încerca să-și facă loc cu coatele printre oamenii adunați chiar lângă poartă.

— Stai mă Chifore, că n-o fi foc, se supără unul dintre cei împinși fără să se dea la o parte. Chifor se liniști și rămase în spate, mic, dar probabil că nu vedea nimic și nici el sigur nu se vedea în față. Se auzise menționat totuși și se ridică pe vârful picioarelor într-o inimă: Ce? Ce? — Taci mă! îl împinse cineva și, cum el insista, acel cineva îl lămuri nemulțumit și repede că era preocupat de noul venit: apa, uite, zice ăsta că-i apa prea sălcie pentru el. Chifor se înălța pe vârful picioarelor și sărea din când în când, să vadă ce se întâmplă în față. De acolo, din spate se auzi doar vocea lui anunțând:

— Dacă sapi drept, tocmai în adânc, dai de apă rece!

Oamenii întoarseră capetele mirați, cine vorbise, și de unde și până unde? Din spate de unde era, Chifor tot nu se vedea.

— Da, insistă el, doar apa de-aici de sub pământ e sălcie.

— De unde știi tu? zise Pavăl.

Nu se auzi nimic din spate. Pavăl fusese trezit de vocea lui Chifor și striga acum peste mulțime și privea-n pământ că unde era să privească că Chifor era în spate și nu se vedea, cum nu-l vedem nici noi.

— De unde știi mă? strigă el.

— Știu! se auzi.

Pavăl ridică din umeri și răspunse tot mai tare așa să se audă în spate:

— Da cine-a intrat în beci, știi?

Nu se mai auzi nimic.

— Ieși Chifore în față, să te văd.

Acum că Pavăl îl chemase se dădură oamenii la o parte și Chifor ieși, bucuros.

— Ai dus pomii toți? îl întrebă Pavăl.

— Doi erau.

— Cum doi? Erau vreo zece întinși după casă; roși și tăiați de la rădăcină, i-am găsit azi-dimineață la pământ.

— Doi mai erau. I-am dus lui Ioniță. Doi numai, jupâne. Zău.

Pavăl se duse după casă, să verifice poate. Se întoarse, se uită la Chifor, Chifor se uită la el. Nu mai zise nimic. Coborî cele câteva trepte de piatră în crama boltită. Aprinseră candela pe masă, o femeie aprinse două sfeșnice pe perete. Se vedeau acum arcadele groase de piatră, o masă mare la mijloc între două băncuțe de lemn gros, scaune. Pe stânga mesei trecea un covoraș până în fundul cramei unde se vedea întredeschisă ușa unei încăperi mai mici. Jupâneasa tocmai ieșea de acolo cu spatele, măturând fulgi și pene de găină, mizerie ce rămăsese. Închise apoi ușa încăperii, jupânul se așeză pe mijloc, oamenii, care pe unde împrejurul mesei. Îl pofti pe Bogomir să se așeze și el, Bogomir se așeză. Pavăl se liniștise acum și glasul îi devenise iarăși grav, bătu lemnul mesei cu mâna sa dreaptă și cu degetele rășchirate:

— Părinte Bogomir, uite cum e la noi: iar s-a umplut gropanul devale cu apă. În curând are să se moleșească pământul împrejur, cum s-a mai întâmplat. Ăsta e neajunsul nostru. Știi să ne ajuți?

— Gropan? întrebă drumețul prostit.

— Văgăunile-s pline cu apă, pleoscăie broaștele și unde ieri avea omul loc uscat, azi zumzăie țânțari și se-ntind șerpării. Știi locurile noastre?

Dar Bogomir clătină din cap, nu le cunoștea. Bogomir era drumeț, drumețul știe drumul.

— Ce se poate face? Știi cum se seacă gropanul, știi cum se stârpesc șerpii?

Oamenii îl măsurau: deci pe ale lor nu prea părea că le știa. Asta se lămurise. Dar omul ăsta se pricepea la vreo treabă? Ce știa el? Pe cine știa el? Părintele Bogomir, dacă părinte era, nu știa nimic, se vede, despre văgăunile satului, nici despre vulpi și nici gropanele de devale nu le cunoștea. Îl întrebară deci:

— De unde vii, din ce loc?

Bogomir însă numai se arătă nedumerit, că așa era tot timpul, nedumerit de tot și de toate, oamenii băgaseră de seamă.

— Părinte, suntem moșneni, îi explică Pavăl stăpânindu-se. Oasele părinților ne sunt așezate în rând cu pietrele de la case. Pământul, cum e el, plin de hârtoape, când îl răstorni, mai dai de-un cap de tată. Și când zici că apa e sălcie, părinte, e vorbă cam grăbită.

