VI

Se auzise o împușcătură. Pavăl alergă spre parmalâc, sui treptele care duceau sus la cerdacul pe care umblau paznicii, urlă la un grup de copilandri adunați în jurul unei puști:

— În cine trageți?

— S-a descărcat... Nu noi! A tras singură, jupâne, zău!

Pavăl își puse mâinile în șolduri, se uită pe rând la băieții care fuseseră puși de pază.

— Vezi Ioane ce-i cu pușca aia!

Ioniță venise și el în fugă, urca scara de lemn. Flăcăul care le venise în întâmpinare spunea cu răsuflarea tăiată ca și când un mare pericol se anunța:

— Au început să tragă, să ne amenințe!

Pavăl privi dincolo, sprijinindu-se de marginea gardului.

— Cine vă amenință mă bezmeticilor?

Băiatul arăta pe jos câteva săgeți cu vârf roșu de aramă, venite de la ciunguvăi. Pavăl aruncă o privire peste gard, în jos: un șir de ciunguvăi înșirați de-a lungul parmalâcului băteau în gard, bătăile se întețiseră. De sus se vedeau doar turbanele albastre înșirate ca de-a lungul unui zid al plângerii pe care ar fi vrut să-l culce la pământ. Dar dacă trăseseră vreodată, acum nu mai trăgea nimeni, băteau numai în gard.

— Pune pușca jos! îi porunci Pavăl.

Flăcăii potriviră repede pușca pe lemn.

— Trageți-le, toate, să nu mai văd niciuna îndreptată spre Glavamârcea!

Flăcăii se repeziră să împlinească porunca lui Pavăl. Ioniță era ocupat să cerceteze puștile, Pavăl îl auzi nemulțumit:

— Că dacă ar fi după tine, Pavăle, ar trebui să punem flori la parmalâc!

Luase pușca grea în mână Ioniță și îi cerceta zimberecul; trăgea de ea căci țeava i se înțepenise în gura de foc; țipa nemulțumit la băieții puși de pază alături sau le poruncea ceva, nu știu, dar ei se făceau că nu bagă de seamă, Ioniță țipa cam des și la toată lumea. Se găseau acolo sus, cocoțați, mai mulți paznici puși dintre Rădeni, aplecați peste puștile așezate pentru tragere, una lângă alta, cu capetele potrivite în gurile de foc și care dădeau spre mlaștină. Ioniță scutura de zori pușca și îi umplea cu praf încărcătoarea. Se ridică brusc și din neatenție dărâmă câteva din arcurile care se găseau sprijinite de gard; vru să le pună la loc, nu le mai puse, le împinse doar mai încolo cu piciorul; Chifor trecând în urmă, le luă el și le sprijini de perete, să nu calce careva pe ele din greșeală.

Și într-adevăr, părea că Pavăl avea dreptate: până să îi ajungă din urmă, jitnicerul, Goleman și Bogomir, bătăile se domoliră mai întâi, apoi se opriră de-a dreptul. Se mai aplecă odată peste gard, ciunguvăii care băteau se depărtaseră. Trimișii lui Vodă urcau și ei acum scara de lemn; scârțâia lemnul sub greutatea lor. Gospodin se opri la jumătate, obosit, își șterse fruntea, oftă sieși:

— Rău sufăr de zaiflic.

Ajunși sus pe punte, vedeau întinderea mlaștinii și jos, ciunguvăii adunați, colorați, parcă fiecare în altă culoare, cu veșmintele lor păgânești, turbane verzi și de un albastru închis, ca ceața care se lăsa uneori deasupra mlaștinii, mai ales când se întrețesea lumina slabă a serii cu focurile pe care le aprindeau ici și colo, așa cum văzurăm în prima seară de v-am povestit mai înainte, dacă mai țineți minte, pe unde v-o umba mintea, în loc să citiți cu atenție. Bogomir la urmă, urca și el, bucuros și speriat în același timp, ca un copil care poate avea să descopere ceva.

— Ne-am trezit alaltăieri cu ei așezați lângă gard, îl informă Pavăl pe jitnicer, urmărindu-l cum își ștergea sudoarea care-i lăsa o dungă largă și umedă pe borangicul mânecii. Uite-i, și-au întins corturile. Împing în gard, se sperie lumea.

Pribegii ciunguvăi se arătau din când în când dincolo de parmalâc și se uitau printre bârne, loveau surd cu pumnul gardul de lemn și parcă murmurau ceva în limba lor mută pe care nimeni nu o înțelegea. Căci cine stătea să-i asculte căci erau agareni fără de lege. La drept vorbind nimeni nu știa să spună cât de fără de lege erau sau ce lege era aceea pe care o călcaseră ei, dar Rădenii în general erau de acord să le fie frică de pribegii aceștia care se arătau înfrigurați, înarmați cu hangere frumoase bătute cu iamanduri și purtând câte unii lănțug scump cu lefturi și zafire dar altfel mizerabili și slabi. Se arătau la bulumaci slabi pe caii lor roibi, prăfuiți și bătuți de vânturile uscate dinspre câmpurile Ucrainei. Pâlcurile de călăreți țineau câteodată sus spânzurat țimir cu semilună și purtând alături țesut un chip necunoscut iar când se așezau în corturi în cerc în jurul unui foc, se auzeau cântări ascuțite, ca un fel de jeluiri și tropăiau cu picioarele în pământ ca sălbaticii.

— Nu se mai aude nimic, zise jitnicerul.

— S-au așezat să fumeze, zise și Ioniță trebăluind printre sinețe. Au nărav să fumeze! Mai bine, așa: se mai liniștesc și nu mai bat...

