X

Pavăl nu mai zise nimic, arătă numai înspre Bogomir, vezi cu el. I se aduse hârtie și pană lui Bogomir care se așeză la masă și împinse pana în cerneală, dădu să scrie. Era rău tăiată pana. Luă un cuțitaș, tăie vârful, o bălăci iarăși în călimară și-acum scrisul se întindea pe foaie, frumos, ondulat.

— Gospodin, cât e dijma? Dintr-o merță de grâu, ia zi, cât vine dijma?

Pe masă iarăși fuseseră puse plăcinte durdulii și aburinde; unul dintre Rădeni întinsese mâna și mesteca plăcinta cea zemoasă, o dâră de zeamă se prelinse de la colțul gurii în jos pe bărbie și jitnicerul înghiți în sec; omul văzu că se uită toți la dâra care picura acum pe masă și dădu să se șteargă cu mâneca dar nu ajungea; deveni nervos, căută un ștergar în jur și văzu în plus că mă uit eu la el și că te hobezi și tu din spatele meu să vezi ce se întâmplă și se jenă omul și se șterse repede cu umărul și se mai și opri din mestecat ca și când el n-ar fi luat din plăcintă și n-avea nicio treabă, se găsea doar și el acolo, deși se vedea clar că mai are dumicat nemestecat în gură. Rămăsese înțepenit așa, cu privirea fixată înainte, doar-doar o trece neobservat. Jitnicerul întoarse capul, privi și el tava cea fierbinte descumpănit și parcă își aminti ceva și alungă amintirea cu un semn de lehamite din mână, așa cum alungi o muscă; făcu deci semn că nu, mulțumesc; plăcintele rămaseră singure, aburinde și neatinse pe masă; dar aceasta parcă îi făcea și mai mult rău și parcă nu mai pricepea nimic, de ce e lumea așa rea, de ce să ne batem capetele atâta când uite fericirea ce la îndemână se află. Dădu totuși din mână și se uită în spate după Goleman dacă l-a văzut cum a refuzat el mâncarea, dar Goleman nu mai era acolo. Jupâneasa trecu și ea pe vârfurile picioarelor neauzită și se retrase cumințică și ce bine mirosea aerul în urma ei, să fi fost mirosul plăcinții, sau al jupânesei să fi fost, cine ar fi putut să spună, binecuvântat fie locul care a găzduit și pentru o secundă șoldurile acelea împlinite și care se găsea acum gol în urma ei, la fel de gol ca burta jitnicerului și drept în golul acela privea și gospodin săracul, că goală e și viața asta câteodată. Goleman, unde dracu umbla Goleman, îl dăduse afară. Omul cu dâra de zeamă de adineauri, văzând că am trecut la jitnicer și nu mai avem treabă cu el își mestecă acum în tihnă restul de dumicat. Iar se uită încoace speriat, iar s-a oprit. În fine, lasă-l în pace. Jitnicerul se încruntă și se strădui să se concentreze asupra problemei de impozitare pe care i-o ridica Bogomir, zice:

— O merță de grâu e zece găleți în cap. Așadar la o merță de grâu, o găleată e dijma pentru Vodă.

Bogomir se așeză la masă și scrise, scârțâindu-i pana pe hârtie. Pana i se împiedică de câteva ori în urzeala groasă. Cei din jur urmăreau cum înscrie, de la stânga la dreapta, semne pe hârtie, cum se oprește pana înțepenită într-o fibră și cum, cu un gest ușor Bogomir relua rotunjimea slovei acolo unde o lăsase; privea scârțâitul fascinați. După un moment Bogomir răsuflă: uite înscrisul aici, zise. Jitnicerul luă hârtia și căută locul care-l interesa pe el:

— Unde-i așezarea dijmei? Citește!

Bogomir își luă hârtia înapoi și citi:

„ După c um Ieremia la capete cincizeci au zis : poporul meu ca oile cele pierdute au fost iar păstorii lor din cale au abătut și î ncă mai încolo se- arată de la miazănoapte popor și regi se ridică de la marginile pământului; ș i-avem semne mari iar noi surzi suntem și nu vedem nice .

Ș i iar au arătat David cântărețul cum de s -a u scos din groapa pieirei și din fundul mocirlei și picioarele pe stâncă ș i-au pus și pașii ș i-au întărit iar noi î ntărim din inimă și precum vameșul fața întoarcem . Ș i î ncă auzim Mântu i torul îndemnâ ndu-ne Chesariului să să dăm ce rânduit î i este ; iar noi petrecem și ne lăfăim î n nesimțire ...”

— De dajdie nu scrie părinte?

— I proci, i proci... trecem de proimion...

