IV

Atunci Chifor se ridică de la masă:

— Fug după el, îl ajung eu din urmă!

— Du-te, acceptă Pavăl. Prinde-l din urmă și întoarce-l.

Chifor ieși din liniștea sălii. Afară, noapte, tărăboi. Cum ieșeai, la poarta lui Pavăl, după un câmp nelucrat, dădeai pe stânga de parmalâcul înălțat. Poarta era deschisă și pe ea năvaleau o mulțime de vite speriate și se revărsau pe ulița satului. Văzând acestea Chifor se întoarse, coborî repede treptele în crama lui Pavăl înapoi și strigă la oameni:

— Se întorc vitele!

Erau mânate din spate de câțiva văcari dintre Rădeni, călări; cineva deschisese poarta și vitele tropoteau bezmetice înapoi în sat. Câțiva dintre sătenii înarmați de pe parmalâc ieșiră să asigure un fel de culoar cu hangere scoase la vedere, să vadă ciunguvăii de dincolo de gard, să lase vitele să treacă.

— S-or fi speriat de atâtea bubuituri. Bine că nu le-au oprit ciunguvăii...

Câteva vite galopau, se înghesuiau unele în altele, se opreau, își aplecau capetele cu coarnele boante din nou, speriate de bătăile ciunguvăilor; văcarii, pe cai, înarmați, se străduiau să stăpânească și furia vitelor și sperietura cailor. Vitele intrară în sfârșit și reușiră să închidă poarta parmalâcului. Dinspre sat parmalâcul se vedea înalt ca o fortăreață, cu bulumaci înfipți ca niște dinți neorânduiți, unul mai încoace, altul mai încolo, iar sus, susținut de stâlpi, loc de trecere unde patrulau săteni puși de pază. Vitele continuau să tropotească speriate pe ulița satului și doar când dădură de carele înșirate se poticniră ele și rămaseră unele în altele, răsuflând greu de atâta sperietură; se pierdură printre căruțe; sătenii le puteau în sfârșit stăpâni; Ioniță se repezi și își opri vacile lui; le petrecu un lanț după coarne. Chifor atunci își aminti:

— Eu fug acum să-l prind din urmă pe Bogomir, trebuie să o fi luat-o înspre Gorna înapoi.

— Fugi, și țineți-l la voi peste noapte, mai zise Pavăl, ocupat, că trăgea și el de capetele înlănțuite ale animalelor ca să le descurce.

Chifor porni deci, și o luă la fugă și alergă bine, stropindu-se cu noroi; trecu pe lângă casa lor, ultima din sat înspre Gorna; ieși din sat, obosi de atâta alergat, se opri să-și tragă răsuflarea; porni iar la fugă, în noapte, pe lângă câmpurile negre; hăt încolo, după locul unde se întâlniseră ei adineauri, văzu o umbră neagră pe dreapta drumului.

— Părinte Bogomir!

Bogomir tresări auzind pași în urmă. Chifor se aplecă ținându-se cu mâna de burtă și trăgându-și răsuflarea.

— A zis Pavăl, a zis că... a zis să mai stai, până mâine. A zis să stai la noi.

Era Chifor deci. Se liniști Bogomir. Nu se vedea mare lucru în noaptea cu lună, dar părea mulțumit. Nu se lăsă rugat. Porniră amândoi înapoi. Merseră o perioadă în tăcere. Apoi la un moment dat Chifor îi zise ca și cum ar fi mărturisit ceva:

— Să știi că jupân Pavăl s-a supărat din pricină că cireșul ăla îi dă lui de multă vreme bătaie de cap. La câțiva ani pune unul nou și crește bine în primul an, în al treilea an dă rod, cireșe mari; apoi se usucă deodată. Când îl taie și se uită la rădăcină, îl găsește cu rădăcina roasă în mâlul nisipos, căci aici apa e aproape de fața pământului, să știi. Și găsește uite-așa un vierme mare care îi roade rădăcina, de unde-o apărea, nu știe. Nu poate să pună un pom să crească și să îmbătrânească, după câțiva ani se alege praful!

Cei doi ajunseră în dreptul porții casei unde locuia Ioniță și Chifor, unde se opriseră și mai devreme și unde începea șirul de căruțe. Bogomir își trase haina mai bine, nopțile se făceau răcoroase de-acuma. Chifor dădu să deschidă poarta, trăgând zăvorul de pe partea cealaltă și observă în treacăt:

— Cred că nu mai vin bulgarii. De câte ori bat ciunguvăii iese Iea. Și le e frică. Are să rămână grâul în ploaie, o să se strice.

