IX

Rădenii se retrăseseră deci și făceau drumul înapoi uitându-se din când în spate. Un timp merseră cu teamă, punând piciorul cu atenție în pământ, uitându-se pe unde calcă și privind mereu în spate: nu-i urmăresc ciunguvăii?

Nu-i urmăreau. Erau destul de posomorâți Rădenii. Țânțarii îi bâzâiau, oamenii se plesneau singuri pe umeri, pe picioare. Jitnicerul numai sporovăia vesel fără să se uite că jupânul era și el cam adus de spate și întunecat.

— Zbârr! S-a dus pălăria popii!

Pavăl nu prea împărtășea entuziasmul jitnicerului.

— Ha, și ce mai Hristos înțolit! Tocmai când vă vedeam oameni în rândul lumii cu biserică și cu icoane argintate!

Ce-i venise lui gospodin de era așa vesel. Ceva îl înveselise, vedem, dar numai pe el. Căutând tovarăș de veselie, acesta întoarse capul:

— Ce-ai, Golemane? Nu mai zici nimic? Ai amuțit și tu lângă părintele?

La coada șirului Goleman călărea tăcut alături de Bogomir care înainta pe jos și cu capul aplecat. Jitnicerul însă își vedea de ale lui:

— Și când colo, de sub icoană, hop tătarul!

— Nu era tătar! zise Goleman înfundat din spate.

— Cazac, ce-o fi fost!

— Nici cazac nu era. Și nu mai râde atâta, gospodin că nu-i de râs.

— Dar ce era?

— Jupânul să spună!

Dar Pavăl tăcea și cu capul clătinându-se în ritmul pașilor calului privea în gol.

— Jupâne, zise Goleman. Tu îți dai seama ce-ai tu acolo? Am văzut ce n-am văzut vreodată: biserică cu minarea, Hristos cu gușă, cu anteriu și cu brâu larg la burtă, cu mâneci și îmblănit cu blană de sobol, cu hanger scump bătut cu olmazuri... Afurisit să fie cel care mai calcă în așa biserică!

— Lasă măi Golemane, mai încet, să punem dajdia mai întâi și-apoi om vedea, zicea jitnicerul împăciuitor că el era om bun și nu voia să se certe oamenii că e bine să ne înțelegem cu toții, nu-i așa.

Pavăl întoarse capul și el către Goleman, muncit fiind, vedem, de zisa lui de adineauri:

—Cum să las gospodin? Cum să las? făcu țiganul furios.

— Am să-ți povestesc ce știu că s-a întâmplat. Cum s-a ajuns aici... zise Pavăl.

Și arăta împrejur cu mâna smârcurile.

— Nu e nevoie de nicio poveste. Noi o să ne ducem, zise Goleman.

— O să ne ducem, întări jitnicerul, apoi se întoarse nelămurit către Goleman: Adică de ce să ne ducem?

Jitnicerul nu mai așa vesel, îl întreba pe țigan cu zâmbetul tăiat.

— Nu mai avem ce căuta aici.

— Pe undeva ai și tu dreptatea ta, conveni jitnicerul cordial după ce se gândi puțin. Păi aia-i biserică? Are și Goleman dreptatea lui. Așa-i jupâne? Așa-i că are dreptate? Are!

Și-i dădea cu cotul lui Pavăl ca și când Pavăl ar fi fost tovarășul lui, el gospodin al lui Vodă și Pavăl, jupân în Craină. Dar Pavăl nu părea prea încântat de tovărășia aceasta deși mergea călare în pas cu omul lui Vodă și scuipă numai într-o parte, pe jos, ca un mojic iar gospodin se întoarse scârbit, oameni necuviincioși; zice bine Goleman, ar trebui să ne grăbim, să punem dările odată și plecăm.

— Așteaptă că am să povestesc ce s-a întâmplat, repetă Pavăl.

Convoiul de Rădeni se apropiase de parmalâc, se vedeau acum ciunguvăii rămași pe lângă corturi. Câteva femei laolaltă spălau rufe, turnau apă din burdufuri de piele, puțină apă, turnau pe rufe cu economie apoi le apoi frecau în albie. Când la ei în sat curgea apa peste tot, sălcie cum era, nu puteau s-o mai stăvilească. Pavăl dădu ghes calului să iasă în față și strigă la unul din paznicii de sus de la parmalâc. De sus se auzi poruncă, se deschise poarta, intră alaiul abătut și cam înfricat și privind în stânga și în dreapta să nu pățească ceva, dar ciunguvăii cei de la biserică rămăseseră acolo și cu atât mai bine; poarta scârțâi în spate și se trânti; se traseră zăvoarele.

