V

Dimineața se trezise toată casa lui Ioniță; ieșiseră cu toții în ogradă. Stana se auzea țipând și căinându-se; Bogomir se trezi și el, auzi vaierele, căscă, privi cerul prin ochiul de geam, se întoarse pe partea cealaltă și vru să mai doarmă puțin. Vaietele cotinuau, ce s-o fi întâmplat? Se ridică atunci în cot, dete pătura la o parte, se sculă cu greu, ieși pe ușă; dădu să se spele pe ochi la puț; în spatele grădinii, dincolo de vie și de stupii lui Chifor, Stana se văita de mama focului:

— Ia uite mă, necurata, ia uite mă!

Bogomir lăsă atunci spălatul speriat, se duse repede și el pe lângă rândurile de vie până în spatele grădinii. Peste noapte căzuse brumă pe pământ. De-a lungul gardului, ca în orice curte, erau urme de câini, de ghiare de orătănii dar mai ales, la marginea ogrăzii, înspre fundul curții, urme mari de copite.

— Sunt urme de câini, țață, s-au mărit că se lasă pământul, se topește bruma și se umple cu apă, încerca Chifor să explice. Dar Stana părea că nu aude:

— Ia uite-le, mă, cum sunt, despicate și mari, de vacă! Vai de noi! Nu e în tot satul vacă așa mare, doar taurele lui Pavăl și doar n-a sărit taurele lui Pavăl la noi în ogradă și-a plecat! Ai trecut boul pe-aici, Chifore? N-are copita așa mare!

Stana se văita ciudat, ea își punea întrebările și tot ea răspundea și tânguirea ei avea certitudinea unui constat a ceva teribil care putea rezista oricărei încercări de liniștire din jur; îl împingea deci pe Ioniță care îi pusese mâna cam fixă pe umăr, cum ar veni să o aline cumva dar se vedea el însuși că era tulburat; ținea capul plecat în pământ și cu cealaltă se freca la ochii închiși. Iar Stana nu se lăsa:

— Când om merge la biserică, ai să te lămurești! Acolo locuiește, îți spun eu!

Ce-i drept, umplute cu apă, se distingeau bine urmele de copită despicată, mari cât palma și care înaintau spre fundul curții, unde începeau să facă cercuri-cercuri, în jurul unui ciot de trunchi și nu se mai distingea în ce direcție mersese acela care lăsase urmele. Acolo rămăsese pomul care fusese în ajun tăiat de jos de la rădăcină. Cireș fusese. Bogomir auzea și el țipetele Stanei; dusese mâna la cap și se cam clătina; întrebă:

— Ce să facă Iea cu pomul?

Îl priviră toți pe Bogomir atunci ca și cum întrebarea lui i-ar fi preocupat pe toți fără să fie în stare să o formuleze precis; nu răspunse nimeni nimic. Bogomir părea cam amețit, Chifor chiar îl întrebă:

— Ce-ai?

— Ce să am?

— Ai fruntea umflată!

Chifor se ridică pe vârfuri și inspectă cu atenție comănacul lui Bogomir, zice:

— Te strânge?

Bogomir se încruntă și duse mâna la cap:

— Mă cam strânge, mereu a fost mic.

— S-a înroșit.

Striga cineva la poartă, întoarseră capetele: vecinul lui Ioniță, care de obicei stătea cu săptămânile închis la el în ogradă, adăpostit după gardul înalt, se oprise din fugă și striga la ei peste poartă; de sub căciula îndesată pe cap nu i se vedeau nici ochii:

— Jitnicerul!

Stana se oprise din aolit și rămăsese descumpănită ca un copil căruia o întâmplare neașteptată i-ar fi oprit deodată plânsul; vecina însă continua să se jeluiască. Stana îi puse mâna pe braț cuprinsă de un interes brusc și uitând deodată vaietele dinainte:

— Hai și noi.

Vecina, ce să mai zică. Mai hohoti și ea de două ori și gata. Și ieșiră amândouă hotărâte pe poartă și odată cu Stana plecă parcă și primejdia ascunsă care plutea prin aer; Ioniță și cu ceilalți descumpăniți se mai uitară odată înspre ciotul tăiat și li se părea acum puțin lucru, adică un ciot tăiat, n-o să faci un capăt de țară din atâta lucru, e unul care taie pomii oamenilor, când om pune mâna pe el, vedem noi. Asta e tot. Stana asta. Dar Stana plecând, plecase odată cu ea și însemnătatea locului și a faptului și se lăsase un gol și o liniște nesuferită totodată; Ioniță se uită atunci neliniștit: încotro o luase? Că ce era să facă toți strânși ca proștii lângă un ciot fără însemnătate? Ioniță o luă după Stana, pe portiță. Ascultă cu atenție: bătăile în gard se liniștiseră, doar dacă le știai că sunt acolo le mai auzeai încă.

