VIII

Nuntașii înaintau cu pas moale pe potecile necălcate ale Glavamârcei și nici nu observaseră că după ce lăsaseră parmalâcul în spate unii dintre ciunguvăi se urcaseră și ei în șa și porniseră după ei; îi însoțeau acum, în pasul rar al cailor, la distanță, în lateral, pierzându-se după stufăriș, apărând din nou. Se vede că urmau poteci neștiute de Rădeni căci mergeau în voia cailor, cu frâiele lăsate, încinși cu arcuri. Călării Rădeni care păzeau alaiul înaintau și ei din ce în ce mai neliniștiți, în pas cu ciunguvăii, îi văzuseră apropiindu-se dar nu întorceau capul ci priveau înainte, drept și fix, poate ca să nu arate că au văzut. Pavăl întorcea capul încruntat din când în când după siluetele colorate însoțitoare și nu zicea nimic nici el; nuntașii mai sporovăiau. Ce ușor mergeau ei pe alături! Cunoșteau bine mlaștina ciunguvăii, știau pe unde se putea călca și pe unde nu, în timp ce Rădenilor li se cam scufundau picioarele în noroi, se sprijineau unul pe altul și mergeau în șir, cu ochii în pământ să nu lase pământul sub ei.

Bătea vântul, ușor bătea, se înfiorau oamenii, șirul înainta.

— Când or vedea biserica!... oftă Pavăl.

Într-adevăr, dincolo de desișuri și de stufărișul mai înalt ca omul, drept în mijlocul smârcurilor, se vedea acumbiserica. Trebuia să se apropie ca să o vadă în întregime, biserică mică muntenească; se trecea peste un șanț plin de apă și de broscărie; podul, din scânduri, cam putrede. Oamenii se uitau de două ori ca să calce o dată pe scândura de lemn; odată trecuți de poartă se ridica bisericuța, veche ca un dinte stricat, tăiată de o crăpătură care-i traversa peretele galben pe diagonală, până la temelie. De cutremur, cine știe.

— Mare mirare că se mai ține în picioare, zise Goleman.

— S-a surpat de tot, jupâne, confirmă repede și jitnicerul.

De parcă ar fi așteptat o infirmare că i se pare. Lui Pavăl nu-i plăcea discuția, îi arăta lui gospodin jitnicer și lui Goleman altceva, îi arăta ceva cu degetul pe jos.

— Aici să nu călcați, zise Pavăl către jitnicer, unde-i înfipt bățul. Aici se lasă pământul, aici dau vinele pământului pe-afară. Glavamârcea crește și satul s-a retras încolo, biserica doar ce-a mai rămas pe loc și e crăpată cum o vedeți. Popă n-a mai fost să aibă grijă de ea.

— Trebuia stricată și făcută alta nouă, la loc uscat! zise Goleman.

— Cum o să stricăm biserica părinților noștri? Mlăștinoasă cum e, asta e biserica și legea noastră, de când tocmai de când au coborât muntenii aici.

— Cum o să strice biserica, măi ? îl mustră jitnicerul pe Goleman și se scărpina în cap.

— Și-apoi mlaștina ne-ar prinde din urmă și dacă am face biserică nouă, preciză Pavăl.

— Oricum i-ar prinde mlaștina din urmă, repetă jitnicerul.

Goleman nici nu asculta, își îmboldi doar calul. Pavăl îl urmă și el, oftă:

— Prea mult nu putem că-n sus e pământul bulgarilor și ne împing înapoi în mocirlă.

Dar gospodin și omul lui, Goleman, se uitau mai ales că lângă bisericuță se ridica un turn subțire. Ca un minaret era, da, înalt, ca un minaret din geamie. Stăteau cu ochii holbați la biserica-geamie, așa cum ei nu mai văzuseră.

— Ce-i cu turnul ăsta? întrebă Goleman.

— Așa e biserica noastră.

Știau și ei că biserica are minaret cum n-avea biserica bulgarilor în deal și cum n-avea nicio biserică pravoslavnică în jur; dar a lor așa era, așa rămăsese de la bătrâni, nu știa nimeni de ce, dar lor Rădenilor le plăcea, chiar așa crăpată. Era frumoasă bisericuța cu turnul ei înalt și țuguiat de pază cu soarele pe acoperiș și cu luna jumătate în vârful turnului alături și puteau să zică ăștia ce-or vrea, nu trecea prin capul nimănui să o dărâme să facă alta deși știau că tocmai de aceea îi și luau de rătăciți.