Ajunși acasă la Pavăl, coborâră de pe cai, intrară jos la cramă. Jupâneasa cea harnică pregătise iarăși tăvi pete tăvi și oale fierbinți cu bucate. Pavăl îi îndrumă pe oamenii lui Vodă să coboare în culă și își văzu de treabă prin curte printre argați. Când intră și el, ștergându-se pe frunte, oamenii erau așezați la masă, mâncăruri întinse pe masă și Goleman zicea:

— Vodă are nevoie de pace cu Hanul. Nu poate să vadă hotarul de sus ars în fiecare an pentru că Glavamârcea nu plătește dijmă și nu ține credința țării.

— O fi, se băgă Pavăl, și ce-are să facă? Până să strângă puști să bată hotarul, se schimbă iar.

— O să găsim o împăcare, Goleman dragă, ai răbdare, ai răbdare, zicea jitnicerul transpirat.

Erau bucate pe masă, iarăși. Gospodin trecu un copan de pui prin usturoi. Of. Bine e să mai te și odihnești.

— Ziceai de o poveste? bolborosi jitnicerul cu gura plină de mujdei și cu ochii mari.

— Să vă spun povestea atunci, zise Pavăl. Păi muntenii care ne găsim aici, noi, Rădenii, adică. Ne-am așezat aici.. demult. Împinși de... cine? Mai știu eu?

— De cine?

Jitnicerul rămăsese cu bucata trecută prin gură la jumate și dumicatul nemestecat și gura căscată. Niște stropi de mâncare săriră pe masă și gospodin se îngriji repede să-i șteargă cu mâneca. Pavăl începu să tușească, se bâlbâi, se înecă. Într-un sfârșit spuse:

— Adică, cum am fi eu și tu, și eu vin și mă așez la hotar și tu... pricepi? Pe vremea aceea, adică... cum să vă lămuresc...

Pavăl se uita în jur poate-l ajută careva să-i explice jitnicerului cum și când se petrecuseră ce voia el să povestească dar nimeni nu știa ce voia el exact să spună. Trase aer în piept și porni din nou, curajos:

— Pe vremuri, adică, ce mai...

Căuta cu mâna în spate peretele să se sprijine. Se întoarse către unul dintre Rădeni, așezat pe colțul laviței, bătrân, alb și mustăcios și care se ținea drept și în putere:

— Spune tu moșule, mai bine, vrei? Vremurile părinților tăi? Ce vremuri au fost alea? Cum să-i lămuresc?

Și-aici Pavăl se înecă, tuși, își reveni; îi puse în sfârșit mâna pe umăr moșului, îl privi și-i zise:

— Povestește tu, moșule...

Și jupânul se trase deoparte în colț, cu capul între umeri. Acolo se nimerise că se așezase Bogomir dar îi făcu semn cu mâna și Bogomir se ridică repede de pe scaun iar jupânul se așeză în locul lui. Adus de spate, Bogomir se duse mai încolo, căutând un loc lângă Ioniță dar și acesta îl împinse cu cotul și plecă și de lângă el și se puse alături lângă jitnicer. La fel, nici jitnicerul nu-i făcu loc și se duse tocmai în celălalt colț unde Goleman stătea pe scaun și cu picioarele întinse, ascultând cele ce se spuneau cu ochii închiși. Simțind că se apropie Bogomir, Goleman deschise ochii, îl văzu pe cum se așează mut alături ca un câine bătut. Închise ochii la loc. Bogomir rămase acolo și răsuflă ușurat.

Cât despre moș, era moș bătrân, poate cel mai bătrân dintre Rădenii de față; se vede că era luat prin suprindere; privi împrejur după ce pricepu că jupânul îl poftește să ia cuvântul; își mângâie mustățile, se îndreptă de spate și zise:

— Ascultă, gospodin jitnicer și dumneata chir Golemane... ascultați: în vremea părintelui meu au coborât muntenii...