Trei călăreți trecură atunci prin dreptul porții, drepți și fercheși cum nu erau sătenii, un boier îmbrăcat bine, turcește, un tovarăș drept și slab îi urma și încă cineva în spate, o slugă să fi fost. Treceau înspre fundul satului, după vecinul care-i anunțase și pe el și care-i conducea la Pavăl. Jupânul ieșea și el din curtea lui își trăsese pe spate anteriul îmblănit și cusut frumos la piept cu suvaia pe care-l ținea de zile mari; se îndreptase de spate și-i aștepta pe oaspeți ieșit în mijlocul uliței. Vecinul se apropiase cu răsuflarea tăiată:

— Vino Pavăle, a venit gospodin jitnicer, e călare pe uliță, întreabă unde stă subașa...

— E turc? se neliniști Pavăl.

— Se înțelege ce zice, nu-i chiar turc.

Rădenii se strânseseră înșirați pe uliță. Se vede că oamenii nu erau obișnuiți cu oaspeți. Își descoperiră capetele și stăteau umiliți cu căciulile în mână ca și cum în fața străinului sus-pus i-ar fi fost năpădit deodată o vină seculară și doar acum se vedea aceasta, acum când se prezenta trimisul stăpânirii care trebuia neapărat să fie cineva grozav de puternic, trimisul Împăratului sau chiar al lui Dumnezeu; nu știa nimeni de unde venea boierul acesta, auziseră numai de la bulgari că-l trimite Vodă la hotar și numai acum, că-l vedeau călare și îmbrăcat cu dichis turcește, de unde până atunci se câineau unii pe alții, oamenii se descopereau deodată prinși de sfială în fața noului venit ca și când doar prin acest fapt mărunt, că era străin, avea puterea și îndreptățirea să-i judece pe ei, pământeni, și să le dea poate de rușine păcate vechi nespuse, din moși strămoși, moștenite la capătul unui lung șir de morți fără slavă. Așa se vedeau Rădenii, răsfirați pe marginea drumului, primind cu capete plecate pe boierul cel falnic și pe însoțitorii săi, dar cu privire strâmbă pe sub sprâncene și gata să-și pună căciulile înapoi și să dea cu străinul de pământ de nu s-o dovedi așa puternic cum îl arată înfățișarea.

Dar nu și Pavăl, că Pavăl era om la locul lui și el îi știa pe Rădenii ceilalți ca oameni slabi.

Musafirii se apropiară; primul dintre ei, boierul, rotunjor și roz la față; tovarășul negru, slab, drept în șa și-și ținea și fața ascunsă venea în urma lui la un picior de cal. Vecinul lui Ioniță, de sub căciulă, îi arătă boierului cu degetul:

— Dumnealui e jupân Pavăl.

Jitnicerul grăsuliu era transpirat și avea caftan de camhă cusut cu sârmă aurie, condurași colorați și șalvari albaștri de tafta. Privea împrejur dezorientat:

— Ce fel de sat e acesta, vă rog? întrebă el nehotărât de parcă l-ar fi aruncat trăsura pe marginea drumului și nu știa unde se găsea. Și se uita în jur să vadă cine i-o răspunde la întrebare, dacă i-o răspunde cineva că sătenii îi păreau cam bănuitori.

— Sat ohabnic!

Pavăl răspunsese scurt și cam răstit și atunci tovarășul negru din spatele boierului pufni și răspunse și mai scurt, arătând cu un gest disprețuitor către carele acoperite și lăsate-n drum:

— Văd.

Adică ce sat așezat își pune carele așa în drum, al dracului negrul ăsta. Pavăl se încruntase, mic cum era, mai ales față de străinul care ședea drept în șa. Se îndreptă de spate dar tot mic față de omul călare, dar măcar drept. Stătea cu mâna la ochi să-i pătrundă trăsăturile feței și nu zicea nimic.

— Ce bate așa? mai vru să știe boierul neliniștit privind încolo înspre parmalâc. Dar Pavăl întrebă fără să răspundă:

— Cine ești, gospodin?

Iar tovarășul cel negru iar luă vorba din gură grăsuliului:

— Jupâne, dacă nu ați sta așa tăiați de lume ați fi știut până acum!

Și drept e că lucruri se petreceau la scaun, boieri plecau și veneau, și voievozi la fel, aici însă în Craina Glavamârcei timpul cam stătea pe loc.

— Gospodin jitnicer e boier sfetnic al lui Vodă cel nou.

Avea cuvântul apăsat acest însoțitor, cine să fi fost? Că nu știm, până una-alta, că nu s-a zis, decât numai dac-o fi zis careva și n-am fost atenți dar nu cred. Și fața îi era neagră; vocea mai groasă decât ai fi zis privindu-i statura cu hățurile în mână, slab și drept.