Cei așezați să fumeze din pipe lungi purtau veșminte tătărești; unul dintre ei scăpăra din amnar foc celorlalți; altul îi întindea felegeanul fierbinte, turbanul i se desfăcuse, fâlfâia o fâșie străvezie într-o parte. În mijloc, între călăreți, dansa parcă o fetiță sau zburda de colo-colo pe lângă foc. Mai încolo, pe sub gard altul ținea zăbala calului, ducea în șa doi copii care se luptau care să tragă frâiele. Alături, o femeie trăgea și ea de un măgăruș care se poticnise se vede în pământul moale; ținea un copilaș sub braț cu singură îmbrăcăminte o fâșie de nezghep cărămiziu care-i acoperea pieptuțul; femeia se oprise obosită și se uita înspre înaltul parmlâcului unde se găsesc oamenii noștri. Căci satul pusese paznici la gard și cu împușcăturile care se auziseră adineauri muntenii așteptau încordați și nesiguri, gata să sară la împușcături. Pavăl îi tot liniștea să stea locului să nu tragă. Arăta Pavăl lemnul gros al parmalâcului să-i liniștească:

— Bulumaci groși, aduși plută de la munte; lemn bun muntenesc.

Văzând cum jitnicerul stătea uimit privind așezarea de nomazi fumători și colorați Ioniță îi explica și el:

— Înainte, când am înălțat parmalâcul, ciunguvăii erau războinici! S-au uscat de tot acum; slabi sunt și uscați, abia niște cerșetori... Dacă ne-am pune mintea, i-am prinde și i-am pune în lanț să-i plimbăm pe ulițe ca pe urși. De mormăit poate ar mormăi dar nici blană n-au și sânt slabi ca niște țâri, n-ai ce arăta la bâlci. Au hangere încovoiate și nu drepte de nici brânză nu poți să tai cu ele...

— Aceștia sunt deci, murmură Goleman.

Murmura pentru el mai mult, nu părea prea atent la vorbele lui Ioniță.

— Parcă s-au mai înzdrăvenit acum, spuse și Ioniță.

Spusese cu părere de rău, cumva. Ciunguvăii parcă îi confirmară spusa, ca și cum ar fi auzit de departe de acolo, căci izbucniră deodată în râs, poate la vreo șotie a fetiței din mijlocul adunării, poate la vreo prostie ce-o spuse careva, cine știe, sunt departe.

— Sunt păgâni, se băgă și Chifor, dar sunt pământeni locului, știu tainele mlaștinii cum noi nu le știm, și asta de pe vremuri, dinainte să se așeze munteni în Craină. Ei știu unde e pământul tare, unde-s cărările ce se pot umbla! Rătăcesc prin mlaștină de pe vremea bătrânilor, de când au înălțat parmalâc cu puști.

— Țară de șerpi și de pământuri mlăștinoase, de n-ai unde să te odihnești, bombăni Goleman tot pentru sine.

— ...au ochii negru-albaștri, continua Chifor povestea, și locuiesc în corturi păzite de câinii lor cu două capete...

Bogomir se ridicase și el pe vârful picioarelor, să vadă peste gard, poate-poate o vedea vreun câine din acesta grozav. Dar nu se vedea neam, nici cu două capete, nici cu trei, nici măcar cu unul singur; doar dintre călăreți se așezaseră pe lângă foc, puseseră să frigă ceva într-o tigaie și uite că fumau.

— Acum sunt niște jerpelituri de cerșetori, încheie Ioniță, doar ce merg drepți pe cai, slabi de tot și colorați că așa se poartă la Carahan acasă, sus în Ucraină.

— Ba nene, să știi că ciunguvăii nu sunt neam oarecare! se supără Chifor bondocul, căruia se vede că nu-i plăcea ce auzea. Sunt neam vrednic de cinste; sunt neam de lege împărătească! Și, așa cum îi vedeți de slabi, și se țin drepți în scări și nemiloși! Și nu se murdăresc să mănânce animale josnice precum ca pământenii noștri! Nu cunosc porcul, care umblă cu râtul prin gunoaie și molfăie ce-aruncă alții; nu-l țin pe lângă ei și nici carnea nu i-o mănâncă; cu țuică nu se îmbată, vinului nu-i știu gustul!

— De-aia or și fi slabi, zise Ioniță în bătaie de joc și meșterind la zimberecul lui.

— Drept e, zise Goleman, drept e că au trecere la Carahan; dar și mai mare trecere au la Împăratul însuși! Căci Împăratul îi știe de sfinți ostași rătăcitori și de s-ar atinge cineva de vreun fir de păr din capul lor, vai și-amar ar fi, tătarii lui Carahan îi primesc cu daruri și îi știu de frică și nu le calcă pământurile.

Ioniță nu răspunse, se uită numai.

— Dar nu-i primesc printre ei.

— Cunoști pe ciunguvăi? se întoarse Ioniță către Goleman, cu teamă, cumva.

— Acestea o să le vedem mai pe urmă, se băgă jitnicerul.

— Nu prea îi primesc printre ei, întări Chifor, căci tătarii s-au așezat și ei, deși cântă din vârful buzelor stihuri păgânești din cartea lor sfântă, când nu se uită nimeni, se-așeză împrejur cu nărav căpătat de la stăpânii lor turci și-aduc în taină poloboace cu vin dulce din Țara de Sus și-și pun tătăroaicele grămadă să le joace cu pântecele dezvelite. De-aceea îi tem și tătarii pe ciunguvăi și îi știu de oameni drepți. Toți tremură de frica lor. Așa slăbiți cum îi vezi și încă au cuvânt la han!

— O fi fost pe vremuri, clătină Ioniță capul a îndoială. Câți ciunguvăi n-am omorât noi de-atuncea! Acuma s-au blegit, nici nu mai e nevoie, bat la poartă ca niște cerșetori.