— Tocmai cum voiam să zic și eu... se supără Pavăl și oamenii se întoarseră mirați către el.

Pavăl se pusese pe scaun supărat, cu mâinile încrucișate și se frământa și nu-și găsea locul. Pavăl jupânul știa să împungă cu vorba dar vezi că se încurca și nu știa să povestească să te ungă la suflet, că nu poate omul să le știe chiar pe toate. Moșul zâmbi pentru sine, își drese vocea și ridică bărbia zicând cu bunătate:

— Ascultă și dumneata, jupân Pavăl, chiar dacă știi... Poate vei învăța ceva... În vremea părintelui meu au coborât muntenii tineri, mustăcioși, cu fiare și căruțe, împinși de foame și de acângiii pașei; lăsați fără case de răzmeriță. S-au așezat aici lângă hotar, pe-atunci nu era mocirlă ci pământul se ținea tare sub picioare în Craina Glavamârcei! Tata-mi spunea c-a fost o vreme când Noapteșa curgea cu lene și se vărsa în jos la mare și pe vremuri se-aduna crapul cel gras și alb în iazuri și se zvârcolea în desișuri de peștime de umplea luntrea pescarului cu pește doar trecând; iar șerpii cei cu colți de apa-adâncă și sărată urcau din mare pe Dunăre până aici la gura Noapteșei în apă dulce și apucau din porcușori pe cei mai grași în dinți și îi trăgeau după ei în fundul mării să-i sfârtece acolo; dar tot degeaba, că a doua zi și mai mult pește se zbătea încai în gârlă de rupeau plasele pescarilor. Așa vremuri au prins părinții noștri; dar vezi că oamenilor le-a fost frică de hergheliile ciunguvăilor și-au zidit parmalâc și-au stăvilit apa cu gard de bulumaci și n-au îngrijit și l-au lăsat să se reverse pe pământuri după cum vedeți de s-a înmuiat de tot pământul în ziua de azi. I-au împins pe ciunguvăi în sus spre câmpul cel tătar; aceștia au plecat și când s-au dus, duse cu ei au fost și tainele pământului; rutenii care mai erau pe-aici, s-au dus și ei și nimeni n-a mai ținut socoteală de gropi și văgăuni și pești și iazuri; bulgarii, s-au suit în deal după cum știți...

— Moșule, am aflat acestea... întrerupse Goleman dar moșul continuă:

— Tătarii lui Carahan pe cei de-aici îi țin de rătăciți și de schismatici, cum ne țin și pe noi pravoslavnicii, deși nu noi ci ei s-au despărțit! Așa să știți! Cât despre ciunguvăi, Carahan nu prea-i primește printre ei, să știi, nici după coada cailor; o dată doar în an au obicei, se strânge toată tătărimea răzlețită în câmpii Ucrainei, de-aici și până-n la marginea oblastului, acolo unde pământul se sfârșește și fierb osândiții iadului legați...

— Jupâne, de ce nu spui tu mai bine lucrurilor mai pe nume?

— Acum, acum ajung la bubă, continuă moșul. Rădeanul i-a fost om de oaste Hanului celui bătrân, și s-a înălțat căpitan prin îndrăzneală, cu ceata lui de munteni. Căci Hanul însuși îi știa de frică iar jupân Rădean se chema pe el însuși hetman în Podolia și dăduse zvon că strânsese saci și lăzi de grivne lucitoare prădate la păgâni și-și arăta chiar oaste moldovenească cumpărată în spate; dar neîncercată oaste, vezi, că pământenii noștri dacă-i scoți de lângă vatră cu posmagi și cu jumări și-i duci la război, nu-i tot la fel precum tătarul cel uscat care se naște-n șa și moare tot în șa, vezi tu; dar el strânsese ceată de zaporojeni răzleți, urmați apoi de tătari nestatornici tocmai de la apa Niprului ce-au rămas acum la Glavamârcea și care se cheamă ciunguvăi în zilele noastre; iar Leahul când auzea că își spunea hetman dădea din cap a îndoială și nu zicea nici da nici ba dar totuși îl cinstea că-i ținea hotarul din răsărit în pace la vremuri grele de răzmeriți. Și îi spunea în taină că-l ține mai mare decât chiar Hanul cel bătrân. Rădeanul, mânz neumblat a pus ochii pe Hânița, tătăroaica frumoasă cu puf mijit deasupra buzei și-au furat-o și-au adus-o aici în Craina Glavamârcei de-au făcut-o nevastă. Tătarii de unde au furat muierea au bătut ce-au bătut, dar muntenii s-au ținut bine la parmalâc. Și-acum îl vezi pe Carahan cel tânăr, în fruntea oștilor revărsate ale Crâmului, că se închină la cel bătrân ca la Dumnezeu din cer și călăreți au mulți și când oștesc deasupra câmpurilor seci le bate vântul prapurii cu chipul Carahanului bătrân țesut cu aur, care de frumos era frumos deși de tot nevolnic; vă zic acestea ca să știți.