— Cine e Iea?

Dar, cum Chifor se chinuia acum să tragă zăvorul înțepenit, nu răspunse sau poate nici nu auzise. Ioniță era deja în curte, băgase animalele în grajd, îi văzu și le făcu semn să intre odată, zise Stanei să închidă la păsări, lui Chifor să dea apă la animale și să umple ieslea; se duse iar la poartă, trase poarta bine. Dar la drept vorbind, trasă, netrasă, biata poartă a lui Ioniță abia se ținea. Ar fi putut să o sară cine voia. Cine-ar fi vrut să intre, cel mai ușor ar fi trecut de fapt pe alături, unde era loc cât un cap de om în gard între uluci. Începuse să picure. Avea să plouă se pare, aerul parcă se îngreuiase și se umpluse de parfum de pământ ud.

— Vezi la pivniță să fie lacătul pus să nu pățim ca Pavăl. Să nu rămână ceva deschis în noaptea asta!

Dar Chifor se dusese drept în grădină unde își acoperea stupii și le cerceta urdinișul. Ioniță țipă:

— Auzi Chifore? Mai lasă stupii ăia! Întoarce tot cu capul în jos! Furci, lopeți, toate cu capul în jos!

Chifor grăbit să-și îngrijească stupii repede, stai un pic, stai așa, și apoi umbla prin curte să îndeplinească ordinele lui frate-său.

— Ai auzit țipete? Azi-noapte? mai vru să știe Ioniță.

— S-au auzit, dinspre mecetul din mlaștină...

— Ce s-a auzit? se neliniști Bogomir

— Haidem cu toții în casă, părinte, ordonă Ioniță.

Loviturile în gard se auzeau, regulate, ca adineauri. Tropăiturile vitelor încetaseră, le luaseră oamenii și le duseseră fiecare la grajdul lui. Ioniță umbla de colo-colo. În timpul zilei, pe lumină oamenii se luau cu treburile și uitau. Acum parcă numai bătăile astea se auzeau, deși molcome, ca întotdeauna. Se auzi un fluierat al unui sătean, poate dintre cei care stăteau de pază la parmalâc; o împușcătură apoi; se opriră toți din ce făceau și ciuliră urechile înțepeniți; era fără urmare, cine știe ce s-o fi întâmplat; loviturile continuau.

— Se-aude mereu bătând așa? vru să știe Bogomir.

— Intră în casă, insistă Ioniță.

În odaie, un pat tare era pus într-o parte, două scaune și-o masă. Ușa de-abia se ținea, parcă se vedea prin ea, afară. Căsuță mică. După ce intrară, ușa se deschise din nou și femeia uscată pe care o văzuse adineauri la cula lui Pavăl, Stana, intră și ea.

— Pe-ăsta ni l-a lăsat tata, zise Chifor. A rămas văduv tata. L-a chinuit Iea multă vreme.

Arăta un clește.

— Dar cine e Iea? insistă Bogomir care începuse și el să fie speriat și nu știa în ce loc să se așeze și cum să se pună, să stea pe laviță sau pe scaun, încoace sau încolo și cum să întindă mâinile sau picioarele, sau să le țină strânse.

— Uite e Iea care chinuie oamenii când vine.

— Cum, vine? De unde vine?

— Din mlaștină, de unde-și are locașul, arătă Stana cu degetul de parcă proorocea un adevăr teribil și Bogomir întoarse capul și înțelese că încolo e mlaștina, unde arăta Stana.

— Vorbești prostii, o domoli Ioniță.

— Da când era pe moarte tat-tu, nu venea în fiecare noapte? Uite-așa cum se însera, ca acuma, venea Iea? Ba mie mi-au și zis femeile din sat să-ntorc lucrurile cu fundu-n sus ca să nu le poată chema Iea. Și întorceam, tot, oale, linguri, tot ce era prin casă. Și-auzeam glas subțire, ca un miorlăit de mâță bolnavă, se-auzea de-afară. Intra și când intra glasul se-ngroșa și zicea: „pleacă-te să te mănânc!”. Așa-i?

Dar Ioniță se pusese pe un scăunel în colț și meșterea ceva și nu voia să zică nici da nici ba. Stana căuta confirmare:

— Chifore, este mă?

Chifor nu răspunse imediat, se gândi nițel:

— Când tata era pe moarte, zice, aiurea rău; se treziseră în el toate netrăitele și... Dar că era rău, așa e, și chinga îl strângea.

— Iea i-o strângea!

— Stano, nu-ți mai fie frică de toate alea! îi zicea Ioniță din celălalt colț al odăii, vrând să arate că e sigur pe el.