„... c um nu vezi păcătoase oame din pilde le acele cum singur t e zbaț i ș i lupț i în conjurat de mlaștin i ș i ce-ți va folosi? Că ca ce îți v or fi socotit e semnele purtă rii la î nfricoșat a judecată, de nu ca ascultare către Domnul tău voievod pe pământ iar în ceruri ascultar e a învățăturii Domnului Hristos și a preoților să i ? Î ncă mai mândră se ț inea cetatea Vavilonului și-au fost smerită iar un sat pierdut și rătăcit î n smârcuri, el cum v a izbândi? C ăci fără grija Domnului său, satul pierdut se află iar unde satul supus este ș i milostenia Domnului său către el coboară ...”

— Bogomire...

— Ajung!

„...Îndreptare a legii astăzi se așează în Craina Glavamârce i după care se vor socoti măsur ile găletarul ui domniei astfel: unde satul și stăpânirea vor împărți o merță și-o găleată, diferență va rămân e satului o merță î n cap peste găleata stăpânirii.

I ar obște a moșneni lor g lavamârce ni î ntr u Hristos drept-măritori ca ș i până acum ohabnici să rămân ă.

Ș i nimine această învoială să strice să îndrăznească să nu lase ș i î ncă Drept-Dumnezeu p r e acela ce s-ar încumeta zapisca ce a ce pop ii Bogomir al Glavamârcei jitnicer ul domniei au iscălit să schimbe să-l ucidă . ”

Când Bogomir termină de citit, jitnicerul rămăsese cu gura căscată. Îl durea puțin capul. Înțelesese câte ceva, câte ceva înțelesese, stai. Înțelesese de exemplu că sfânta scriptură avea vorbe potrivite cu ce se petrecea aici în Glavamârcea și asta era bine, aferim, una la mână. Dar socoteala din urmă i se părea din cale-afară complicată. Ce-i drept știa și el că așa scriu diecii la curte; și el era om al lui Vodă, și de la curte venea el aici la glavamârcenii aceștia analfabeți. Noroc cu popa. Dar de ce n-or scrie obișnuit să înțeleagă omul?

— De ce nu scrie mai pe înțeles? Satul, stăpânirea... o merță, o găleată... o merță, diferență. Deci rămâne dajdie o găleată, adică a zecea parte, așa-i?

— După cum stă scris... răspunse Bogomir încetișor.

Jitnicerul îl privi, apoi privi înscrisul, îl privi din nou, se scărpină în barbă arătând cu degetul înspre hârtie:

— „Diferență”? Ce vorbă-i asta, „diferență”?

— E vorbă nouă, adică diferență, adică... mai pe înțeles; este etimon ghenăralis, iznoavă a breslei meșterilor iconomi, așa se scrie acum la socoteală. Ce rămâne, adică.

— Aa, ce rămâne! făcu jitnicerul impresionat. Se uită în spate, pe Goleman îl trimisese, fir-ar a dracului.

— Ce rămâne!

—Diferență?

— Diferență!

— O merță, adică zece găleți, repetă jitnicerul. La o merță a obștei, o găleată vine dijmă stăpânirii, adică tot a zecea parte. Așa-i?

— După cum stă scris, răspunse ceva mai cu suflet Bogomir și arăta către zapiscă cu degetul său subțiratic.

— Tu ai mai auzit de vorba asta, difăreanță, ai auzit ? îl întrebă jitnicerul pe Pavăl care scutură capul pe diagonală de se putea înțelege și nu și da și poate și lasă-mă-n pace. Goleman dacă-ar fi fost aici dar oricum, ce-ar fi știut Goleman de limba grămăticilor, că în sălaș la ei nu călcase neam de grămătic că trebuia să se descurce de mici copii să stea drepți în șa cu picioarele bine înfipte în scări că de se întâmpla să cazi nici nu te mai ridicai și nu puneau preț ai lui pe nicio grămăticie. Apoi se întoarse către Bogomir: — Nu era mai ușor de scris așa, mai pe înțeles?

— Păi zapisca se scrie cu socoteală, gospodin, iar nu cum vorbesc rândașii la cârciumă.

Auzi! Îi revenise glasul lui Bogomir. Nu era glasul popesc de adineauri ci un alt fel de glas mai tăios și oamenii se bucurau ușurați cumva când se lăsa liniștea. Jitnicerul îl privi cu atenție. Om care știe să scrie după rânduiala diecilor iconomi ai lui Vodă, cu vorbe dichisite! Așa da! Ar fi trebuit și el să învețe mai cu râvnă când îl dăduse tat-său la învățătură dar vezi că nu se lipea de el nicicum și când lucea soarele așa frumos afară, să stai cu ochii în hârtii la umbra încăperii nu prea i se potrivea; el fiind și obraz fin, cu ispravnici printre părinți până hăt la Petru-Vodă cel Bătrân și nu călugăr cu capul mare să-și tocească coatele pe masa cea de scânduri, să-și strice ochii la lumânare și să i se veștejească obrajii rozulii.