— Așa, așa, făcea jitnicerul înfulecând.

— Ia mai taci, gospodin.

Goleman se închina a îndoială cu închinătura lui străină. Jitnicerul, repezit, tăcu amărât, se uită pe sub sprâncene apoi la Pavăl ca un copil pus la colț. Se uită repede în jur să vadă dacă auziseră ceilalți zisele lui Goleman. Auziseră, cum să n-audă.

—Ai văzut gospodin ce răutăți se află în biserica acestor oameni. Nu trebui aplecat urechea la poveștile lor căci sunt la fel de rele ca biserica.

Dar jitnicerul se dusese supărat în partea cealaltă a încăperii și ridica fără rost din umeri din când în când. Moșul își reluă vorba:

— Așadar... Rădeanul cel muntean cu Hânița cea păgână? cine să-i cunune? Pravoslavnicii nu cunună creștinul cu păgâna și nici tătarii nu se cunună cu de-ai noștri. Atunci ca să-i împace, Împăratul a venit în rădvan tras de armăsari și le-a dat dezlegare să se așeze în Craină și-a binecuvântat mecetul. Au pus preot dintre bulgarii din Glavamârcea și i-au cununat după legea pavlichiană, că de legea asta erau și ei pe vremuri. Și-au făcut nuntă, Rădeanul cu cunună de soare și Hânița cu cunună de lună, după obicei. Și-așa a rămas legea Glavamârcei chiar după ce bulgarii au plecat și muntenii au rămas.

— Foarte frumos, moșule, făcu Goleman cum stătea el pe scaun, ușor adus de spate și întins, cu picioarele lungite și încrucișate înainte și cu bărbia lăsată în piept.

Întoarseră oamenii capetele. Vorbea Goleman câteodată așa, absent, fără să-și ridice privirea, fixând vreun colț îndepărtat undeva și parcă nu om vorbea ci vreo jiganie înfiorătoare care știa ceva groaznic și vedeau toți că are putere și îi cam treceau fiorii că nu știau la ce să se aștepte; și învățaseră să le fie frică de acest trimis al lui Vodă cum se vede că și jitnicerului îi era frică de el.

— Foarte frumos, moșule. Îndrugă-ne la povești!

— Goleman dragă, nu e cazul...

— Cine știe, poate lui gospodin o să ajungă să-i și placă... insistă Goleman iar jitnicerul tăcu din gură roșu de rușine. Goleman nici nu-l băgă în seamă ci continuă:

— Ce zici tu moșule e frumos și bun! La vârsta matale nici nu mă miră. Dar nu e ce s-a întâmplat! Sau poate ce nu știi nici tu, și nici jupân Pavăl nu știe, e că la scaun se găsesc hârtii și din acele înscrisuri pe care scrie lucrurile, după cum s-au întâmplat, scrie. Și uite, eu, care n-am călcat în viața mea aici până azi, am să-ți spun ție mai cu de-amănuntul cine-a fost moșul domniei tale!

— Goleman e trimisul lui Vodă la Ghiray, explică jitnicerul.

— Vodă știe, Hanul știe și crainicii umblă cu vești, căci nu sunt muți ca popa ăsta al vostru, zise Goleman.

Bogomir se auzi și el numit și dădu din cap că da. Apoi înțelese despre ce e vorba și scutură din cap că nu.

— Toată lumea știe, continuă Goleman. Și n-a fost jupânul Rădeanul niciun ataman, să mă ierte Dumnezeu. Că nu vreau să spun rău despre părintele lui ci doar adevărul. Iar hanul vrea să i se dea înapoi o datorie veche.