Dar trebăluia cam mecanic și nu prea știu ce făcea el acolo, sau poate o fi avut chiar treabă, cine știe. Căci se cam vedea că Ioniță zicea asta mai mult de ochii străinului căci era agitat și trântea și închidea și iarăși deschidea ușile dulapurilor cu mâna tremurândă și nu știa unde să se mai pună să se așeze și trăgea cu coada ochiului din când în când spre Bogomir să vadă dacă a înțeles că el e bărbat hotărât și că el nu se ia după ce zic muierile proaste. Stana nu se lăsa:

— Uite, o văd ca acuma, țeapănă, subțire, cu mâinile vânoase, dezgolite; dacă a trecut pe la cotețe înainte, îi mai iese din gură câte-o ghiară de găină. Când trece Iea, rămân cocoșii claponi cu lunile și uită să mai strige cucurigu, se pun apoi pe ouă ca găinile, se-ngrașă, mai sunt doar vrednici de tăiat și puși la ciorbă. Iar dacă nu găsește, roade, trunchiul, scoarța copacilor, tot ce găsește, de jos din rădăcină, cum ai văzut la Pavăl în ogradă și la mai toți din sat.

Bogomir făcea ochii mari că nu mai auzise așa ceva. Chifor adăugă și el:

— Când Iea intra, înțepeneam de tot, nu mai puteam să mișc și rămâneam înlemnit la intrare; o vedeam cum ea intră în camera tatei, se duce până la pat și lua cleștele, că cleștele nu poți să-l pui întors, că are capul rotund și cade; și-i strângea tatei chinga.

— Ce chingă? vru să știe Bogomir.

— O... chingă, ca pentru bolnavi, strânge capul, din piele tare de bou. De se întărește cu timpul. Știi?

Bogomir se înfurie:

— Cum o să știu? De unde să știu?

Toți își întoarseră privirile către el uimiți. Bogomir își lăsase desăgile pe patul acoperit cu macat care ocupa o bună parte a odăii. Ioniță se întinsese și el acolo, cu picioarele în pat, nedescălțat. Se întorsese cu spatele, se uita pierdut prin ochiul de geam împătrit de cercevele. Chifor rămăsese cu ochii fixați pe încălțămintea cam murdară, vru să zică ceva, se opri, apoi vru să zică altceva, se opri din nou. În sfârșit, oftă. Continuă povestea apoi, privind înainte fix:

— Așa chinuie Iea oamenii, sau poate doar pe tata, nu știu: le pune chingă la cap și-o strânge, în fiecare noapte câte puțin. Și tatei la fel: îi pusese chingă și-o strângea în fiecare seară; intra, înaltă și cu gheare, că are gheare ca Nefârtate, uite-așa mișca ghearele lângă fața mea iar eu mă albeam la față și rămâneam neputincios să mai mă mișc, că Iea are puterea asta! Apoi ieșea trântind ușa și rămâneam doar eu cu tata săracul, cu chinga strânsă și gemând. Câteodată urla, că o strângea din ce în ce mai mult, dar puțin câte puțin. I se umflase capul cât banița.

— Nu i-ai scos-o ?

— Nu mă lăsa. Mă urmărea cu cleștele prin casă, zicea că să stau puțin, că n-o să se întâmple nimic... Nu mă lăsa.

— Păi dacă-l durea, cum să te lase? pufni Bogomir.

Chifor îl fixă un moment. Bogomir se pusese pe laviță, cu picioarele la piept încălțat pe macat, cu mâinile încrucișate. În ce casă de nebuni am nimerit.

— Așa e, îl durea, săracul, îl durea mai mult să i-o scot, cred. Îl durea tare de tot, zicea să nu-l ating și mă-mpungea și mă bătea și dacă-i vorbeam de asta. Ba zicea să-l las în pace că el n-are nimic, ba se plângea că-l doare; tot satul îi vedea chinga, când ieșea, din ce în ce mai rar. Ascultă! Îi ieșiseră ochii din cap, bulbucați așa, iar sub chingă se-ncinsese și se-mpuțise. Nici noaptea nu puteam să-l îngrijesc, atât îl durea de tare. Se făcuse coajă deasupra chingii și Iea tot mai venea și i-o strângea din când în când. I se-ngălbeniseră dinții de tot și se stricaseră. Până a murit săracul. Așa a fost. Dar nici pe el nu l-am văzut să facă ceva, înlemnea în pat de teama Iei și înlemneam și eu cuprins de teama lui. Într-o noapte mi-am zis că orice s-ar întâmpla, rămân la capul lui. A intrat Iea, cumplită cum e, când vine. A luat cleștele de pe masă și-a venit înspre pat. Înțepenisem acolo. S-a uitat în ochii mei. Parcă îi curge sticlă pisată din ochi. I-am ferit la timp. Dar tot mi-a crăpat ochiul stâng.