— Nu sunt, insistă Chifor. Numai ce-i mai bun țin pentru ei, și nu sunt jumătăți de oameni ca pământenii noștri să zacă sub vremuri. Ai noștri lenevesc lăsând cu pâinea urme prin untură; e bună, dulce și grasă, nu zic, miroase carnea pusă pe jar și friptă, cine mai știe că înainte să-l tai, râmătorului îi puțea copita și umbla prin murdării? Și mațele, chiar curățate în trei ape? Dar carnea și slănina tot murdare rămân dacă animalul e murdar! Da uite că ei țin seama de toate astea. Asta e legea lor, dădea din cap. Sunt oameni fără ascunzișuri!...

Pavăl cam ofta și oamenii nu pricepeau de ce lua el așa apărarea păgânilor, cum se afla el și cu casa lângă gard și care începea să-i fie cuprinsă de mocirlă. Și mocirla creștea din cauza parmalâcului și parmalâcul din cauza ciunguvăilor îl înălțaseră.

— Vezi Pavăle, cu astfel de vorbe cum să nu vă țină oamenii așezați de păgâni? îl mustră jitnicerul și se uită la Goleman, dar aceasta avea așa, ca un zâmbet ascuns și nedesenat pe față și atunci nici gospodin nu consideră necesar să mai continue.

— De ce se poartă așa slabi?

— Încolo nu curge apă, zise Pavăl: de răul Glavamârcei. Pe cât mustește aici pământul de apă, pe atât întinderile tătarilor se fac pustii și se împietresc de secetă și soare. Și când nu mai pot de însetați, vin și ne lovesc gardul. Pe vremuri aruncau săgeți, în zilele astea, de-abia mai bat gardul, urgisiți și goi. Nu pe săteni, pe săteni eu nu știu niciunul să fi murit de mâna lor. Așa-i mă? întrebă el pe Ioniță. Deși au arcuri tari, niciodată nu răpun de-ai noștri. Dar ai noștri, cu puștile, altă socoteală! Eu îi văd când vin, de când am zidit foișorul. Uneori stau noaptea și-i urmăresc din ochi. Paznicii adorm rezemați de sulițe iar eu stau treaz până la ziuă și-i aud cântând.

— Da, chiar așa e! confirmă și Chifor bucuros.

— Ce limbă vorbesc ciunguvăii? vru Bogomir să știe.

Nimeni nu răspunse, poate pentru că nimeni nu știa. Ce limbă vorbesc auzi. Întrebările lui Bogomir parcă picau din lună, n-aveau legătură cu nimic niciodată.

După un timp de liniște Ioniță terminând de meșterit la pușcă se aplecă peste parmalâc:

— Ce-i drept, pare că s-au mai înzdrăvenit nițel.

Bogomir ascultase și el cele ce se spuseseră și părea neliniștit cumva, cum întrebarea lui rămăsese fără răspuns. Se aplecă la un moment dat peste întăritură, ce-l apucă nu știu, dădea din mână înspre ciunguvăi:

— Oameni buni!

Era cam nebun Bogomir ăsta, oamenii văzuseră bine, sau dăduse în mintea copiilor, cum să facă așa ceva? Câțiva ciunguvăi se opriseră din ce făceau și priveau și ei fără să le vină să creadă la cel care striga la ei de sus de pe întăritură, că nu mai văzuseră copil pe metereze.

— Unde vă duceți? strigă Bogomir de sus de pe metereze înspre ei.

Ciunguvăii, nimic.

— Dă-te jos, Bogomire, să nu te vadă Pavăl! Oricum nu te înțeleg ce zici, îl trase de crac Chifor.

— Parc-ar fi muți, zise și jitnicerul.

— Or fi de altă limbă, opină Bogomir de sus de unde era. Voia se vede să afle ce limbă vorbesc ciunguvăii, ce i-o fi trebuit lui să știe limba ciunguvăilor când sunt de făcut atâtea altele.

— Nici de altă limbă, se împotrivi Ioniță — dă-te jos de-colo! Doar că nu prea vorbesc ei, ce mai!

Bogomir îl ascultă și făcu un pas să coboare, de gura lui Ioniță.

— Păi nu ziceai că-s tătari? Nu vorbesc vorba tătarilor? întrebă el.

— Uneori se-aud câteva vorbe pe înțeles, puține, zise Chifor. Se-așează, la foc, cântă. Alaltăseară îi ascultam cum se perindă pe lângă gard...

— Și ce zic? vru să știe Bogomir.

— Nu mai știu, am uitat. Sunt foarte ciudate...

— Stai și tu Chifore să te uiți în gura lor, îl repezi Ioniță.

Ioniță se întorsese și Bogomir îl văzuse că se întorsese; se întoarse către gard și făcu semn cu mâna semn înspre ciunguvăi, strigând:

— Nu vorbiți mă? Sunteți muți, ce-aveți?

Atunci unul dintre ciunguvăi, o căpetenie poate, împunse deodată aerul în direcția lui Bogomir cu brațul nervos și palma împreunată ca o lopată și scoase un strigăt scurt în direcția muntenilor de pe întăritură. Căpetenia rămăsese cu mâna întinsă, nu ca un cerșetor ci îndreptată din înaltul calului înspre Rădenii de sus de pe parmalâc și pe măsură ce șirul de oameni se îndepărta, mâna îi urma înspre ei.

— Vezi ce-ai făcut? îl împinse Ioniță nemulțumit. I-ai stârnit!

Liniște se lăsă căci nimeni nu știa ce poate să însemne acel gest și ce-o fi vrut să spună călărețul cu mâna lui. Paznicii se uitară neliniștiți la puști dacă sunt bine așezate. Atât, căci ciunguvăii se întorseseră apoi, se așezaseră la loc, tăcuți.