— S-a schimbat Vodă! punctă el.

De sus cum era, din șaua calului, mă, înalți erau, față de Pavăl, săracul. Dădu din umeri Pavăl. S-o fi schimbat, foarte bine, și ce.

— Dar coborâți din șa, veți fi obosiți... îi pofti jupâneasa.

Jitnicerul nu știa ce să facă; să coboare sau nu, îi plăcea cum se uitau toți Rădenii la el în sus; deocamdată se întoarse către tovarășul său și-l întrebă:

— Dar, mă rog, Golemane, nu ziceau că sunt tătari schismatici?

Goleman, deci, tovarășul cel negru, nu era foarte vorbăreț; ori nu știa, că rămase tăcut și-întunecat cum era.

— Cine zicea, gospodin? vru să știe Pavăl.

Însă Goleman se trezi de răspunse jitnicerului peste capul lui Pavăl, cu vocea lui groasă:

— Eretici.

Pavăl întrebase degeaba și se uita de jos când la unul când la altul. Zise totuși liniștit:

— Ba nu suntem eretici; suntem creștini. Dincolo de parmalâc și dincolo de smârcuri umblă ciunguvăii cei cu obiceiuri tătărești; asta e altceva. Dar noi nu... noi nu...

Și-aici Pavăl se înecă și-l apucă tusea, ce-o fi înghițit; jupâneasa îl bătea pe spate încetișor să-i treacă tusea. Când își reveni, se șterse cu mâneca la gură, își mângâie barba și continuă, să nu lase vorba nesfârșită:

— ... suntem ca ei...

— Păgâni! aruncă iarăși Goleman.

— Cine ești domnia ta de ne batjocorești așa?

— Goleman e trimisul lui Vodă la Ghirai Han.

— Ce treabă are Carahan cu Glavamârcea? se miră Pavăl.

— Ar trebui să știi jupâne ce treabă are Ghirai Han în Glavamârcea, corectă numitul Goleman.

Pavăl se gândea și se socotea și nu prea părea să vadă ce treabă acel crai tătar cu nume greu de rostit.

— ...după cum veți vedea, reluă jitnicerul. Ăă, dar să stăm mai întâi, un pic să ne odihnim, of, și să... de ce atâta gâlceavă? gâfâi jitnicerul. Dumneata jupân, spui creștin! dumneata Goleman... de ce le cauți pricină acum? se adresă jitnicerul tovarășului său cel negru la față, și toată lumea îi căuta să vadă cine era omul acesta arțăgos, țigan să fi fost, drept și mândru cum se ținea.

— Mai bine, să stăm puțin să ne cunoaștem, continuă el transpirat și pacificator, fii bun, Golemane, și-ajută-mă să cobor; și coboară și tu din șa c-oi fi obosit săracul, îi zise tovarășului cel negru.

Pavăl se bucură atunci. Goleman nu se supuse și rămăsese țâr cum era în șa iar gospodin, gras, deși dăduse comanda celuilalt, dădu el să descalece primul, și cerceta în zadar cu vârful piciorului loc sigur de sprijin; trupul lui grăsuliu urma chemarea pământului mai degrabă decât cea a voinței, și uite că alunecase și tot căuta sprijin cu piciorul scos din scară și era mai-mai să-și sucească piciorul dacă nu se repezea unul dintre săteni să-l ajute. Coborî cu greu din șa, în sfârșit. Ajuns cu bine la pământ, își trăgea răsuflarea și-și scutura mâinile, zice:

— Să-l aduceți și pe părintele să le scrie, avem de întocmit cărți de dări...

— N-avem. Părintele a murit... răspunse Pavăl.

— Cum așa? Sat fără popă?

— O să aducem altul...

—Pravoslavnic?

— Altul de-al nostru.

— De-al vostru! Păi vezi? Jupâne, să nu te superi: dar zi-mi și mie! La ce bun credința asta? Uite, bulgarilor din deal cum le-a venit acum mintea la cap și s-au făcut acum dreptmăritori creștini și ce bine o duc! Nici nu vă cumpără bunurile pentru credința murdară ce-o aveți! Ce-aveți de câștigat cu atâta rătăcire?

Pavăl se tulburase și dădu să se sprijine de gard.

— Nu suntem rătăciți, gospodin.

Tovarășul negru așteptase răbdător. Jupânul tăcu și el. Dar jitnicerul dădea din degetul grăsuliu:

— Jupân Pavăl, fără supărare, Vodă a poruncit ca tot hotarul să fie adus la visterie; Glavamârcea va trebui să plătească dijmă cum plătește țara toată, jupân Pavăl, așa e lăsat! Îmi pare rău! Voi singuri rămăseserăți nedijmuiți în tot hotarul și nu-i frumos; aici văd că vinzi băutură la oameni, trebuie pusă camănă; și să faci bine să ne asculți, avem de lămurit și alte lucruri.