Bogomir mai bodogănea ceva, poate își cerea iertare dar înainte să mai întindă urechea, Pavăl se lumină și repetă întrebarea:

— Dar de unde vii tu, care e locul tău?

— Al meu?

— Locul tău, da, unde-i?

Bogomir nu înțelegea, se vede. Mă, ăsta era tâmpit? Stătură o clipă să se uite unul la altul. Jupânul începu din nou, îi puse o mână apăsată pe umăr și-i explică:

— Uite, să te lămurești: locul lui Ioniță... Ioane, vino-ncoa! E cum ai trecut încoace de toloacă, când se văd sălciile, așa-i? Ioniță dădu din cap că așa e și jupânul continuă: vezi? A pus secară anul ăsta dacă s-o face ceva că dacă nu le-or roade șoarecii și nu le-or înghite broscăria și s-o alege praful. Locul meu e aici devale lângă parmalâc, și numai stuf mai crește aici acum...

Drumețul însă se străduia să-și înăbușe un căscat. Celălalt continuă:

—... ai înțeles? S-a-nmuiat pământul tuturor cum se-nmoaie mai toate și nimic n-a ieșit, numai șerpi și broscărie. Fiecare de aici are loc, chiar și Chifor a primit de la Ioniță un cap de loc, deși nu prea se omoară să-l muncească. Ai priceput? Locul tău unde e?

— Păi... N-am...

— Ce?

— N-am...

— N-ai?

— Vezi că părintele meu s-au prăpădit și nu mi-a lăsat...

— Ce nu ți-a lăsat mă?

Drumețul nu zicea nimic iar Pavăl se sculase în picioare și lovea cu pumnul în lemnul gros al mesei:

— Loc nu ți-a lăsat! Zi-i mă pe nume! Loc nu ți-a lăsat! Loc!

Și țipând împungea cu degetul înspre fiecare dintre cei adunați în jurul mesei, „loc”, „loc” ca și când degetul lui arătător scurt și gros ar fi ilustrat că și ăla avea loc, și ăla, și celălalt, numai Bogomir nu. Și la fiecare împunsătură în aer, Bogomir se îndoia mai tare, ca sub o acuzație de netăgăduit. Pavăl striga tare; se ridică apoi, ocoli masa și veni la scaunul unde se așezase Bogomir și-l luă de ceafă cu brațul lui drept puternic și-l ridică așa în picioare:

— Zi mă!

Drumețul, ce să mai zică, înspăimântat și sugrumat cum era. Ridică doar privirea și, cu o voce hârâită, ca de sticlă, zise cam așa ceva:

— Davutumașpăimânt urloaică zare...

Ceva-ceva se-nțelegea printre hârâituri. Nimeni n-ar fi putut să zică ce, întocmai. Și mai ales era ceva ce făcea că hârâitul ăla neobișnuit îi supăra pe toți și parcă toți ar fi vrut să tacă. Se întrebau unul pe altul ce era cu el. Pavăl, cel puțin, era scos din fire rău, îi dăduse drumul și fierbea și se plimba iarăși dintr-o parte în alta a cramei aranjând lucruri adevărate sau închipuite iar drumețul rămăsese înțepenit cu capul plecat și parcă un început de rânjet se străduia să-i taie fața. Sătenii se priviră atunci cu înțeles. Aha. Ăstuia deci ta-su îi crăpase fără să apuce să-i lase un cap de loc, ca la tot omul. Ăsta e om fără loc deci! Cum mai era și ăla, zi-i... ăla de trăia din pomenile oamenilor și care-o ținuse pe Stana înainte să-și risipească și ultimul ban pe băutură. Oamenii, se priviră unii pe alții așa, întunecați, cu capetele plecate. Păi deci ăsta nu știe mă nimic de locurile noastre, nici de secatul gropilor nu știe, nici cum să scoți apă dulce și unde s-o cauți nu are habar, nici lutul bun unde se află, nici de câmpuri... Nu știe de niciunele. Nu-i bun de nimic, ce dracu să faci cu el. Îl priviră cu dispreț atunci, pentru că nu era de-al locului și nu era de-ai lor. Îl întrebară apoi cu un fel de milă prefăcută : dar tu de acolo de unde-ai zis că vii, măcar, unde trăiau ăia de nu ți-au dat; ei totuși aveau loc sau nu? El se încruntă ca un mut și scutură din cap botos, nu voia să mai vorbească.

— Părinte, aici nu e loc de călătorit, să te duci dumneata să călătorești prin alte părți, aici ne arde sufletul...

— Aș trece dincolo spre ciunguvăi atunci... încercă el.

Dar Pavăl pufni:

— La ciunguvăi nu trece nimeni! E parmalâc înălțat, și de-aia e înălțat, ca să nu se treacă încolo...