— Are lună la vârf, jupâne. Ca meceturile păgânilor. Lună!

— Vezi că și biserica are în vârf soare de aramă, iar nu sfânta cruce, cum s-ar cădea, arătă jitnicerul mustrător cu degetul.

— Are, și ce? bombăni Chifor.

Pavăl tăcea mâlc, tăcea și privea în jos.

— E turn de geamie! acuză Goleman.

Cam așa ar fi fost. Acolo unde alte biserici așezate aveau sfânta cruce, în vârf bisericuța lor avea un soare strălucitor din aramă, sau așa se vedea, iar turnul într-adevăr, o jumătate de lună cu coarnele în sus, așa cum avea minaretul la moscheea din Chilia și la cea din Akkerman și puteai să cobori și-n jos pe apă la Ibrail că tot așa aveau, și-așa era în toate orașurile Împăratului, ce mai încoace și încolo.

— Minarea în curtea sfintei biserici? întrebă și Bogomir descumpănit. Nu se poate! Nu scrie...

— Nu se poate, jupâne, e păcat! zise și jitnicerul

Stăteau toți trei înșirați în fața lui Pavăl, cerându-i socoteală.

— Ce dracu le arătăm ăstora ale noastre? Să-și bată joc de ele?

Bombănea jupânul. Că era un secret al lor, ca și cum știau și ei pe undeva că nu era așa la toți, dar așa era la ei și lor le plăcea și foarte bine. Goleman sta întunecat în șa și se închina de parcă ar fi zis, doamne, câtă rătăcire. Bogomir observă că nu aduna pentru închinare degetele trei laolaltă ca pravoslavnicii din deal; dar multe erau nelalocul lor aici așa că nu mai stătu să întrebe de ce. Când deodată simți că se lasă ușurel nisipul sub el. Căută să se sprijine într-un picior și să-l scoată pe celălalt dar piciorul cu pricina se înfundase și mai mult și pe celălalt tot nu putuse să-l scoată.

— Păi era însemnat! râdea Ioniță de pe margine.

Dar lui Bogomir nu prea-i mai ardea de glumă. Încălțările i se cufundaseră acum până la gleznă și nu părea că reușește să găsească punct de sprijin să iasă. Și Ioniță nu părea să-și facă prea mari probleme și Bogomir se scufunda, încet, dar orice efort pe care l-ar fi făcut ca să iasă pe o parte îl înfunda mai rău pe cealaltă. Pavăl îi întinse atunci un mănunchi de trestii:

— Ține-te!

Bogomir se apucă de stuf cu disperare și cu mare frică să nu rupă acele unice legături ale lui cu pământul uscat din jur. Ieși pe iarbă și-și bătu cizmele de pământ să se desprindă nisipul.

Tencuiala bisericii se desprinsese pe alocuri. Și pe tavanul pridvorului se desprinsese zugrăveala și se vedeau pe ici pe colo scândurile subțiri și curbate de vreme ale acoperișului; printre ele se mai vedea încă zugrăvit Dumnezeu cu barbă albă, ținând soarele într-o mână și luna în cealaltă. Poarta era închisă și Pavăl scoase o cheie mare și ruginită și o potrivi în încuietoarea ușii; intrară înăuntru. Lumina intra pe ușă până în fundul bisericii unde se vedeau două icoane grele, îmbrăcate în argint. Icoane îmbrăcate ale ale lui Hristos și ale Bogorodiței, băgă de seamă jitnicerul satisfăcut. Asta e bine, odoare grele de argint, asta e bine. Zugrăvite se vedeau numai fețele, în rest, îmbrăcămintea scumpă de metal fusese aplicată pe perete. Jitnicerul le cântări din ochi: icoane bune, icoane pravoslavnice,așa cum se vedeau în orice biserică așezată.

— Aferim! arătă el mulțumit înspre icoane.

Pavăl era și el mulțumit de mulțumirea jitnicerului și-i mai arătă odată cu mâna, uite, icoane îmbrăcate cu argint, ca la toată lumea, ai văzut?

— Argintul nu-l fură nimeni? întrebă Goleman.

— E închis cu lacăt.