— Avem carte de ohabnici.

— Carte? De la cine?

— De la părinții noștri. Nu avem nimic de ascuns domniei.

— Ohabnici? Să binevoiești să ni le arăți și vom vedea.

Pavăl își privi jupâneasa. Se tăcu puțin.

— Cu căruțele astea în drum ce e? vru să știe jitnicerul, pe care nu-l îmbia nimeni să intre înăuntru.

— Sunt cu grâu. Le scosesem să le vindem în deal. Dar uite că acum au venit ciunguvăii și bat parmalâcul.

— Și dacă bat?

— Bulgarii nu mai trec când vin ciunguvăii. Zic că iese Iea. Le e frică și nu mai trec... Și-am rămas cu căruțele în drum și le plouă degeaba.

— Jupâne, jupâne, prin multe sate am trecut și mulți oameni mi-a fost dat să strâng la jitnița domnească dar așa fricoși n-am văzut încă. Auzi, se întoarse el spre Goleman, să-mi spună subașa satului că ies Ielele să-i fure grâul!

Goleman pufni privind într-altă parte.

— Dar nu mi-e frică, se justifică Pavăl.

Pavăl se uita împrejur încurcat. Așa e. Acuma ce vrei să spun. Spun ce e, dacă se plâng bulgarii. Uite copacii, cum sunt roși, și nu cad mereu, cad doar când se apropie ciunguvăii și iese Iea. Dacă nu crezi, pune mâna și întreabă, nu sînt năluciri.

— Vino și să-i vezi la față, îi răspunse Pavăl.

Veni atunci jupâneasa urmată de niște slugi cu tăvi cu plăcinte frumos mirositoare; slugile coborâră jos în culă.

— Gospodin, binevoiți și odihniți-vă puțin, haidem să mâncăm ceva, îl îmbie ea.

— Nu de mâncare ne arde, zise Goleman.

Gospodin jitnicer încuviință, așa este, sigur, nu de mâncare ne arde că nu de-aia am venit aici, dar nu se cade, uite, hai, dă-te jos din șa că să nu necăjim gazda; și-l trăgea pe țigan de pulpa hainei cu ochii la plăcintele de brânză pe care le-adusese femeia lui Pavăl: oameni suntem, uite ce gazde primitoare! Se poate? Iar Pavăl din urmă asista gânditor la bâlci; la un moment dat întoarse capul, Ioniță și Bogomir pe unde umblau?

Jitnicerul intrase în curte și mormăia ceva ca pentru sine, pășind cu atenție prin noroi; papuceii i se murdăreau prin iarba rară a ogrăzii și parcă vrând să pară nemulțumit. Îi mai repetă lui Pavăl odată cum nu se poate așa ceva, că ereticii nu sunt lăsați de capul lor în Țara Moldovei și că dijmă plătește toată lumea; ochii îi fugeau între timp după felurile pe care le și aduseseră slugile trimise de femeia lui Pavăl. Pavăl își frământa barba și se făcea și el că ascultă și privea din când în când după tovarășul cel negru. Acesta se îngrijea de caii pe care veniseră, îi dusese pe-amândoi de dârlogi, îi împiedicase; îl puse pe unul din argații lui Pavăl din fața grajdului să scoată apă să bea animalele, îi scărpină și bătu pe piept și nu se mișcă până argatul nu le puse fân în față; se spălă apoi pe mâini la puț aplecându-se deasupra căldării; avea spatele drept și subțire cu nodurile șirei spinării reliefate sub pielea neagră și lucioasă. Femeia lui Pavăl, de, numai gazdă să nu fii! Lăsase slugile cu tăvile și se preumbla săraca primprejurul lui Goleman să nu se simtă omul rău primit în casă de creștin; îi aduse un ștergar pe care-l ăgăță în cui la puț să aibă cu ce să se usuce când o termina de spălat; își ridică cu greu ochii de pe spatele său dezgolit, se uită apoi să găsească ceva de treabă, că acuma se chema că își făcuse datoria de gazdă, și-i dăduse omului ștergar, și foarte bine, și nu mai avea ce să-i mai dea, și gata. I se păru apoi că ștergarul nu era bine atârnat în cui deci se întoarse fuguța și-l aranjă mai bine dar Goleman care se spăla aplecat peste găleată părea că scăpase din vedere vrednicia femeii; jupâneasa oftă atunci și îl lăsă în pace și se întoarse pe călcâi, plecă spre jitnicer care cobora cu greu cele câteva trepte în cula care se găsea jumătate sub pământ, jumătate afară. Ferestrele largi și rotunde lăsau să intre lumina zilei în încăperea care rămânea întunecată. Cula lui Pavăl era o adevărată cetate.