— Ce-a făcut? vru să știe Pavăl, care venea cu Goleman de pe partea cealaltă a parmalâcului și pierduse bâlciul cu Bogomir pe metereze.

— Îi stârnește! îl pârî Ioniță.

— Au zis ceva! spuse Bogomir.

— „Giu” a zis, parcă... încercă Chifor.

— Ce să-nsemne asta? Giu? îl privea Bogomir pe Pavăl ca și cum în cuvințelul ăsta se găsea taina tainelor.

Ce să-nsemne? Pavăl dădu din umeri. Parcă n-ai fost de față. Giu. Înseamnă ce-ai auzit.

— Ha, își bătu joc și Ioniță, i-auzi! Învață-le limba!

Pavăl se prefăcu și el mirat:

— Nu știi limba ciunguvăilor? Măcar atâta te-ai aștepta de la un popă pribeag și fără loc.

Și nici nu mai zic cu ce privire îl țintui Pavăl pe Bogomir. Apăsase pe cuvântul loc, cum apăsase și înainte. Bogomir era cât se poate de serios și începu să se smiorcăie:

— E o limbă ascunsă, de la capătul lumii, de unde s-o știu, se justifică el cu vocea subțiată a plânge și cei doi pufniră în râs; dar îl priviră și cu puțină înduioșare căci nu se așteptau chiar să-i dea lacrimile lui popa cel zănatic.

Și Bogomir era într-adevăr tulburat. Poate că aveau dreptate, poate că ciunguvăii aveau o limbă mai deosebită pe care el n-o știa, n-o învățase, că nu putea să le știe pe toate, poate că ar trebui s-o cerceteze, poate să găsească într-o zi un ciunguvău mai vorbăreț care să-l învețe dacă s-o putea sări gardul ăsta. Al dracului Pavăl ăsta. Dacă s-ar găsi el la mâna mea... Nu scapă niciun prilej. Al dracului. Și Ioniță îi cântă în strună. „Giu”, auzi. Întoarse spatele și plecă supărat mai încolo, dar nu prea departe, că unde era să se ducă, că era strâmtă puntea suspendată a parmalâcului.

Cum ciunguvăii acum se agitau de colo-colo și Pavăl se neliniștea și Bogomir își făcea sânge rău într-un colț, jitnicerul simți deodată că situația necesită intervenția unui dregător mare ca el.

— Sioileiesem soiz olur, sioilemeisem dert olur, zise el către ceilalți dar cei din jur se mirară, ce?

Jitnicerul părea mândru de spusa lui însă văzând că oamenii nu înțelegeau, dădu din mână, lasă, stânjenit cumva. Jitnicerul se supără și parcă i se păruse brusc că nu mai e o vorbă de duh așa de mare precum o știa el, căci învățase multe altele când fusese trimis capuchehaie la Împărat. Of, țăranii ăștia. Îi făcu semn cu mâna pe umăr lui Pavăl că gata, are să intervină el să liniștească situația; Pavăl nu pricepu și rămase spectator; gospodin făcu atunci câțiva pași, cât putea el de demn, mai întâi în stânga apoi în dreapta, ridicând mâinile ca pentru a cere atenție. El era reprezentant al domniei aici și execută deci o prezentare maiestuoasă în fața mulțimii de ciunguvăi și ridică bărbia cu un gest nobil. Vru să ia cuvântul în fața adunării de ciunguvăi care, iată, li se adresaseră printr-un semn, și își căuta putere pentru o cuvântare.

— Dragi, ăăă, ciunguvăi... începu el.

Mă și când zbârnâi o săgeată, până să-și găsească gospodin cuvintele, o săgeată veni și zbârnâi și se înfipse în tolba pe care o purta gospodin la gât, că purta o tolbă și mare noroc a avut, că dacă nu ar fi fost tolba, eu zic că drept în inimă s-ar fi oprit. Jitnicerul se aplecă brusc scheunând de parcă ar fi văzut moartea cu ochii, și drept e că o cam văzuse, de unde el avea de fapt intenții bune.

— Ce fac mă, trag? se auzi Pavăl panicat.

Se auzi o împușcătură. Ioniță își descărcase sâneața. Pavăl se repezi la ei și-l lovi peste braț. Le făcu semn și celorlalți să înceteze, se uită apoi peste gard. Nu căzuse nimeni. Ciunguvăii se retrăseseră câțiva pași în spate și se strânseseră cumva, ca o armată colorată și învălurită. Jitnicerul nu se dezmeticise încă de rezultatul încercării lui de a lua cuvântul și Ioniță sări să-l ajute, dar era bine înfiptă săgeata în tolbă și Ioniță trase degeaba de coada de lemn; trase mai cu putere și coada de lemn a săgeții se desprinse la un moment dat de vârful săgeții, o gheară ascuțită de metal care intrase adânc în tolbă. Introduse apoi degetul lui cel ciung în locul rămas gol al vârfului unde fusese îmbucată coada. Jumătatea lui de deget intră, trase și iar trase cu încăpățânare, până când vârful se desprinse în sfârșit. Rămăsese mirat privindu-și degetul ciung așa, împodobit.

— Ce faci nebunule, vrei să ni-i pui pe toți în cap? șuieră Pavăl printre dinți.

Se liniștiră cu toții puțin, gospodin se aolea stând pe vine, de frică să nu i se mai vadă capul peste marginea parmalâcului, plecându-și capul chiar mai mult decât era nevoie, de parcă acum toți ciunguvăii ar fi stat cu arcurile încordate asupra lui așteptându-l să se ivească să-l săgeteze și să-l lovească și să-l omoare. Dar de dincolo nu se mai auzea nimic, se liniștiseră. Răsuflară toți. Of.

Pavăl ridică atunci de jos coada de lemn pe care o aruncase Ioniță și o cerceta.