— Ce datorie, chir Golemane? vru să știe Pavăl.

— Datoria pe care o știi bine.

— Ba nu știu. Ce datorie? Hânița? Hânița e moartă demult. Oamenii nu sunt nemuritori. Pe cât s-au spus, moșul meu Rădeanul a furat-o lui Carahan bătrânul de-au făcut nuntă chiar la biserica de-ai văzut-o.

— Nu. Cere capul Rădeanului.

Capul Rădeanului? Capul părintelui lor adică.

— Ce treabă are hanul cu capul bătrânului? E mort și el, demult!

— Capul boierului Rădean care primul a așezat siliștea Glavamârcei aicea strâmbă la hotar și din care a crescut, uite, neamul vostru rău-credincios. Căci după povestea voastră Rădeanul a fost căpitan viteaz de oștiri. Ci tu ai să afli că nu căpitan a fost ci hoțoman și ticălos a fost.

Ei și vezi că aici a greșit Goleman vorba căci Pavăl se întunecă și strânse pumnii și se repezi cu junghiul scos în mâna stângă, cu ochii bulbucați de furie, în câțiva pași ajunse în fața lui Goleman și-l lovi fără veste cu pumnul în obraz; lovitura puternică întoarse capul țiganului de îi și sări printre dinți pe perete scuipat sau sânge poate să fi fost; dar nici Goleman nu se lăsă și de unde era înfipt în picioare slab se repezi deodată la jupân și-l luă de guler cu ochii arzând de-l ridică aproape de pe pământ, cum era Pavăl, scund. Sluga lor, care se găsea în spate scosese și ea fierul pe jumătate.

— Bagă junghiul la loc, mă, zise Goleman.

Pavăl răsufla greu, luat de gât, cum era. Oamenii știau că nu trebuie să-l aduci pe Pavăl la capătul răbdării că uite ce se întâmpla dar vezi că omul lui Vodă avea ac de cojocul lui. Rădenii se încrâncenaseră toți și Pavăl, prins de gât, încercă să-și băge junghiul la loc în teaca de la șerpar și nu nimerea teaca și se strădui câteva clipe, așa spânzurat cum era, să-l potrivească fără să-l scape din ochi pe Goleman.

— Jupâne, tu ai văzut vreodată potera lui Vodă? întrebă acesta tot așa, ținându-l tare și privindu-l fix în ochi. Pavăl răsufla greu în colț cu ochii ațintiți asupra lui Goleman. Seimanii, zice, nu sunt trecuți la visterie și totuși se bat care mai de care să fie luați la poteră. Și uite eu cu gospodin jitnicer am venit în pace ca trimiși al lui Vodă iar tu mă umilești și mă bați ca pe un lotru în fața tuturor. Și nu mă cunoști cine sunt și nici nu vrei să mă cunoști.

Îi dădu drumul. Sluga din spate își băgă și ea fierul la loc. Goleman se freca la obrazul lovit.

— Chir Golemane, zise Pavăl în sfârșit, fiecare cu locul lui. Cum să vorbești așa de părintele meu?

— Chiar așa, se puse la mijloc jitnicerul. Trebuie să ne înțelegem omenește... Ce vorbe sunt acestea? Și dumneata...

— Iartă-mă chir Golemane, îl întrerupse Pavăl pe jupân. Jupânul schimbă fețe-fețe, dar cine se uita la el.

— Multe se schimbă, zise Pavăl, și parcă prea deodată toate...

Goleman cântări o vreme scuzele jupânului.