Jupânul arăta cheia, Goleman pufni. O fi închis cu lacăt, dar când se așează împrejur călăreți înarmați, se mai deschid porțile, și zece lacăte să aibă.

— Altın kılıç her kapıyı açar, zise jitnicerul, care vedem că știa turcește mai bine decât pământenii care nu știau deloc. După încântarea care i se citea pe față, trebuie să fi fost tot vreo vorbă de duh învățată la curtea Împăratului unde fusese el.

— Ciunguvăii nu fură, îl asigură Pavăl. Dacă nu deschidem noi, ei nu deschid cu de-a sila.

— E și biserica lor, pe partea cealaltă, preciză Chifor imediat. Și altcineva n-are cine, numai dinspre noi sau dinspre ei.

— E și biserica lor? se miră Goleman.

— E a noastră. Dar e și a lor... se încurcă Pavăl și până să-l împingă pe Chifor, taci din gură, acesta sări cu explicații:

— Ei au dezlegare de la prooroc să se poată ruga în orice biserică a lui Dumnezeu; și la jidovi au voie, și la noi. La pravoslavnici nu, că au trei dumnezei.

Goleman clătina din cap și se închina iarăși tăcut, în felul lui străin, anatema. Jitnicerul făcu la fel, el cu degetele adunate cum trebuie. Dintre Rădeni nu se crucea nimeni.

— Dar vedeți că în biserica noastră ei intră, explică Chifor.

Gură-spartă Chifor ăsta, se supăra Pavăl, dar se vede că nu-și putea da pe față nemulțumirea. Ca să aibă cu ce să-i pârască Goleman și cu jitnicerul. Chifor continuă:

— De partea lor, unde-i minareaua. Acolo au găsit loc de rugăciune.

— Vin doar și lasă murdării pe-acolo, îl contrazise Pavăl.

— Petrec și nopțile uneori, întări Ioniță. Lasă spoiala râcâită cu săbiile lor ca sălbatici ce sunt și noi uite că n-am mai spoit-o demult și-a și început să se vadă peretele vechi și murdar.

— Are să afle Vodă de acestea toate, jupâne, preveni Goleman.

— Dacă află Vodă... întări și jitnicerul.

Pavăl nu răspunse decât cu o privire neagră. Bogomir arătă un loc al zidului unde spoiala căzuse:

— Era zugrăvit înainte.

Unde căzuse tencuiala galbenă se vedea vopsit, scorojit, cu figuri, aripi și cununi și arătări goale. Deschiseră ușile la biserică și popa înaintă în interiorul întunecat și mirosind a mucegai și igrasie plutind în aerul negru închis între pereții crăpați și dezlipiți. Jărtăvnicul rămăsese prăfuit în mijloc, cu un macat cu cusătură cine știe de când nu mai intraseră. Bogomir îl scutură, se ridică un nor de praf.

— Hai Bogomire, pune pirostriile mirilor, să nu întârziem.

Pentru nuntă erau ei aici. Stana rămăsese afară din biserică, uitaseră toți de ea. Ioniță, mirele, se învârtea și el pe lângă Pavăl și pe lângă Goleman și o lăsase și el afară. Când se văzu deodată căutată de toți Stana începu iar să țipe că ea nu intră în biserică. Cum să nu intre, păi nu pentru nuntă veniseră aici? Ioniță fugi după ea să o prindă dar Stana țipa, nu și nu, lasă-mă.

— Nu intra nici tu, Ioane, striga Stana. Pavăle, oprește-l!

— Să lăsăm atunci, zise Ioniță împăciuitor. Cum facem?

Bogomir propuse atunci rezonabil să se procedeze la punerea cununilor afară, în fața bisericii, și nu înăuntru. Stana se mai liniști și Ioniță reuși să pună mâna pe ea și o aduse ca pe-o prizonieră, ținând-o strâns de braț, ciufulită și cu marama strâmbă. Găsiseră înăuntru odăjdii cu rucaviță, omofor și epitrafil, prăfuite toate și Bogomir le îmbrăcase în locul anteriului ud și murdar. O cădelniță argintată găsită în colț i-o dădu lui Chifor care o bălăngănea acum și se distra auzind clinchetul lanțului. Încercă să o aprindă.