— Ce lemn e ăsta mă? vru el să știe.

Se uita la coada săgeții, din lemn alb, ud, aproape verde, tăiat de curând. Îl duse la nas să miroasă. Lemn verde. De unde lemn verde în mlaștină? Nu crește urmă de pom sau copac prin smârcuri, doar tufe, stufăriș și broscării, și mai încolo se face pustiu și iarbă uscată. Pavăl se mira cu coada săgeții în mână iar Ioniță fără să-i dea atenție rămase prostit cu degetul lui drept și ciung cu vârful săgeții în vârf; degetul nu mai părea ciung căci era prelungit cu vârful strălucitor de aramă al săgeții de la ciunguvăi și parcă o luminiță îi strălucea și lui în ochi.

— Ioniță, n-auzi. Ce lemn să fie ăsta mă?

Doar că Ioniță avea treaba lui, se uita încântat ca un copil la degetul său ascuțit cu ghiară; realiză apoi că ceilalți se uitau toți la el, cum își admira degetul ridicat cu ghiara potrivită în vârf de la săgeata tătară și, ca și cum ar fi vrut să acopere repede o taină, își desprinse vârful săgeții cu mâna cealaltă din degetul ciung și-l vârî repede în buzunar; dar se înțepă prin pânza nădragilor și strângea din dinți să nu țipe „au!”; se prefăcu însă că se duce încolo fluierând, apoi își aduse brusc aminte că-l întrebase Pavăl ceva, se întoarse, și-și dădu cu părerea asupra cozii de lemn a săgeții pe care i-o întindea Pavăl, zice:

— Ce să fie, e lemn, zice, e verde, uite, încă mai are clei pe el.

Și Ioniță îi arătă cleiul roșu de pom tânăr, care se prindea pe degete; dădu din umeri; Pavăl mirosea lemnul și întorcea coada săgeții pe toate părțile.

— Cireș să fie? mai întrebă el dar Ioniță se și îndepărtase cu mâna în buzunar.

Se dusese mai încolo, unde credea el că nu-l vede nimeni, dar vă spun eu ce făcea că m-am uitat: își scosese vârful săgeții și-l potrivea iarăși pe deget și se minuna. Mișca degetul împodobit cu metal; nu mai părea acum deget ciung ci deget întreg ba chiar mai lung decât unul obișnuit și cumva vârful săgeții îndoit arăta a gheară. Iar Ioniță își privea prostit degetul cum se mișcă, încoace și încolo, așa și așa, drept și încârligat, și parcă-și vedea mâna întreagă pentru prima dată și avea o luminiță în ochi ca și cum o minune s-ar fi petrecut, de unde el se credea ciung pentru veșnicie. Din spate însă veni deodată Chifor care îi smulse vârful săgeții și-l aruncă cât colo:

— Dă-o dracului de săgeată, nene; dă-o dracului!

— Ce-ai mă?

— E otrăvită! Las-o!

Ioniță atunci se schimbă la față și-l împinse pe Chifor cât colo și se aplecă să-și găsească pe jos vârful căzut al săgeții. Chifor se străduia să calce pe vârful săgeții să-l strâmbe și se iscase o adevărată luptă între ei. Chifor se cățărase pe el din spate iar el căuta să-l dea la o parte dar nu putea nicicum căci Chifor îl apucase bine de gât și se ținea cu toată puterea; Ioniță nu știa cum să se dezbare de el, lovit cu pumnii în spate și în umeri de parcă era sfârșitul lumii:

— Las-o nene, las-o focului că zgârie!

Ce s-o fi supărat așa Chifor, ce-avea el cu ce găsise el, că lui i se părea că-i venea bine gheara aceea și se bucura cum se bucură un copil care a găsit un nasture vopsit în drum fără să știe prea bine de ce. Și se mira că bucuria lui pe care o crezuse numai a lui nu trecuse neobservată, ba chiar fusese în centrul atenției prostului ăstuia de Chifor, și nu înțelegea să-i stârnească așa grozavă supărare. I se păru atunci o răutate nemotivată, așa cum îi mai vine lui Chifor din când în când, când i se mai întâmpla să se bucure de ceva nevinovat, orice-ar fi fost acel ceva, și-un mugure care nici nu știa prea bine ce-ar fi putut însemna; și deodată se trezea cu celălalt smulgându-i din mână bucuria, lăsându-l trist ca înainte și fără să înțeleagă nici cu ce greșise și nici ce era cu acel lucru sau ce i-ar fi putut aduce bun; fără să înțeleagă nici ce-a pierdut și nici ce-ar fi putut dobândi.

Dar de data asta Ioniță nu se lăsă, îl împinse cât colo și se desprinse și culese de jos vârful drag al săgeții, ferindu-l. Săgețile ciunguvăilor nu erau fier prost ci foaie groasă și roșie de aramă strălucitoare adusă binișor și îndoită meșteșugit ca să poată cuprinde coada de lemn. Cu vârful încârligatca să se înfigă și să nu mai iasă din platoșă, să atârne și să-l împiedice pe cel țintit și dacă nu l-a străpuns. Iar fără platoșă, cu atât mai rău, ar fi sfâșiat carnea. Privi de aproape vârful ascuțit, tăiat la mijloc, cum nu mai văzuse săgeți și mai avea și ceva înscris în scrierea lor împărătească pe care pământenii nu o știau citi; cu atât mai puțin Ioniță care nu știa citi nici ce știau alții.

Jitnicerul era și el încă zăpăcit de cele ce se întâmplaseră; coborând speriat, călcase strâmb și-și înfundase piciorul în noroi, lângă gard; acum încerca să se curețe, ștergându-se cu greutate de lemnul gardului și oprindu-se din când în când să se închine că a scăpat cu viață. Se făcea acolo ca un pârâiaș care venea printre bulumacii parmalâcului și se scurgea apoi într-o viroagă care dădea în gardul lui Pavăl și continua mai încolo înspre sat.