Jitnicerul încăpu, cu greu, pe scaun și se sprijini de masă lipindu-și palma de lemnul tare:

— Unde sunt înscrisurile, cu scutirile de dări?

— Pavăle! îl chemă jupâneasa. Uite, gospodin cere înscrisuri, apoi întorcându-se către jitnicer:

— Ia gospodin mai bine ceva de mâncare și ținea tava cu plăcintele grase în brațe. Jitnicerul nu se lăsă rugat dar miorlăi:

— Dar ne-ar trebui popă, să ne înțelegem, ca între oameni cu carte! zise el. Să nu se supere draga jupâneasă, zise el luând o bucată de plăcintă și cântărind în mână plăcinta grasă și bine mirositoare înainte s-o înfulece. Pavăl venise și el, se așeză pe scaun în fața jitnicerului:

— Păi n-avem popă.

Calm cum ar veni, asta este, dar se vedea cum așteaptă reacția jitnicerului, el ce-o să zică? Răspunsul nu veni imediat însă, căci gospodin avea mai întâi să termine bucata de plăcintă și mesteca de zor gemând, el ar fi vrut să răspundă dar se nimerise că plăcinta ardea și nu-i spusese nimeni că arde și-și plimba atunci bucata de brânză fierbinte dintr-un colț în altul al gurii arzându-se și mai tare și căutând cana cu apă ca o salvare pentru ca numai într-un sfârșit, când totul fu înghițit, cu cei dimprejur atârnați de vorba sa care întârzia să apară, să bea din cană, și, răcorindu-se și ștergându-se la gură, să zică, așa, într-o doară:

— Păi cum, nici popă n-aveți? Se poate?... Sat fără popă?...

Alese apoi o altă bucată, mai de la marginea tăvii. Oamenii stăteau toți cu ochii pe bucata de plăcintă aleasă; se vede că era tot fierbinte dar acum gospodin se fripsese o dată și știa deci, și nu o mai băgă numaidecât în gură. Suflă în ea o dată, de două ori, și o plimbă dintr-o mână în alta. Apoi, dându-și seama că toată lumea stă cu ochii pe el, lăsă bucata înapoi pe tavă și se prefăcu atent. Jupânul zicea ceva, de fapt, zicea că popa cel vechi nu se îngrijea cu nimic de oameni, că nu mai știu ce. Că fiecare se nevoia să-i aducă-n bătătură câte-o găină sau câte-o rață șchioapă. Jitnicerul dădea din cap și ochii îi fugeau iarăși către plăcinta aburindă și ochii celorlalți la fel fugeau și ei către tavă; și nimeni nu asculta ce se zicea, și nici nu se zicea mare lucru și toți priveau plăcinta, ce mai. Pavăl continuă totuși: că cei mai avuți mai aduceau și câte-un sfert de porc bolnav de sărbători. Că popa îi stropea cu apă sfințită iar când se-mbăta, și se îmbăta des, îi înjura și-i scuipa pe săteni cu înjurături nemaiauzite, de te treceau fiorii. Că l-au alungat, că ce era să facă? Gata, nu mai aburea. Jitnicerului i se păru atunci că oamenii într-adevăr au și ei dreptatea lor, că când n-ai cu cine să te înțelegi, n-ai ce-i face. Avea stafide la mijloc plăcinta și era zemoasă. E greu cu popa, cu ciunguvăi, cu astea, într-adevăr... Ce să-i faci?... În tot târgul Bârladului nu fac așa plăcinte, doar gogoși, le tăvălesc prin făină și le vând la târg soioase de untdelemn să se umple locul cu miros. E greu. Mănâncă ciobanii ce coboară muți de la munte după o iarnă de stat acolo, ei cu oile și cu Dumnezeu, închiși în bordei de scânduri, de mănâncă mai omenește și țăranul de istov întors acasă decât dumnealui boier căftănit jitnicer al lui Vodă cel nou; ar trebui să-și ia o bucătăreasă slugă în casă că cucoana lui jitniceroaia, nu știe de niciunele, fir-ar să fie, își zdrăngăne doar cobza leșească și umblă prin casă uscată și cu cearcăne ca o stafie și rămâne cu ochii în gol cu zilele pe fereastră să vadă cum crește iarba și cum cad frunzele și oftează și însemnează însemnări cu pana pe hârtie; Dumnezeu bunul știe numai că dacă n-ar fi tată-său Bălșeanul de mult ar fi trimis-o el să se holbeze pe fereastra altuia dar n-are cum, că-i om crunt vornicul care multe nu știe și căruțele pe care le-au trimis împreună la Liov el le are în grijă; jitnicerul numără pe degetele grăsulii și unse zilele: luni, marți, joi, trebuie să fi trecut de Camenița de-acum. Pavăl se oprise din vorbă, aștepta răspuns se vede, iar jitnicerul răspunse la întâmplare:

— Ați alungat totuși... preot numit de preasfințitul! Nu-i frumos!