Luă atunci pana pe care i-o întindea Bogomir; dădu să iscălească, dar se opri deodată și se uită strâmb la Bogomir, cântărindu-l. Bogomir continua să fixeze înscrisul. Jitnicerul atunci ezită, se clătină de pe un picior pe altul; în fine, lăsă la o parte îndoielile, iscăli și-și apăsă degetul cu inel mare pe ceara caldă. Se îndreptă de spate, și se întoarse și respiră adânc aerul greu al după-amiezii și-și mângâia burta peste anteriu.

— Popă în sat trebuia. Bun lucru, rânji el satisfăcut.

Iar Bogomir învelea cu grijă înscrisul:

— Bun, gospodin.

Omul cu plăcinta zemoasă de adineauri rămăsese în spate în întuneric și profită de momentul de destindere să întindă mâna spre tavă să mai ia o bucată, de unde poate că terminase de înghițit bucata cea veche. Cum nu vedea nimeni, jupâneasa, cu ochii ațintiți pe ce se petrecea între jitnicer și Rădeni, îl plesni peste mână:

— E pentru musafiri.

Omul își ceru iertare și se așeză abătut cu coatele pe masă. Pe partea cealaltă, jitnicerul arătă cu mâna: haidem la măsurat atunci. Câte căruțe sunt întinse pe uliță? Câte merțe pe căruță, atâtea găleți de grâu trebuie puse deoparte pentru plată. Aici să le aduceți, să vedem. Ia, coboară sacul de grâu, să vedem cum este. Coborâră unul din saci, gospodin luă găleata, o vârî în sac și o scoase plină cu boabe arătând-o:

— Dijma domnească!

— Stai, gospodin, îl opri Bogomir.

— Ce să stau? Sacul are în cap zece găleți: un sac din zece e a lui Vodă așadar! E mai pe înțeles așa, zise el victorios. Așa ar fi și trebuit să și scrii!

— Nu e un sac din zece, gospodin.

— Cum să nu fie? Dar cât e?

— Ar fi unul din unsprezece la o adică.

Gospodin rămase înțepenit cu găleata în mână.

— Uite cum spune zapisca, arătă Bogomir: „vor împărți o merță și-o găleată”.

Jitnicerul scăpă găleata din mână. Luă înscrisul, se uită.

— O merță și-o găleată, îi arătă Bogomir. Zece și cu una, fac unsprezece.

Jitnicerul îl privi aiurit, dădu să se uite la înscris, Bogomir zâmbi ușor dar repede fața i se șterse:

— Unsprezece.

Jitnicerul scuipă și el atunci pământul, cu ciudă, se mai uită odată la înscris prostit. Una din zece e dijma măi, se poate?

— Înscrisul poartă iscălitura lui gospodin jitnicer al domniei.

— Mda, așa am scris, într-adevăr. M-am cam grăbit. Una din unsprezece atunci, admise el ștergându-și fruntea.

— Așa să fie, se auzi și Pavăl, bucuros de câștig.

Bogomir se apropiase de Pavăl și îi zise, îi scăpărau ochii, zice:

— Ei vezi? Ești mulțumit?

Cum să nu fi fost Pavăl mulțumit de câștig?

— Zi, insistă Bogomir, una din unsprezece îți vine mai bine la socoteală, ai?

Pavăl se uita strâmb la Bogomir.

— Ce vrei să faci? îi mormăi el printre dinți, neliniștit.

— Vreau doar, îi zise Bogomir să spui răspicat că ești mulțumit cu zece din unsprezece!

— De ce!

— Uite, să afle și Ioniță și Chifor aici de față, să știe și ei, și lumea, cum că ești mulțumit de munca mea.

Bogomir privea înr-o parte, Pavăl se uită peste umărul lui Bogomir, dincolo terminase de zis ce avea de zis și asculta poate prinde ceva din ce se zice.

— Sunt mulțumit, îi zise printre dinți, și arătă din ochi lui Bogomir să se ocupe de jitnicer.

Atunci Bogomir se întoarse pe călcâi, sprinten. Sări la jitnicer, care luase din nou găletușa în mână și părea frământat de socoteli:

— Stai, gospodin!

— Una din unsprezece, conveni jitnicerul. Deci din grâul care o să iau un sac din unsprezece atunci.