Afară ciunguvăii se adunaseră și ei în pâlcuri. Aceia dintre Rădeni care îi urmăreau îi auzeau vorbind între ei și se întrebau cu frică nemărturisită, ce-or vrea? Și uneori li se părea că le făceau semne cu mâna și-arătând înspre biserică dar nimeni nu înțelegea ce voiau căci limba lor le era străină. Rădenii duceau mâna la șerpar, junghiul era la locul lui, apoi priveau pe sub sprâncene, cu capetele întoarse spre sine.

Bogomir își vedea de treabă. Mirelui i se cuvenea cununa care în frunte avea o semilună. Mireasa și ea avea pe chinga ei un soare aurit.

Bogomir ținea cununile în cele două mâini gata să le pună pe capetele mirilor.

— Cum așa? Luna bărbatului și soarele femeii? întrebă jitnicerul, nedumerit.

— Așa-i obiceiul.

Jitnicerul se gândi puțin apoi hotărî el că are ceva de zis și ridică mânuța grăsulie să ia cuvântul dacă se poate.

— Nu se poate, îi luă Goleman vorba din gură.

— Așa e lăsată rânduială, explică Bogomir cu însuflețire: luna e însemnul împărătesc, și se cuvine bărbatului iar soarele rămâne femeii.

Gospodin se scărpina la ceafă. Cum o întorcea Bogomir ăsta. Drept că jumătatea de lună era semn al Împăratului cocoțat în vârful tuturor geamiilor și chiar în vârful tuiului lui Vodă.

— Cum arată îndreptarea Ieremiei, preciză Bogomir.

— Cum arată îndreptarea tatei, mă, îndreptă Pavăl cam printre dinți.

— Împărătesc? se dezmetici Goleman. Vă închinați la semnul lunii cu păgânii la un loc.

— Nu-i așa... se apără Pavăl.

— Nu-i bun obiceiul, anunță Goleman.

— Nu-i bun obiceiul, repetă gospodin.

— De ce să nu fie bun obiceiul? îi repezi Pavăl pe amândoi.

— Chiar, ce-are obiceiul? întrebă jitnicerul și se și dezechilibră, transpirat; număra apoi ceva pe degețelele grăsune, ce-o fi fost socotind el acolo.

Goleman tăcea, dar întorsese capul și-l fixa pe Pavăl. Trecu un timp în tăcere, se trezi gospodin edificat:

— Așa e! Dimpotrivă! zise el, apoi văzând că nimeni nu înțelege: Nu, nu! După cum s-a spus: ăă... da, în sfârșit, vreau să zic: soarele se cuvine bărbatului!

Și se mai uită o dată la degete. Nu se înțelegeau ușor vorbele jitnicerului.

— Jupâne dragă, reluă jitnicerul, să ne ierți dar am venit crezând că e nuntă de creștini; iar tu ne chemi la nuntă de păgâni și nu de creștini. Ce obiceiuri sunt acestea, așa e, Goleman dragă, zi și tu? Așa-i că nu se poate? Nu se poate. Să ne ierți că nu putem sta să mărturisim căci noi suntem de legea lui Vodă.

— Gospodin... îl reținu Pavăl.

Unde era să plece, în mlaștina plină cu ciunguvăi? Pavăl se gândi, se răzgândi; să se certe cu omul lui Vodă?

— Soarele bărbatului și luna femeii, insistă jitnicerul îmbufnat care acum era hotărât cu mâna dreaptă ținându-și degetele în poziția în care își terminase socoteala de parcă tocmai ar fi fost fericit sfânt de vlădica și i s-ar fi zugrăvit chip la mânăstire.

— Bogomire, pune-le dimpotrivă! ordonă Pavăl.

Ce?

— E zi de nuntă, explică Pavăl, hai să fie, gospodin, Glavamârcea se supune lui Vodă. Fie!

Dar nu, că stai, că se băgă Bogomir acum, că-i veni lui o idee:

— Nu, nu! Gospodin, acestea sunt exighisis metafizic al prohorisirii dumnezeieștii evsevii iar nu mateologhie deșartă!

Pavăl îl strânse de mână deoparte pe popă și-i zise încet și printre dinți cu ochii fixați pe Goleman și pe jitnicer:

— Lasă, părinte...

— Eu sunt popa!

— Lasă părinte.... repetă Pavăl printre dinți, să nu audă și ceilalți.