Și molfăia bucata care estimase el că se răcise îndeajuns între timp, și așa și era, se răcise îndeajuns, într-adevăr. Pavăl se ridicase în picioare de pe scaun.

— A murit, gospodin, ce să-i faci? Mai mor oamenii. La bătrânețe... zise și Ioniță de alături.

Jitnicerul dădea din cap cu gura plină și părea să fie de acord. Într-adevăr, oamenii la bătrânețe mai și mor. Goleman intrase și se puse la masă lângă jitnicer, liniștit, cu coatele pe masă și ascultase ultimele cuvinte.

— N-a murit de moarte bună.

Toți întoarseră capul și chiar și jitnicerul întoarse capul, care avea gura plină și care se și se oprise din mestecat pentru împrejurare.

— S-a sihăstrit el singur în smârcuri, explică Ioniță; dacă nu se mai înțelegea cu oamenii? Și ne ocăra?

Dar jitnicerul terminase de înghițit și luă și el cuvântul și-i certă:

— Păi bine vă și prinde că uite, fără preot, ați rămas la coada lumii. Cine vă mai învață acum?

Gospodin părea bucuros de părerea sa. Bine le-am zis-o. Goleman, văzându-l cum își scobește brânza dintre dinți cu unghia, întoarse capul. Jitnicerul, văzu aceasta și scoase cuminte mâna din gură și încerca să se scobească acum pe ascuns, cu limba, de partea cealaltă a dinților.

— Ne învățăm singuri din cărți că avem aici cărți sfinte toate, evangheliile,zise Pavăl, din picioare.

— Vă învățați singuri! se răsti Goleman nevenindu-i parcă să creadă ce aude și ducând cumva mâna la ochi să nu-l mai vadă nici pe jitnicer hăpăind dar acesta văzuse cred și tocmai întinsese degetul către cu Goleman, cu brânză scobită din dinți încă prinsă sub unghie, să-l atenționeze, adică taci, și zise apoi, devenind serios, așa cum îl văzuse pe Goleman mai devreme:

— Așa e! Jupâne, zi mai bine că nici nu știi nici să citești cărțile pe care mi le arăți! Zi mai bine așa, de ce să ne ascundem! Apoi se întoarse, deodată supărat:

— Dar mai lasă, jupâneasă dragă, tava pe masă ce-o tot ții în brațe! Oi fi și obosită săraca!...

Jupâneasa se supuse și tăvile se lăfăiau acum descoperite pe masă. Jupânul spunea iarăși ceva, ce-o fi spunând el, că Chifor învață serile la lumânare slovele toate că poate de pe-acum să ne citească și nouă și că povestește serile la tot satul și oamenii îl ascultă. Dar li se părea tuturor că parcă nimic nu mai merită spus, de parcă în fața plăcintei cuvintele își pierdeau cumva rostul. Pavăl se opri și el. Se îndepărtă înspre cămăruța din fundul culei și zise, cu spatele, arătând cu degetul pe Ioniță:

— Și ne mai aducem și aminte. Uite, eu știu să scriu. Și Ioniță știe.

Dar ce numea Pavăl scris, și ce nu știa nici jitnicerul, nici tovarășul său nici alți străini, era un sistem de semne pe care le înșira pe lemnul ușii de la pivnița de vinuri și cu care-și însemna în secret negustoriile. Îl știa și Ioniță care de-atâta scris își scrijelise de tot pereții beciului de-abia mai stătea stâlpii porții să nu se prăvale peste butoaiele de vin, mâncați cum erau de carii că era lemnul vechi. La Pavăl însă și nevastă-sa știa sistemul scrijeliturilor și învățase cu vremea și ce însemnau și după ce se umplea tocul ușii și negustoriile se terminaseră ea le umplea la loc răbdătoare cu ceară neagră de la stupii lui Chifor și le ungea cu grăsime să se întărească să nu se strice lemnul borții. Dar nimeni altcineva nu știa și nu prea se putea spune că Pavăl sau Ioniță chiar știau să scrie doar pentru că știau scrijeli pereții pivniței. Unii-și făceau treaba cu ele, punând laolaltă linii și semnele, dar cum să te duci cu lemnul scrijelit la jitnicerul lui Vodă și să-i arăți că ai născocit scriere nouă? Nu se poate.

Ioniță îl urmărea din ochi pe Pavăl care nu știu unde se ducea. Zise către Goleman:

— Pavăl mai știe și el din ce i-a spus tată-său. Noi avem altele mai importante, aici la hotar trebuie omul să se îngrijească de viața lui mai întâi, aici cuvântul are greutate și vorba e vorbă; apoi găsește timp de buchisit litănii și condace și de înscris hârțoage.