— Poți să te superi sau nu. Hanul vrea de la ciunguvăi ceea ce ți-am spus; până nu-l mulțumesc, ciunguvăii n-au să aibă trecere la Carahan și tot pribegi și cerșetori au să rămână și-au să bată în gard. Ascultă: moșul vostru, jupân Rădean, când s-a așezat, el nu s-a așezat ca omul. Hanul vechi era mic și nevolnic, slab de boală era în acea vreme, atamanul Podoliei îi arsese averea și carele, cai și puști; mânca boala în tătarime și atamanul Zaporojiei îi era vrăjmaș și el și bătea întinderile Niprului în lung și-n lat să-i prindă, să-i ardă și să-i jupoaie; și nu găseau odihnă, și tocmai în acele vremuri tulburi s-a nimerit de-a coborât Rădeanul cu muntenii săi de la munte, flăcăi proaspeți și necopți, după cum a arătat moșul adineauri, coborâți tocmai de sub răcoarea pădurii; aveau mustăți abia mijite și verzi erau la minte; dar le-a plăcut la vreme de răzmeriță. Prinzând prilej de război și slăbiciune în vecini, se așezase Rădeanul și făcea legea aici la hotar. Puterea lui Carahan cel vechi fiind și ea slăbită, se închipuia voievod peste ogor la cap pierdut de lume; și neștiind flăcăul că doar vremelnic stau lucrurile așa. Tătarii sunt neam puternic și Împăratul nu-și uită pe cei de-o lege. Și-a crezut el că poate să-și facă țară aicea singur și mai tare decât toți; și-au prins de veste și-au strâns ceată de haimanale și-au purces în inima bărăganului unde își ascunsese Carahanul cel bătrân femeia, căci zidise acolo cetate tare și pustie pe dinăuntru la malul prăfuit al Niprului și-acolo sta închisă Hânița în an încins de secetă; și-au găsit-o Rădeanul cu muntenii lui necopți și-au bătut cetatea și ca la luna cea nouă au luat-o roabă și-au adus-o aici în Glavamârcea; și-au dat de veste la vecini și-și închipuia că va ajunge astfel mai-mare și peste han și peste atamanul Zaporojiei el, venetic necopt la minte. Și au furat Hânița și-au vrut să facă nuntă. Și-au găsit o mână de bulgari rătăciți la hotar aici unde se putea cununa creștinul cu păgâna și s-au dat în credința lor care v-au lăsat-o și vouă ca pe o lepră. Numai că uite, bulgarii s-au trezit și s-au pravoslavnicit iar voi ați rămas de căruță!După o vreme Rădeanul a căzut la pat galben de lângoare. S-a așezat aici în mlaștină și nu s-a mai clintit. Iar tătăroaica cu mustață, închisă în iatacul ei din turn visa la bărăganuri arse ce le știa ea de când era copilă. Iar când vremurile s-au întors tătarii s-au găsit mai aprigi decât au fost vreodată. Iar Carahan cel nou și-a făcut steag cu chipul celui vechi cusut cu fir de aur, cine mai știe că a fost nevolnic. Că dacă ar fi pus mâna să-l țină mai din scurt nici Rădeanul nu se încăpățâna să schimbe pământul cu mustața lui întoarsă de pui de muntean crescut în grohotișuri ci se așeza ca omul la cap de loc ca să-și ridice zid de casă creștinească în dreaptă credință pravoslavnică. Și-așa s-a întâmplat și altfel nu! Și-acum e vremea plății. Degeaba stăm să căutăm acum cine-a greșit. Vezi doar că ați rămas cu toții de căruță și vi se surpă casele și și noaptea vă bat Ielele și dincolo de gard lovesc ciunguvăii...

Jitnicerul umbla nelinișitit acum între jupân și Goleman, și-i suflă acestuia la ureche:

— Mai încet, te rog, să nu se supere jupânul... Zorla güzellik olmaz... Stai să vedem și le-om împăca pe toate...

Pavăl rămase un timp gânditor.

— Rădeanul a fost îngropat în bisericuță, pe care el a ridicat-o, zise.

— Hanul cere capul. Vodă vrea să îi facă pe plac căci nu pentru Glavamârcea are să se certe el cu tătarii.

Pavăl se consulta cu jupâneasa în șoaptă.

— Capul nu pot, e îngropat cu jupânul; dar pot să-ți dau ișlicul lui cel vechi, dacă vrei, propuse el. Are coadă de vulpe, prinsă cu smaragd.

— Râzi de mine, jupâne.

— Anteriul scump și alte haine ce-a purtat... poate chiar sabia. Mâner scump. Bătut în piatră de Iviria.

— Nu.

— Argintul... podoabe ce mai are lăsate. Scumpe toate!

— Capul, jupâne. Capul Rădeanului.

— Capul mortului?

— Capul.