Bogomir, nu și nu. Jitnicerul auzise totul, la fel și Goleman.

— Popă numit de tine, jupâne, zise acesta.

— Așa e! se apără atunci Bogomir cu convingere. Eu, eu sunt popa! Soarele usucă pământul cu foc, femeia usucă patul bărbatului și-l zidește trainic pe tărâmul cununiei. Iar unde bărbatul e însemnat cu jumătatea de lună împărăteasă a pământului purtătoare de soare e mireasa. Cum spune la corintheni, treisprezece capete stih...

— Noi avem credința aceasta de când nu se născuse tat-tu, mă! îl repezi Pavăl. Apoi îl strânse tare de mânecă, îl trase înspre el: Lasă pe corinteni, părinte,vezi mai bine de cununile mirilor!

Avea Pavăl ochii aprinși de furie. Popă mi-a trebuit. Bogomir se sperie, se dădu un pas înapoi.

— Nu, nu!... făcu el încurcat, apoi cu un efort își adună toată ființa și decretă: Legea e lege!

Pavăl se stăpâni, se apropie și-i spuse la ureche:

— Mai lasă, părinte, învățătura... S-a speriat gospodin, vezi, trebuie să intrăm și noi în rândul lumii...

— Nicidecum! răspunse Bogomir cu voce tare. Popa sunt eu iar legea e una! Dacă nu le punem după lege, eu nu le pun!

— Dă-le dracului de cununi! scuipă Pavăl printre dinți.

Ioniță îl luă și el cu binișorul pe Bogomir:

— Sfinția ta, dacă nu le pui tu, cine să le pună?

Dar Bogomir în mijlocul acțiunii și văzând că el e în poziția din care hotărăște cum se face nunta își pierdu iarăși darul vorbirii și bolborosi aproape cu lacrimi:

— Da... șpunălemneștine!

— Vezi să nu pierzi locul...

Locul lui. Al dracului. Pavăl cu locul.

— Pune-le!

Bogomir rămase nemișcat în fața tuturor. Se codi. Se răzgândi. Se întoarse cu spatele, se întoarse la loc. Le puse până la urmă abia doar pe vârful capetelor fără tragere de inimă. Poftim, faceți cum vreți. Se îndepărtă. O mână străină, a lui Pavăl sau a altcuiva din spate le împinse apoi cu forță pe capetele mirilor, pirostriile fiind chingi de fier de gemură mirii sub ele, dar ca mirii la nuntă, îngrijiți să nu-i râdă lumea-n sat.

— Au, strigă Stana când nu mai putu. Au!

— Așa, își freca mâinile jitnicerul, satisfăcut.

Ioniță și el se strâmba sub tăria cununilor de fier dar pe muțește și fără să chițăie.

— Gata! Ai văzut, gospodin, legea noastră? Popa al nostru cel înfocat? Asta e! Suntem și noi de-acum creștini, se cheamă! Creștini, ca toată lumea, și Pavăl își întinse mâinile în față, scuturându-le una de alta, părea că zice, gata.

Doar că gospodin nu se dumirise cu ce se întâmplase cu pirostriile cu soarele și cu luna; dădea din cap îngăduitor că poate fi, cum nu; apoi dădu din cap că nu, apoi din nou că cine știe, să vedem; privi apoi înspre Goleman care era mohorât; scutură atunci din cap hotărât că nu. Dar Stana aruncase deja cununa pe jos și plecă supărată. Ioniță porni după ea să o liniștească. Stana se opri, îl așteptă să se apropie și-i smulse cununa de pe cap și-o aruncă tot pe jos; se întoarse și plecă mai departe.

— Și Bogomir ăsta, blestema Pavăl printre dinți, uite ce popă ne-am găsit, de le știe pe-ale noastre mai bine ca noi și-o să ne certe cu stăpânirea!

Jitnicerul stătea la mijloc neștiind ce să zică și ce să facă, privind alternativ între Bogomir, Goleman și Pavăl care se găsea cu Chifor într-o parte, lângă minaret. Mirii se opriseră mai încolo, Ioniță îi zicea ceva Stanei care se agita și nu voia să audă. Cum stăteau ei așa, Chifor îi arăta lui Pavăl ceva pe jos, niște trunchiuri subțiri de pom, desfrunzite și descojite; chiar acolo lângă turn.