— Încolo nu, dar încoace, da! se-auzi o gură rea, dar cei din jur îl șâșâiră repede. Bogomir insistă:

— E noapte...

Pavăl se gândi puțin.

— Vino mâine la muncă, am nevoie de oameni, propuse.

Dar vezi că Bogomir se înălță deodată și răspunse cu dispreț că el nu sapă, că el nu a făcut atâta carte ca să sfârșească în rumânie. Dar nu-i nimeni rumân aici, răspunseră sătenii supărați, suntem toți moșneni, uite și Chifor e moșnean deși nu are pământ. Ce să mai înțelegi? Veneticul ăsta nici nu avea nimic, nici nu voia să muncească așa cum fac săracii lumii. Îl îndepărtară deci, du-te în voia ta, îi zise Pavăl și piei din ochii mei.

Oamenii nu protestară ci rămaseră toți tăcuți și înnegriți cumva. Bogomir ieși.

Femeia lui Pavăl le turnă vin în căni; Pavăl nu atinse cana. Părea absent, cu privirea pierdută în gol. Ceilalți se repeziseră să bea. Copiii intraseră și ei pe nevăzute și se jucau acum pe covorașul de lângă masă, în spate, acolo unde era curat căci măturase jupâneasa adineauri, se duseseră tocmai lângă ușa încăperii din fund. Fără să-i vadă nimeni, copiii tăcură și ei la început auzind că tac cei mari; apoi, fără grijile acestora, începuseră să se hârjonească, să chițăie și să râdă, iar oamenilor le mai trecură gândurile negre și se apucară de una-alta, mai vorbeau, mai sorbeau din căni, mai dădeau din cap. Pavăl rămăsese tulburat însă și nu dădea atenție mesenilor ci stătea cu ochii duși, privind fascinat cumva în gol în direcția copiilor. Aceștia se opreau din joc uneori și îi țintuiau pentru o clipă pe cei mari cu ochișorii lor negri de parcă le-ar fi făcut un semn din care ei înțelegeau că au greșit și cum au greșit, ca și când nu copii ar fi fost, ci un fel de Dumnezei ar fi fost care pe toate le știau și deodată și numai pentru o clipă copilul înceta să fie o ființă neajutorată, ci dimpotrivă, un judecător, țintuindu-l pe părinte, și certându-l pentru ce a făcut; asta numai pentru ca imediat după aceea, reluându-și jocul, să redevină copiii fără putere dinainte, chicotind și fugărindu-se; încât Pavăl se și întreba: mi s-o fi părut, sau nu? Dar vezi că tot urmărindu-i cu privirea, lui i se părea că, deși continuau să se joace nevinovați, trăgeau totuși cu ochișorii, printre bușeli, îmbrâncituri și alte copilării să vadă dacă semnul de adineauri a fost băgat de seamă și parcă tot ei întrebau cu privirea: „ai înțeles?”, „ai înțeles?”; atunci brusc toată joaca lor părea numai o înscenare; iar Pavăl stătea întunecat și scutura din cap și-și zicea că înnebunește, că toate sunt cu susu-n jos, Doamne, ce s-o fi întâmplat, vorbești prin ochii copiilor? Așa spusese și Hristos, le zisese popa cel vechi, că cine nu va deveni copil nu va moșteni împărăția și că împărăția asta era trebuia să fie mai mare și decât locul lor, ba poate și decât locurile toate puse laolaltă din Țara Moldovei. Pavăl se simți tras de mânecă.

— O fi popă, Pavăle.

Era jupâneasa.

— O fi, și ce?

— Ne trebuie popă. Cine o să slujească la nuntă?

— Acum s-au găsit, cu ciunguvăii care-au venit? Cu jitnicerul?

— Nici cei din deal nu mai trec, nici alții. Jitnicerul lui vodă, când o veni și vede satul fără preot?

— Bulgarii nu vin niciodată cu pomeni la biserica noastră! întări Ioniță. Nici nu ne mai cumpără, nici grâu, nici vite! Dacă le ducem noi la târg, ni le iau turcii pe nimica! Eu nu-mi mai omor caii pe drumuri, să știi!

Pavăl rămăsese pe gânduri:

— O fi de-al nostru?

— O fi, n-o fi, vedem.

Pavăl nu zicea nimic.

— Trebuie să fie, prea e ciudat, conchise ea. Apoi, cu ochii pe copii, jupâneasa tresări: Țață, dar fetița aia mică unde s-a dus?

— Care fetiță? întrebă Stana.

— Fetița cu cămașă de se juca cu copiii noștri adineauri. A cui era?

Stana dădu din umeri, nu știu despre cine vorbești.