— Vai, câtă mocirlă, zicea el scârbit. Uite cum curge apa, peste tot.

Împins de Ioniță, Chifor se apropie și el, dându-i pace lui frate-său; lasă-l să se minuneze cât o vrea de săgeata ciunguvăilor.

— Zilele trecute, oftă el, pe locul ăsta nu curgea apă. Sunt schimbătoare de tot. Uneori curg, alteori nu, alteori se trezește omul dimineața cu șuvoiul de apă curgând pe lângă peretele casei, de trebuie să-i facă repede șanț cu cazmaua să nu se înmoaie zidul, să se prăvale casa.

Jitnicerul tăcea privindu-și papuceii mozoliți.

— E mlaștina care vine... crește, mușcă din pământ!... puțin câte puțin; apar gropaneaici, în marginea Glavamârcei, se-întind apoi înspre grădina omului, se umplu încet cu apă; apoi pământul ascuns sub iarbă zemuiește în fiecare an mai mult până când o clisă groasă îi ia locul. Și unde calci sar broaște, se zvârcolesc șerpi de casă orfani căci casele lor s-au dărâmat unde erau și s-au mutat încoace! Cum să muncești un astfel de pământ?Parmalâcul era departe înainte; l-am mutat încoace, acum trei ani! Tot satul! Am scos frumușel bulumacii, unul după altul, că se lăsaseră toți, care într-o parte care într-alta, i-am desfăcut, am săpat șanț și i-am mutat mai încoace unde era pământul tare. Ne-am murdărit până la gât. Degeaba! Ne-a ajuns apa din urmă. Și tot așa, nu e scăpare. N-a mai rămas loc în sat, s-au micșorat locurile, oamenii și-au luat gospodăriile și le-au împinse spre deal. Acum e rândul lui Pavăl! Pavăl îl împinse atunci cu cotul pe Chifor, destul de tare, de chiar își pierdu echilibrul și se freca la coaste unde-l lovise.

— Treci încoace, gospodin.

Unde arăta Pavăl era mai în dreptul porții, tăiată în scânduri groase și prinsă în vreo zece țâțâni de fier; pământul era mai reavăn în dreptul porții, nu mai intra așa piciorul în buretele zemos acoperit de iarbă și de mușchi, cum intra dincolo unde stăteau bulumacii bine înfipți în pământ. Ținea mai bine.

— Dă-te mai încoace, e mai tare pământul aici, aici e poarta, aici se trece.

Jitnicerul era amețit de tot; își pipăia vârful capului, apoi privi în partea în care arăta Pavăl:

—Încotro?

— Înspre biserică... mai intră, mai ies oamenii, mai vin, de sărbători, s-a mai bătătorit.Curăță-te și să ne întoarcem, încheie Pavăl; Ioniță zise în șoaptă:

— E loc lăsat de tat-său și nu știe de glumă lui Pavăl... I-a răscolit pe toți și pe toate să facă cumva să usuce mocirla că el de-acolo nu se mută.

Dar jitnicerul tot privea ceva înspre poartă, zice:

— Poarta stă mereu dechisă?

— Cum să stea? Când mai trec oamenii la biserică, altfel, popă nu mai e...

Jitnicerul mai întoarse o dată capul înspre poartă să se asigure de ceva. Privi iar la Ioniță care își păstrase gheara săgeții în deget și se juca cu ea și răspundea în doi peri tuturori, încântat numai de sclipirea vârfului de aramă. Goleman coborâse și el de sus și auzise ce se zicea:

— E poarta deschisă!

Vocea groasă a lui Goleman îl făcu în sfârșit pe Ioniță să întoarcă capul. Văzu poarta care era întredeschisă, într-adevăr. Câtă vreme se petrecuse toate întâmplările de adineauri, poarta rămăsese deschisă.

— Închideți poarta, nebunilor! Închideți poarta!

Flăcăii se repeziră să închidă poarta dar tot Pavăl îi dădu la o parte și se apropie să bage el capul. Trase de poartă, să vadă, ce e dincolo? Poarta, înaltă, scârțâi și se deschise. Se adunaseră și ceilalți, în spate, și se uitau toți prin deschizătură.

Era o fetiță, jucându-se, stând ghemuită cumva, dintre copiii care se îndepărtase poate de grupul de ciunguvăi care fumau. Întoarse capul, un căpșor cu doi ochi mari se văzură lucind: o copiliță cu veșmânt lung și colorat tătăresc, copilă a ciunguvăilor să fi fost. Pavăl ieși pe poartă brusc, ce i-o fi venit. Ținea sâneața în mână și mergea cu pași precauți de hoț și când se apropie de ea, îi făcu un gest, s-o gonească, cum ar veni, cum ușuiești găinile; dar fata rămăsese nemișcată, cu spatele; mai făcu odată, tot degeaba; când din tufișuri, de nicăieri se iviră deodată o mână de ciunguvăi înveșmântați până în ochi cu mâna pe mânerul hangerului. Pavăl, care altfel era viteaz, văzu bărbații apărând și dădu imediat înapoi câțiva pași, apoi se întoarse de-a dreptul și o luă la fugă cei câțiva stânjeni câți îl separau de parmalâc și trecu de poartă, gata. O trânti apoi și trase zăvoarele ruginite opintindu-se, primul, al doilea, al treilea, uf!

— Ați văzut? făcu el, speriat către ceilalți, care urmăriseră și ei din spate întâmplarea.

Păi cam văzuseră, da.