Ce-or căuta? se întreba jitnicerul. Pavăl se așezase pe vine și zgâria cu unghia lemnul aracului, verde și zemos.

— Cireș și ăsta, mă. Uite! zise el, tare ridicând unul din aracii pe care îi găsiseră pe jos.

Întorseseră toți capetele privind după semne împrejur. Uitaseră și de nuntă, de cununi și de tot când deodată:

— Hoața!

Era Bogomir, fugea de rupea pământul în urma unei fetițe sprintene ca o veveriță; își pierdu echilibrul, mai-mai să se prăvălească, se sprijini cu brațele de pământ, se puse iarăși pe picioare și porni mai departe. Când fetița ajunse în dreptul lui Pavăl privi în urmă după Bogomir; acesta se apropia împleticit; fetița îi căuta ochii jupânului, neliniștită, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă omul acesta, Pavăl, o poate proteja cumva.

— Ce faci tu aici! o certă Pavăl.

Fetița îl privi doar cu ochii ei ascuțiți de tătăroaică. Nu părea deloc înfricoșată de Rădenii înarmați și înalți. Se strecură imediat printre ei ca un argint viu. Ținea în mână cele două cununi. Bogomir tocmai ajungea cu răsuflarea tăiată dar prea târziu căci fetița se strecurase deja printre Rădenii de față. Unde se dusese?

— Prindeți hoața! striga Bogomir dar fetița nu mai era acolo și până să se prindă cei din jur se auzi ușa minaretului trântindu-se și un hârâit de zăvor tras.

— Ce s-a întâmplat? îl luă Pavăl în primire.

— A furat... a furat cununile! Dacă le-ați scăpat, vezi? îi reproșă Bogomir lui Ioniță care se apropia să vadă și el ce se întâmplă.

— E fetița pe care-am văzut-o ieri, zise acesta.

Se apropiară toți de poarta minaretului, de lemn solid și inspectau ușa pe care o trântise fetița după ea. Închisă bine.

— Turnul era gol?

— Aici au zidit-o pe Iea, se auzi tânguitul ascuțit al Stanei. Au zidit poarta să nu poată ieși.

Stana cu tângurile ei sădea neliniștea în toți. Ce s-a întâmplat? întreba careva din spate. Au furat cununile, auzi. Mai bine așa, se-auzi un glumeț. Lui Pavăl nu-i prea venea să râdă. Bogomir luase unul dintre aracii de jos și începuse să bată cu el în ușă, la început copilărește, apoi tare, să lovească în mecet. Rădenii se uitau prostiți. Bogomir lovea cu ură.

— Uite mă ereticul cum lovește în sfânta biserică! zise Pavăl cu năduf.

Se apropie de el și-l trase de mânecă, lasă Bogomire, Chifor la fel. Lasă părinte, se ruga, lasă mecetul în pace. Dar Bogomir, cuprins de o sfântă mânie lovea zidul cu aracii, lovea ușa minaretului, lovea împrejur cum se nimerea, cădeau coji de tencuială de pe peretele rotunjit.

Bogomir loveau de zor poarta cu aracii alăturați ca niște sulițe și ar fi putut-o deschide fără îndoială dacă, deodată, din spatele minaretului nu s-ar fi apropiat amenințători un pumn de ciunguvăi. Rădenii care rămăseseră spectatori îi văzură primii, unii traseră junghiurile. Bogomir nu-i văzuse și continua să lovească cu sete poarta minaretului.

Unul dintre călăreți ieși atunci din rândul ciunguvăilor, se apropie de Bogomir. Acesta, când își dădu seama, se îndreptă de spate, cu aracul în mână, rămase față în față cu călărețul.

— Ce?...

Călărețul ridică mâna și o duse către capul lui Bogomir, de parcă ar fi indicat ceva; popa își trase capul între umeri cocoșându-se, fără să înțeleagă. Se priveau în ochi de aproape și ochii negri ai păgânului îl speriau pe popă, ochi așa negri că aveau reflexe albăstrui, ca rădăcina focului încinsă când faci jar din lemn uscat.

— Ce vrei? făcu Bogomir speriat.