— Nu-i așa, zise tovarășul cel negru. Cu gospodin jitnicer înțelegerea trebuie să se facă în scris, tocmai pe hârțoage și tocmai după limba grămăticilor lui Vodă; și altfel nu va fi.

— Păi n-auzi că n-au popă, făcu jitnicerul naiv și scobindu-se cu degetul în dinți.

Tovarășul cel negru se înnegri și mai tare și dacă cineva s-ar fi uitat în ochii lui, mai bine nu zic ce-ar fi găsit.

— Din piatră seacă, să scoată popă, zise. Să scriem ce e de scris să rămână, apoi n-aveți decât să vă munciți pământurile după cum veți ști și după vorbele voastre și să vă născociți și limbă nouă dacă veți vrea.

— De unde păcatele, se aoli și Ioniță prefăcut înspre Goleman, — ai văzut doar ce-a zis gospodin!

Dar țiganul nici nu-l privi, îl fixă doar pe jupân care se întorsese cu o ladă în brațe, zice:

— Pavăle, uită-te la mine. Ce zi e azi? Ca de Preobrajenie, te trezești cu potera lui Vodă cu zapciul în cap. Și-așa satul ăsta îi dă bătăi de cap cu Carahan...

— Ce bătăi de cap? vru să știe Pavăl.

Lăsase lada grea din brațe Jitnicerul transpirat încercă să intervină, mijlocitor, cu ochii la ladă, ce-o fi cu lada:

— Are dreptate, jupân Pavăl. Nu se cade...

— Ascultă ce-ți spun: îi tăie vorba Goleman, fixându-l tot pe Pavăl: nu mai rămâne piatră pe piatră din Glavamârcea!

Jitnicerul dădu din umeri ca și când el ar fi încercat să rezolve cu binișorul problema dar prea era încăpățânat Pavăl și uite ce-a pățit. Goleman continuă:

— Trebuie să înțelegi că nu e de joacă cu stăpânirea. Nu pentru că ai ridicat parmalâc aici la hotar, are să te cruțe Vodă. Vodă vrea dijmă pusă, atât. De-asta s-a și ostenit gospodin să vină aici, în fundul lumii.

Pavăl îi arătă lada:

— Avem înscrisă scutirea de dări!

— Păi scoate-o, jupâne, s-o vedem, zise jitnicerul.

— Luați din mâncare, mai întâi, toarnă-le în pahar, îi îmbie jupâneasa.

Obrajii jitnicerului deveniseră roz de plăcere, Goleman tăcu întunecat, făcu semn din cap că nu. Pavăl continuă, așezat și ținând mâna pe capacul lăzii și clătinând din cap:

— În ce privește legea, nu se poate: legea nu și-o face omul. Pribegii fără loc numai își fac singuri lege și pe-acelea nimeni nu le cunoaște. Legea noastră ne-a lăsat-o părintele nostru, boierul Rădean cel vechi. Nunta lui s-a făcut în legea pe care ne-a lăsat-o nouă, din legea lui este locul nostru și fără loc nu mai suntem oameni ci calici rătăcitori; ai să ne înțelegi atunci, gospodin, că nu din nesupunere nu putem ci pentru că viața noastră, pământurile noastre și legea noastră sunt toate una. Ia-ne una dintre ele și ne iei tot. Nu.

Jitnicerul rămăsese uimit de atâta dârzenie.

— Aici e pământ al lui Vodă și Vodă hotărăște credința! făcu jitnicerul.

— Nu e pământ al lui Vodă! strigă Pavăl.

Jitnicerul se încruntă. Privi în jur. Se încruntă din nou:

— Cum?

Se lăsă tăcere.

— Cum ai auzit, gospodin.

— Nu primiți îndreptarea lui Vodă?

Pavăl tăcea.

— Și cine e stăpânul pământului ăstuia mă rog? insista jitnicerul cu degetul grăsuliu întins și acuzator ca o statuie de ghips a justiției lui Vodă. Dar vezi că Pavăl tot tăcea.

— Taci Pavăle? Răspunde la întrebare: ale cui ținuturi sunt, atunci, dacă ale lui Vodă nu?

— Sunt ale... noastre, zise Pavăl în sfârșit.

— Cum așa, dar ce, v-ați făcut singuri țară la hotar?

Se lăsă tăcere că Pavăl nu răspundea nimic.

— Astea nu sunt lucruri de glumă, Pavăle. De unde ai tu cuvânt să spui așa ceva? împunse mai departe jitnicerul.

După un timp Pavăl spuse, neobișnuit de încet pentru firea lui, ezitând:

— Așa... așa mi-a spus tata.