Pavăl tăcea cu privirea în pământ. Jitnicerul urmărise dialogul cu interes și își aduse aminte că el e omul stăpânirii și cuvântă:

— Stai, Goleman dragă, nu, uite cum stă treaba. Jupânul are plătească, așa-i jupâne, cum altfel? O să ne înțelegem noi cumva.

Pavăl îi fixă pe rând pe jitnicer, apoi pe Goleman.

— O să ne înțelegem, da.

— Ba n-o să ne înțelegem deloc, se supără Goleman.

— Da unde te crezi Golemane? interveni gospodin scos din sărite. Unde te crezi? Și se apropiase tot roșu și enervat cu brâul lui și-l împingea cu burta mai încolo pe Goleman, de unde era cu un cap mai mic dar de două ori poate mai larg la burtă; Goleman se dădu un pas înapoi, zice:

— Gospodin prea cauți mereu pace; te pomenești că ai să vrei să turcești toată Țara Moldovei după rătăcirea Glavamârcei și le aduci plocoane.

— Unde te crezi? urla gospodin. Să pieri din ochii mei!

Îi sărise țandăra de tot jitnicerului.

— Ai grijă, gospodin!

— De ce să am grijă țigane? De ce să am grijă? Cine e jitnicer aici eu sau tu? Ieși afară și să nu te mai văd!

Își ieșise din fire gospodin, se înroșise tot.

— Să nu se supere Vodă, gospodin, când va afla. Vodă cel nou e cam supărăcios.

— Să pleci de-aici!

Goleman se întoarse, împinse ușa și dădu să iasă. Se întoarse din ușă doar:

— Jupâne: capul!

Pavăl nu răspunse. Goleman ieși apoi pe ușă afară. Jitnicerul îl fixa din spate să-l omoare, nu alta, își ieșise de tot din fire cu ochii ieșiți din orbite, capul lăsat ca un bivol și obrăjorii burduhănoși și roșii.

— I-auzi popo ce se zice, arăta Pavăl lui Bogomir care rămăsese singur în colț după ce Goleman se ridicase și plecase.

Ce, ce se zice, părea că se neliniștește mut Bogomir, auzindu-se iar pomenit.

— Gospodin a zis să te duci după Goleman.

— Să mă duc? Păi nu eu sunt popa?

— Să te cam duci, părințele, că eu nu te țin.

Bogomir se uită în spate după Chifor, pitit în spate după nen-su. Rădenii ceilalți, muți toți.

— Nu, nu, părintele să rămână, zise jitnicerul care-și revenea din furia de adineauri și parcă era pus pe treabă. Avem de scris la dăjdii.

— Da, rămân! se bucură Bogomir.

— Cum să rămână? Popă mut?

— Îți tragi vorba înapoi jupâne? Hârtii n-ai, cuvânt n-ai, popă n-ai!

Bogomir sări pe ocazie:

— Lasă-mă jupâne să-ți arăt ce pot face. Eu știu limba lui Vodă.

Prinsese glas Bogomir. Pavăl îl măsură. Vorba tot bălmăjită îi era dar se înțelegea.

— Știu chiar mai mult...

— Ce vorbești mă? ...

— Știu locurile goale din limba lui Vodă!

Locuri goale din limba lui Vodă, auzi. Nu putea să spună Bogomir ăsta un lucru la locul lui odată, cu cuvinte ca toți oamenii, să se înțeleagă ce zice?

— Ce locuri goale mă prăpăditule?

— Cum ar veni, ca niște văgăuni, înțelegi, jupâne? Cum să te lămuresc? Ca niște gropane, dar în limba grămăticilor, vezi tu. Alea le știu eu.

— Să-ți fie de bine! Și la ce-s bune?

— Am să-ți arăt la ce-s bune. Doar lasă-mă pe mine să vorbesc cu jitnicerul despre dijmă.

Pavăl nu răspunse, jitnicerul rămăsese cu palmele deschise și nedumerit.

— Ce faci părinte, ne lași aici fără lumina învățăturii tale, întrebă jitnicerul. Noi cu cine mai facem înscrisul? Sau te duci și tu? Pleacă? îl întrebă apoi pe Pavăl.

— Ce treabă am eu cu țiganul? se feri Bogomir. Eu rămân aici!

Tăcură oamenii. Pavăl scuipă alături. Vedem cu toți destul de limpede de-acuma că Pavăl nu era un om manierat.