Dar păgânul se apropie și-l lovi deodată peste comănac de zbură comănacul cât colo cu un sunet sec și Bogomir tresări de durere și îl lovi peste mână pe călăreț la rândul său, dar temător cumva și ușor, mai mult ca o mângâiere sau ca o rugăminte, lasă-mă în pace; duse apoi mâna la cap, unde i se vedeau acum șuvițele de păr lins pe creștetul transpirat. Bogomir se supără și începu să blesteme cu vorbe nelămurite ca cele pe care le bolborosea el uneori, vorbe grele, că se pricepea Bogomir la blestemat. Poate de aceea nimeni nici nu sări să-i țină partea. Ba chiar i se păru lui Bogomir că din spate se aude glumețul de adineauri imitând „poc!”, urmat de chicote înfundate de râs. Dar poate că i se păruse numai, eu nu cred să se fi auzit așa ceva, zic mai degrabă că Rădenii erau atât de prinși de cele ce se întâmplau că nu le ardea să râdă. Popa rămăsese încrâncenat de durere. Se aplecă să-și ia comănacul. Un cerc împrejurul capului înroșit arăta unde fusese fixat comănacul atâta amar de vreme. Îl ridică și-l puse repede la loc pe locul înroșit al bubei iar fața i se strâmbă. Păgânul se ținea crunt. Făcu un gest brusc, Bogomir se dete înapoi speriat; păgânul zâmbi a râde atunci și se întoarse liniștit sub faldurile verzi-albastre ale veșmântului său. Se așeză în dreapta fetiței de adineauri. Bogomir se străduia să-și deschidă fălcile să spună ceva, se auzea numai un zgomot nelămurit. Tăcu Bogomir, tăcu de tot.

Răsăreau acum ciunguvăi înarmați în jur, se înmulțeau și se apropiau. Își traseră oamenii junghiurile ca să se vadă că sunt înarmați. Goleman văzuse și el cele se întâmplau; în timp ce Bogomir își vărsa nervii, el făcu semn lui Pavăl să treacă alături cu toții. Trecură toți în pridvorul bisericuței. Văzând că Bogomir tot nu vede ce se întâmplă, Goleman îi lăsă pe ceilalți, se apropie și îl luă de guler pe popă, aproape că-l târî după el. Bogomir se mai zbătea încă, închipuindu-și poate că nu vor să-l lase să ducă sfânta sarcină la capăt; văzu și el într-un sfârșit siluetele colorate care se apropiau, se dezmetici. Rădenii se retrăseseră deja cu toții în bisericuță, Goleman intră după ei târându-l pe Bogomir cel nedumerit care ținea în continuare aracul în mână ca pe o suliță copilărească. Ciunguvăii se apropiau. Goleman stătu câtva timp în cumpănă, cu capul scos pe ușă, dar văzând că ciunguvăii se apropie și negăsind pesemne nimic mai bun de făcut, trânti ușa bisericuței; se închiseseră astfel toți înăuntru.

Întuneric înăuntru. Tremura Stana. Tremurau toți.

— Ne-au prins. Vezi cum ne-au prins?

— Dacă dau foc? se alarmă careva.

— Cum să dea foc? E și biserica lor.

Pavăl se frământa și nu-și putea urmări firul gândurilor că prea șușoteau toți între ei. Îi șâșâi și se lăsă tăcere mirată câteva clipe; după un timp porniră șușotelile din nou. Se făcuse cald înăuntru. Mai bine n-ar fi închis ușa la biserică, poate nu s-ar fi lăsat cu încăierare. Așa au închis-o, călăreții au văzut asta și-acum ce-au să facă? Au să bată, au să încerce să deschidă? Sau poate au să-i lase în pace că i-au văzut înarmați. Caii i-au lăsat afară, dacă pleacă cu caii? N-are cum să plece cu caii, s-ar lăsa cu încăierare și or fi văzut și ei că sunt înarmați Rădenii și că nu-i de joacă; la cât sunt de jerpeliți nu cred să le vină la socoteală, nu. Nu trebuia să trântim ușa, fir-ar să fie. Pavăl se pregătea să-i reproșeze lui Goleman asta când, încet-încet, începu să se audă bătăi în zid; veneau de la zidul din fundul bisericuței, acolo unde se vedeau cele două icoane îmbrăcate. Ciuliră toți urechile încremeniți. Bătăi, da, în zidul din fundul bisericii, bătăi în zid.

— Aștia unde se-așează, bat.