Jitnicerul pufni în râs, i-auzi ce prostie și aștepta să pufnească și ceilalți în râs dar degeaba se uita gospodin în jur încurajând un chichot cât de mic că nu pufni nimeni. Pavăl doar ținea pumnii strânși și oamenii nu-l scăpau din ochi. Jitnicerul se întoarse către oameni ca și când n-ar fi văzut că nu păreau amuzați:

— Așa i-a spus tată-său. Auzi! Păi jupâne, ne faci să râdem!

Și jitnicerul rânjea, cu brațele îndepărtate și arătându-și palmele largi ca într-un gest de împăcare, sau nu știu cum vedea el situația.

— Iartă-mă... și pe noi, dar uite oamenii tăi râd de așa ceva, hă...

Chiar nu râdea nimeni niciun piculeț, numai gospodin, nu știu de ce, se tot străduia să rânjească.

Se auzi hărmălaie dinspre parmalâc. Oamenii tăcură și ascultau, se întețeau bătăile, se auziră parcă împușcături. Pavăl se ridică de la masă și ieși repede urmat, unul câte unuil, de ceilalți Rădeni. Bogomir numai rămăsese în colț, în întuneric, se gândea la ale lui. Jitnicerul de-abia aștepta și când văzu că au ieșit toți din culă pe scări în sus, se întoarse către Goleman:

— Măi Golemane! Ia zi-mi tu mie, cine e jitnicer aicea, mă, eu sau tu?

Goleman îl privea fix fără să spună nimic, ceea ce-l înfurie și mai tare pe gospodin:

— Nu uita că ești slugă! Chiar dacă te-a cules Vodă din sălaș și te-a pus în sfat că-i place cum te ții în șa! Dar vezi că n-a îndrăznit să te căftănească măcar sluger sau vătaf la vreo angara; până și copiii de curte au câte-o dregătorie, de ochii lumii; nu uita că ești țigan și n-ai caftan!

Golemanplecă capul.

— Vodă singur te vrea ținător de sabie în spatele lui, continua gospodin. Nimeni altcineva nu te cunoaște și nici nu vrea să te cunoască. Boierii cinstiți se dau la o parte din calea ta, de obrazul lui Vodă; dar unde ești tu, ei nu sunt și când te apropii tu, ei se depărtează!

Rămăseseră singuri, credea jitnicerul, dar Bogomir drumețul tăcea nevăzut în colțul întunecat și auzind și el cele spuse dădu să zică ceva, dar se opri. Nimeni dintre Rădeni nu auzise amenințarea că ieșiseră toți după Pavăl să vadă ce se întâmplă afară. În fine, Bogomir își drese vocea și zise puțin indignat, arătând cu degetul în sus:

— Gospodin jitnicer, zice, să știi că în fața lui Dumnezeu suntem toți laolaltă și Dumnezeu nu se uită că ești moșnean sau boier.

Jitnicerul fu surprins să audă o voce ieșind din întuneric, de unde el se credea singur. Încruntă deci din sprâncene și cercetă înspre colțul întunecos de unde se auzise Bogomir. Se lămuri. Auzi vorbe frumoase ce spunea din gură, auzi, popă trebuie să fie, și după straiele sumbre.

— Tekerlenen tas yosun tutmaz, părinte, zise jitnicerul, dar cine stă cu Dumnezeu laolaltă să-i cunoască gândurile? Dumneata ești popa satului?

Bogomir și el capul, tăcut. Jitnicerul se desprinse atunci, scoase capul pe ușă. Unde plecaseră toți? Ce se-auzea? Bătăi în gard? Acum, ziua în amiaza mare? Bătăile nu încetaseră toată noaptea deși dimineața se mai domoliseră. Acum o luaseră din nou. Afară, lumina zilei, strălucitoare și supărătoare la ochi, Pavăl dădea porunci oamenilor înarmați, intrau unii, ieșeau alții. Unii aveau încinse arcuri din cele tătărești, alții potriveau sânețe.

— Ce se-aude jupâne cu hărmălaia asta?

— Să ne iertați, trebuie să mergem să vedem.

Pavăl se ridicase și se sfătuia cu oamenii. Jitnicerul protesta, dar nu-l asculta nimeni:

— Nu, nu! Mie să-mi spuneți dacă-i răspund lui Vodă că Glavamârcea a rămas rătăcită sau, dimpotrivă, dacă e sat cu popă așa cum e un sat așezat; și dacă plătește dijma măriei sale sau nu!

Glasul i se subția de atâta lipsă de atenție din jur. Pavăl însă, deși preocupat, se întoarse:

— La parmalâc e buricul neajunsurilor.

Și privindu-l pe Goleman care se vedea în spatele jitnicerului puțin adus de spate, poate de unde își ferea capul căci era mai înalt decât tocul porții cramei:

— Veniți!