Jitnicerul voia să știe ce s-a întâmplat, că el nu văzuse și Pavăl îi răspunse că nu s-a întâmplat nimic, că e totul bine că nu știu ce. O luară înapoi. Gospodin pășea și el șontâc-șontâc cu mâna la inimă pe poteca zemuindă ce ducea înapoi spre casa lui Pavăl.

În spate rămăseseră Ioniță și cu sluga jitnicerului:

— E omul lui vodă, Goleman? întrebă Ioniță.

— Căftănit de vodă și nici un boier n-a îndrăznit să sufle, răspunse sluga jitnicerului.

— Aud că-i vodă nou?

— Nou și cu cercel în ureche!

Pufniră în râs.

— Bogomire, haide! strigă Ioniță, dar Bogomir cred că nu îl auzise că rămăsese sus în cerdac printre sinețași și se uita peste gard, cine știe ce mai studia. Îl lăsară în pace și îi urmară lui Pavăl cu celorlalți.

—A fost numit de Paști, contină sluga. De Împăratul chiar! Îl știe os de Bogdan de Cara Iflak, dar îl știe că-i fecior de pripas, rătăcitor pe la curțile din apus; ajuns la Țarigrad prin prietenii leșești, de nevoie mai mult, l-a căftănit Împăratul însuși, împins și de trimiși ai craiului frânc la Poartă; l-au trimis aici cu alai de călăreți cazâlbași ca să-l vegheze și să-l țină legat; e treabă încurcată... Dar el își aduce oameni...

— Și zi are cercel? îl întrerupse Ioniță.

— Are.

— În ureche?

— În urechea stângă! Zice c-așa se poartă pe-acolo pe unde-a umblat el. Și mai are și alte năravuri, de se îngrozesc boierii cumsecade. Zic c-a făcut capelă despărțită unde primește papistași ungureni; cheamă la el curteni grăitori de limbi neauzite de la marginea pământului, de nu-nțelege nimeni; îmbracă veșminte vopsite ca la bâlci, izmene vărgate și pestrițe; aduce măscărici și muzicanți să-și treacă timpul cu vorbe ticluite de mireni nebuni și lasă la o parte curate stihurile sfinte. Boierii noștri, strânși la adunare, se scarpină asudați pe sub ișlice și se cam clatină și le pleznesc de prin paftale, că nu-s cinstiții învățați cu-atâta străinătate; își mângâie atunci bărbile sfătoși, se strâng deoparte și-și rod unghiile în taină și pun să dea molifte la preacurată Sfânta Paraschivă, doar i-o veni mintea domnișorului la cap...

*

După ce ajunseră înapoi la casa lui Pavăl, coborâră și ei în cramă jos. Ceilalți se așezaseră deja în jurul mesei și vorbeau. Se rânduiră în tăcere de-a lungul peretelui căci jitnicerul vorbea tare acum; era închis și plutea în aer ceva grozav; jitnicerul trecuse prin spaima morții, vorbea acum grav, din burtă iar Pavăl asculta cu luare-aminte, zice:

— ...eu îți spun domniei tale ce se-aude; căci părinții noștrii l-au cunoscut pe Rădeanul cel bătrân și moșia noastră a fost cruțată de năvălirile tătarilor așa cum e și satul vostru, singuri în toată Moldova pentru cuvântul lui. În sus pe hotar ard sate în fiecare an, la voi niciodată. Dar să știi domnia ta că nici prietenia asta nu se-ntinde peste măsură. Se spune că voi Rădenii și cu ciunguvăii sunteți înțeleși ca sub Hâniță să stați de partea voastră, nici cu Vodă și nici cu Carahanul. Uniți de rătăcire că și voi și ei sunteți rătăciți, voi de la cea pravoslavnică, iar ei de la proorocul drept al Porții, al Împăratului și-al lui Carahan. În credința voastră rătăcită și-n țara voastră rătăcită v-ați găsit prieteni peste gard să faceți țară singură voi. Nu se poate așa: Vodă vrea să vă vadă oameni așezați cu popă și cu buchiseală la cap, așa cu se face în satele toate dimprejur în tot ținutul, se poate? Cât despre ciunguvăi să-i lăsați să-și ia Hânița și să se închine la ea dacă vor vrea; iar pe noi să ne lase-n pace să tragem hotar cinstit Țarii Moldovei pe care oamenii noștri să-l știe, pe care Carahanul să-l primească și lucrurile să fie limpezi! Nu mlaștină, nu parmalâc; nu asta ne trebuie!

— Cum păcatele să fim înțeleși cu ciunguvăii? Domnia ta nu vezi câtamai gardul de bulumaci am zidit, și tocmai ca să-i ținem deoparte?

— Trebuie popă! Trebuie plătită dijmă!

— Vodă are să plece la Paști, zise Pavăl. Împăratul are să numească altul, cum face în fiecare an. Când o să aibă măria sa grijă de smârcurile noastre de la hotar uitate de lume ?

— Vodă n-are să plece jupâne, nu-ți face socoteli greșite. Și-acum ar face orice ca să se ferească de vreo năvală a lui Carahan, chiar dac-ar însemna să bată el cu focul lui domnesc Craina Glavamârcei, fără să mai aștepte să o ardă tătarii.

— Gospodin, suntem ohabnici pe pământul nostru și-avem rânduielile noastre pe care nu le putem călca pentru un cuvânt, fie el și cuvântul lui Vodă!

Mă, și-atunci se întâmplă nenorocirea: Goleman scoase cu hârșâit hangerul. Dar sabie lată, știi întoarsă și lată, fier turcesc lucitor, cu vârful lat și șanț săpat adânc în fier de-a lungul tăișului să aibă pe unde să se scurgă sângele. Lovi cu sete alături marginea mesei de lemn de intră sabia în lemnul gros al mesei; sări o lingură învârtindu-se și străchinile se ciocniră; luă apoi mâna de pe sabia înfiptă în lemn și sabia rămase așa înțepenită ca și cum pecetluia ceva. Pavăl și Rădenii care erau de față se dădură un pas înapoi, se lăsă tăcere și uite că jitnicerul de data asta nu-l mai certă pe țigan, se uita doar fix la Pavăl.