Vorbise glumețul de adineauri. Trecură câteva momente în tăcere; se auziră în întuneric câteva pufnete de râs. Zâmbi și Pavăl, bucuros și el mai mult de râsul celorlalți, dar cine văzu, că nu văzu nimeni.

Ce-aveau să facă? Ciunguvăii băteau în zidul bisercii cum bătuseră zilele trecute în parmalâc. Pavăl se uită la Ioniță și Ioniță la Pavăl. Amândoi se consultară pe muțește așa cu Goleman. Jitnicerul cam tremura săracul, se vede că își aducea aminte de săgeata de deunăzi. Stând ei toți așa îngrămădiți, se auzi cum căzuse ceva la pământ de pe zidul unde băteau ciunguvăii, bum, bum, se desprinsese ceva.

— Ce-a căzut?

— Trebuie să ieșim, se hotărî Pavăl.

Și trânti ușa de perete și lumina intra în interiorul prăfuit și cădea până în fundul bisericii, în spatele mulțimii, pe perete, unde erau agățate cele două portrete. Îmbrăcămintea de argint a lui Hristos căzuse și rămăsese în locul îmbrăcăminții căzute un pătrat cu culori mai vii decât restul peretelui; se vedea pictat pe perete acum întregul trup și nu numai fața; nu semăna a Hristos așa cum se vede în bisericile pravoslavnice ci arăta mai degrabă a șleahtic, îmbrăcat cum era în veșmânt lung ca un anteriu cu guler aspru de nutrie dar de culoare albastru murdar cumva pe năclăiala veche a zidului, cine să fi fost acel Hristos ciudat, care avea de altfel și o chingă în jurul capului, ca o coroană, așa cum erau și pirostriile mirilor doar fără lună și fără soare, numai cununa proastă de fier era închipuită.

— Iată-vă și Hristosul, zise Goleman.

Părea lămurit Goleman acum, spusese asta ca o constare, nu mai părea deloc uimit și nici acuzator. Dar liniștea lui nu prevestea nimic bun și Pavăl parcă ar fi preferat să-l audă ca înainte învinovățindu-i de erezie. Privea buimac la portretul zugrăvit fără să știe ce să zică. Cine-l vedea își dădea seama că vede și el acestea pentru prima dată. După un moment se smulse din zăpăceală. Îl luă pe Ioniță deoparte, îi șopti ceva și, urmat de câțiva Rădeni, deschiseră ușa și ieșiră. Ciunguvăii stăteau adunați și tăcuți unii călări, unii pe jos, veșmintele lor care semănau cu veșmântul Hristosului demascat pe peretele bisericii lor.

— Cine bate în zid mă? De ce bateți în gard, mă? De ce dărâmați odoarele mă? striga Pavăl.

Pavăl vorbea, Pavăl auzea căci ciunguvăii rămăseseră muți deși se îndreptaseră de spate atenți brusc la injuncția jupânului. În spate, fetița umbla de colo-colo ca un argint viu de la unul la altul de parcă răspândea ceva și călăreții erau atenți la ea și dacă n-ar fi fost un copil ai fi zis că se uită după ea ascultători. Lui Pavăl i se păru că de când apăruse fetița asta ciunguvăii nu mai erau cerșetori ci se îndreptaseră, cavaleri, și Pavăl ezita să-i lovească și să riște o încăierare. Să-i stârnească pe acești călăreți, ei cu calabalâcul nunții și porniți să facă nunta? Cine mai îndrăznise să-i lovească pe cavalerii aceștia albaștri, murdari și muți? Altceva era când împușcau la ei cu plumbi din înălțimea parmalâcului unde-și închipuiau că sunt cerșetori.

— Haidem înapoi, zise Pavăl.

Trântiră ușa bisericii, nici n-o mai închiseră, despiedicară caii, porniră înapoi. Ciunguvăii îi urmăreau din ochi și se vede că îi lăsau să se retragă fără vreun gest amenințător. După ce văzură că n-are să iasă cu bătaie, oamenii își mai traseră răsuflarea. Goleman nu pierdu ocazia:

—Halal cununie, jupâne.

Pavăl arătă încurcat către Bogomir. Acesta încerca să zică ceva și nu reușea. Se uitară toți la el cum se străduia să-și deschidă fălcile. Făcu doar un semn din cap. Rămase Bogomir mut.