Chifor vorbea ca un flăcău sănătos și care știe să povestească dar parcă stricat la mijloc de un necaz vechi. Parcă ar fi vrut să spună, zi și tu dacă se poate așa ceva, parcă ar fi vrut ca Bogomir să-i zică, într-adevăr, ce zici tu nu e bine și nu se poate, și uite ce poate face. Bogomir atunci, disponibil, că era de compătimit, îl compătimi:

— Prin multe rele ai trecut, bietul de tine...

— Îhî. Uite, ăsta-i cleștele, îl am încă.

Chifor luă cleștele și-l privi pe Bogomir, care era pal la față și își ferea privirea înspre fereastră. Cu capul așa întors în partea cealaltă decât cea în care indica Chifor, întrebă:

— Și de ce-l mai păstrezi?

Chifor iar nu răspunse și își feri privirea. Își trase picioarele de la piept și se se așeză mai respectuos pe pat.

— Și mai vine? continuă Bogomir.

— Iea? Vine când bat ciunguvăii... Pe mine mă lasă, dar mai bine m-ar lua și pe mine, uneori îmi zic că n-am de niciunele și-am rămas cu nenea Ioniță...

Chifor se dădea cu spatele de perete și nu se știa dacă era de bine sau de rău ce zisese el. Ioniță se băgă el:

— Bogomire, vino să-ți arăt unde o să dormi la noapte.

Ieșiră din casă, urmați și de Chifor, merseră alături unde era grajdul; ușa scârțâi, înăuntru mirosea cald a bălegar. Într-un colț stătea legat de țărușul ieslei boul cu care veniseră adineauri. Văzând vizitatori, boul întoarse capul, își linse burta, goni o muscă cu urechile, și continuă să rumege imperturbabil, după ce-și clătină capul într-o parte și într-alta.

— Dormi bine că nu mâine, poimâine e nuntă și poate Pavăl o să vrea să ajuți.

— A cui nuntă?

— A mea.

— Cine-i mireasa?

— Stana.

— Credeam că e vară-ta.

Ioniță nu se arăta așa bucuros.

— După ce?

— Așa credeam. Să fie într-un ceas bun!

— Se mai însoară omul...

Bogomir tăcu, privi în pământ. Ieșiră amândoi, Ioniță trânti ușa. Chifor o deschise din nou și băgă capul:

— Să tragi zăvorul, părinte, să nu...

Să nu ce? Nu lămuriseră nici asta, dar Bogomir nu se speria ușor, din câte vedem. Se trânti pe grămada de paie curată, frumos mirosea, se bucură în sfârșit de puțină liniște; pe ferestruica murdară se vedea cerul albastru închis al nopții și se bucură și se simți liniștit în sufletul lui și-și zise, uite, păcat că e drumul atât de lung că tare e bine să te mai și odihnești din când în când. Bogomir era singur acum, de fapt în grajd era doar el și boul; Bogomir stătea întins pe paie cu o pătură pe care i-o lăsaseră, dar nici nu trebuia mai mult pentru noaptea asta de toamnă. După un timp nu se mai auzi nimic nici de dincolo, din casă, se culcaseră toți. Încercă să adoarmă.

Nici nu știa dacă adormise sau nu, căci fereastra era la fel de albastră ca adineauri, deși în grajd era întuneric bine. Poate că tocmai ațipise, poate că dormea deja de o bucată de vreme, sigur că din casă nu mai auzea niciun zgomot, însă afară se auzea ca un foșnet. Lui Bogomir i se păru că aude pași târâți prin frunze dar când ridica capul de pe brațul îndoit făcut pernă să asculte, pașii încetau. Ei, ce-o fi cu Iea, nu se poate, e ceva ciudat cu satul ăsta dar sunt tot felul de povești pe lume, n-o să stai acum să te pui la mintea lor. Noaptea era grea și stătută însă și parcă și boul de alături se oprise din rumegat la un moment dat și scutură urechile și dădu să se scoale dar îi era prea lene, cu burta plină de iarbă cum era și lăsă inițiativa deoparte și rămase trântit așa cum era și cu picioarele îndoite sub el dar parcă tot neliniștit și rotind ochii peste cap poate-poate s-o lămuri fără să fie nevoit să-ntoarcă capul.