Dar uite că Bogomir mai avea ceva de zis, căci îl opri pe jitnicer.

— Să nu ne grăbim, să socotim!

— Ce să mai socotim?

— Cum scrie la zapiscă: „diferența să fie o merță ”

— Așa scrie...

— Așa scrie! Și cât vine stăpânirii?

— Păi împreună, uite cum scrie, „satul și stăpânirea”... „o merță și-o găleată”... Și satul am zis că ia merța.

— Ia.

— Deci stăpânirea ia găleata!

— Nu!

Cum așa nu? Jitnicerul era uluit.

— Să socotim: o merță e zece găleți în cap. Așa-i?

— Zece găleți am zis.

— Dacă stăpânirea ia o găleată și satul ia merța, adică celelalte zece găleți, care e diferența?

— Iar diferența?...

Jitnicerul iar se uită după Goleman pe care-l alungase, era singur-singurel. Iar Bogomir nu-l lăsa:

— Cât rămâne, gospodin? Zi! Zece fără una?

— Zece fără una? Rămân nouă...

— Așezarea e ca diferența să fie o merță. Adică zece găleți. Scrie așa sau nu? Scrie. Or cum zici, ar rămâne numai nouă.

Gospodin luă înscrisul să-l citească. Îl citi din nou se scărpină la ceafă, îl treceau sudorile. Privi pierdut în dreapta și în stânga și păru să priceapă în sfârșit câtă viclenie în joc.

— Și cum ai socoti părințele să le împărțim?

Ah ce dragă îi era lumea lui Bogomir acum. Luă găleata din mâna jitnicerului și-o vărsă pe jumătate într-o altă găleată care se găsea alături, goală. I-o întinse apoi înapoi acestuia, pe jumătate, așa. Cealaltă jumătate de găleată o ținea el în mâna dreaptă.

— Jumătate de găleată stăpânirii, zece găleți și jumătate satului: diferența e în cap o merță.

Lui Bogomir îi sclipeau ochii de bucurie deși se străduia să-ți țină o figură respectuoasă:

— Măsurați o jumătate de găleată pentru gospodin. După înscris, de.

Ca și cum ar fi fost poruncă de la Dumnezeu și nu zapisca pe care o întocmise el adineauri. Dar avea și semnătura și pecetea jitnicerului lui Vodă, asta era clar pentru toată lumea. Îi întinse găleata.

— A douăzecea parte! pufni alături Chifor.

Jitnicerul nu primi găleata pe care i-o întindea Bogomir. Acesta i-o așeză la piciorul lui, supus, aplecat. Jitnicerul răsturnă găleata cu piciorul.

— Să nu vină tătarii să vă pună ei dijmă, zise el deodată, dar dacă-l ascultai vedeai că e amărât de tot și numai lacrimi nu se auzeau încă în vocea lui.

Bogomir îl urmă arătând înspre înscris, strigând după el:

— Gospodin: ăsta e înscrisul pe care l-ai semnat: domnia ta, cu mâna domniei tale!

— Ăla-i înscris cu limba voastră din smârcurile astea, limbă de diavoli cu cuvinte mlăștinoase și pline de viermi și de răutate... Dar o să vedeți voi, mai zise jitnicerul plin de venin.

Goleman și cu sluga pregăteau caii îl așteptau afară din ograda lui Pavăl, pe uliță. Jitnicerul trânti poarta și se strădui să se suie în șa, ajutat de slugă și mormăind în barbă jurăminte de răzbunări cumplite pentru el însuși. Când se văzu în șa dădu ghes calului. Goleman rămase o clipă în urmă și strigă din șa:

— Jupâne, nu uita: capul!

Apucă frâiele, dădu ghes calului și plecară oamenii lui Vodă. Pavăl ridică din umeri:

— De unde cap.

— Eu am văzut capul, se auzi Chifor încet, din spate.

Dar jupânul se vede că nu băgă de seamă căci era prea bucuros de câștig; se întoarse către Bogomir care rămăsese cu jumătatea de găleată de grâu în mână. Dădu să i-o ia. Bogomir se feri.

— Doar jumatea de baniță care a lăsat-o jitnicerul s-o iei, Pavăle. Jumătatea asta e a mea. Tu ai zis adineauri că te mulțumești cu o merță la o baniță dată. Sunt toți martori. O merță vă rămâne vouă, a voastră e. E înscrisul ăsta semnat de omul lui Vodă. Mai e jumătatea pe care aruncat-o jitnicerul, poți să o păstrezi sau să o ții poate se întoarce, după cum a spus. Dar jumătatea asta, e a mea. Și asta le fiecare merță din ce face satul ăsta. Sunt popă aici.