Bogomir trase pătura peste ochi. Lasă mă, că ce-o să se întâmple, doar nu suntem copii. Ba nu! Dete pătura la o parte, se ridică, trase de clanță, ușa scârțâi, aruncă o privire afară din grajd. Noaptea atârna albastră, grea, cu luna desenată pe cer. Câinii din fundul curții uite că nu lătrau, ar fi lătrat câinii dacă ar fi fost ceva. Ce să fie. Ei, asta-i. Nu-i nimic.

Bogomir se băgă la loc sub pătură dar pe măsură ce se străduia să închidă ochii realiză ceva cumplit, care era acum clar ca lumina zilei, și anume că, băgându-se înapoi sub pătură văzuse o siluetă neagră lipită de zidul grajdului, era sigur, îl văzuse, o umbră neagră sau chiar mai multe. Nu putea să fie altceva, nu se putea, n-avea ce căuta... Întoarse capul cu groază și-un pumn gros îl luă de gulerul tunicii:

— Ce cauți tu aicea mă?

Bogomir duse mâna spre mâna care-l luase de gât și căuta să se desfacă. Ce să mai răspundă. Celălalt însă avea brațul puternic, nu ca cele firave ale popii.

— Tu-ți pe mă-ta! Zi!

Un pumn îi căzu în mijlocul frunții și Bogomir se prăvăli. Dar nu-și pierdu cunoștința că avea capul tare. De jos de unde era, se freca la frunte unde fusese lovit, încercând să se dumirească cine-ar putea fi, că nu semăna nici a femeie uscată, nici a moroi, și nici gheare la gură n-avea; mai degrabă semăna a om scurt și puternic și după miros, în întuneric, îi aminti de cineva din ajun dintre sătenii care îl primiseră lângă cireș deși nu mai știa care precis. Bogomir își aducea aminte de oameni după mirosul lor mai întâi, ca un câine.

— Stai! Ce vrei?

— Ce-ai venit tu să faci aicea la noi mă?

Bogomir se freca la ochi să se trezească și să vadă bine. Cine era? Era Pavăl! Pavăl era? El era, Pavăl. Mai era cineva cu el în spate. Acum vedea.

— Stai jupâne. Stai. Ce vrei?

— Vreau să-mi spui ce cauți aici că te omor, mă!

— Ți-am spus jupâne! Caut pe ciunguvăi!

— Ce treabă ai tu cu ciunguvăii mă? Nimeni nu caută pe ciunguvăi!

— Eu îi caut. De-asta am și venit la Glavamârcea. S-a auzit de credința locului și-n alte părți, e credință veche și adevărată, jupâne! E cea mai adevărată! De-aia am venit. Stai. Stai binișor că nu-ți vreau răul, ce rău aș putea să-ți fac? Stai și-am să te lămuresc. Ușurel...

Și încerca să-l liniștească cu mâna dreaptă întinsă să se apere și Pavăl parcă se liniști, nu-l mai lovi. Of. Bogomir răsuflă un pic, și Pavăl răsuflă, și parcă și boul din colț răsuflă și el, oricum se oprise din rumegat și era atent acum, deși se vede că tot nu catadicsea să se ridice în picioare.

— Tu știi credința locului?

— O știu jupâne.

— De unde știi?

— Ți-am zis, jupâne Pavăl, nu te-am mințit. S-a auzit.

Pavăl își lovea încet pumnii groși unul de altul ca și cum s-ar fi gândit în felul lui, și împunse iarăși aerul cu arătătorul său scurt:

— Să dea dracu să minți!

Ușa scârțâi, Pavăl și umbra care-l însoțea ieșiră. Bogomir rămase pe gânduri un timp cum îi ședea lui bine; apoi se sculă și merse până la ușă, scoase capul, afară luna, tot galbenă ca adineauri, liniște în ogradă, ca adineauri. Pe unde intraseră? Cine știe? Trânti bine ușa și-o închise cu clanța. N-avea cheie. Se întoarse.

Boul găsise în sfârșit de cuviință să se ridice în picioare, și răsufla acum greu de efort. Se apucă să-și lingă burtoiul, lăsând urme linse suprapuse pe blană. Se opri apoi din lins, și-l privea tâmp pe Bogomir. În lumina lunii, Bogomir îl privi în ochi: erau ochi mari și frumoși, de bou. Se întinse apoi pe paiele lui, puse capul jos și dormi liniștit până la dimineață și dac-ar fi fost să-l întrebi pe el, nimic rău nu se mai petrecu în noaptea aceea.