— Păi dacă scoți fierul? spuse Pavăl fără să-și piardă cumpătul că Pavăl era, vezi, om la locul lui și el, dar clătina totuși din cap și privea în jos. Fier avem și noi să știți domniile voastre, gospodin, dacă e așa, doar că nu-l arătăm numaidecât.

— Nu mai mult decât Vodă. E nevoie de popă, cum a spus cinstit gospodin de față! Să sfințească locul, să pună oamenii la treabă să tragă smârcurile înapoi ca Vodă să poată atunci ști dacă-i albă sau neagră. Ne trebuie om cu carte, să le știe pe cele ale domniei, să scriem învoiala și să pecetluim zapisca.

Pavăl se-nnegri la față dar uite că îi veni gândul bun:

— Dar avem popă, gospodin.

I-auzi. Avea acum popă Pavăl. Continuă:

— O să ți-l arăt. Dar mai întâi binevoiește să ne odihnim puțin, să stăm odată la masă ca oamenii; și să vorbim, să vedem ce-i de făcut. Și o să găsim o cale.

— Așa vreau să te-aud jupâne, să te audă Dumnezeu! încuviință jitnicerul bucuros.

Hârșâitul hangerului lui Goleman care intra înapoi în teacă pecetluia înțelegerea că nici nu prea se putea altfel, asta li se părea tuturor destul de limpede. Doar Pavăl se vedea neliniștit și parcă stăpânit de ceva și îi pofti pe toți la masă dar el numaidecât apoi îl luă pe Ioniță și-l întrebă în șoaptă: „Unde-i Bogomir?”; ieșiră pe poartă; sus la parmalâc Bogomir se plimba încă pe-acolo încântat ca un fluture admirând la ciunguvăi sau ce-o fi fost făcând el. Pavăl îi făcu semn, vino, și Bogomir coborî cuminte și veni.

Jitnicerul se văzu părăsit de jupân; scoase capul pe ușă și strigă: hei, unde-ați plecat, ce se întâmplă? Uitase parcă siguranța de adineauri pe care i-o dăduse sabia țiganului. Ce obiceiuri, dragă Golemane, în capătul ăsta de lume! Pavăl, văzu și îi făcu semn, vesel, venim, gospodin, așteaptă numai.

— Părinte Bogomir, zi-ne cum s-a făcut lumea! îl luă jupânul deoparte.

Bogomir tăcu o clipă apoi figura i se însenină și zise, dar privind într-o parte, așa:

— Păi mă gândeam că așa oameni cu loc cum sunteți toți, nu se poate să nu știți și cum s-a făcut lumea lui Dumnezeu pe care, uite, v-a lăsat tuturor câte-un loc.

— Părințele, știm să ne muncim locurile cu prietenii de lângă loc și neprietenii să-i ținem de departe de loc; neprietenii care nu ne-ajută când ar putea, de. E destul pentru o viață de om. Uite poftește, că avem și noi carte sfântă, de la bătrâni, ia poftește te rog și citește din ea!

Bogomir inspectă cărțulia, neagră, fără cruce pe ea. O deschise.

— Dar nu credeți în credința cea adevărată?

— Cum să nu. Credința cea adevărată.

După un moment de gândire, Bogomir întrebă suspicios:

— Nu credeți în Hristos?

— Ba chiar în Hristos credem.

— Și-atunci? întrebă el.

— Tu zi-ne cum s-a făcut lumea și-atât, i-o reteză jupânul. Dar vezi numai să nu vii cu povești că noi avem nevoie de adevăr.

— Jupâne, unde găsești mai mult adevăr decât într-o poveste?

— Lasă că noi nu suntem bălmăjitori, aici suntem la hotar și ne trebuie adevărul și altfel nu se poate. La noi binele și răul sunt despărțite și-un gard trece printre cele două și nu de basne avem noi nevoie.

Bogomir tăcu din gură și se uită în jur. Spuse, precaut:

— Jupâne, la cartea facerii așa scrie: șapte zile.

Dar Pavăl era calm și-l privea ca pisica pe șoarece cu capul înclinat și-i zise cu voce prefăcut liniștită:

— Dar vezi că eu nu te-ntreb ce scrie la cartea facerii, părinte Bogomir, eu te întreb cum s-a făcut lumea.

Îi arătă cu degetul către carte. Subțirică, nu cât Scriptura preotului din deal de trebuiau s-o ridice doi oameni zdraveni și trosnea cotorul din piele bătrână când o deschideau duminica. N-avea cruce.

— Uite, să căutăm: ce-i aici? Evanghelia după Marco, Luca, faptele și celelalte.

Bogomir răsfoi cartea înapoi:

— Și cărțile cele vechi, psalmii nu sunt ?

Pavăl nu răspunse dar Bogomir tot răsfoia cartea înapoi și băga degetul în gură și răsfoia din nou; și nu erau:

— Nici Iov, nici cartea regilor?

Tăcere.

— Nici facerea! conchise el mirat. Și-atunci chiar nu știi cum s-a făcut lumea, jupâne?

— Păi mă gândeam că o să-mi spui sfinția ta, învățat cum te arăți.

Sfinția ta. Bogomir se gândi puțin.

— Ce treabă aveți să știți cum s-a făcut lumea?

— Ne trebuie popă, părinte, în sat, zise Stana iar Pavăl preciză:

— Ne trebuie un popă anume, părinte... Cartea pe care o ții bunătatea ta în mână nu știe povestea facerii pământului, de-aia, vrem să știm, că asta nu s-a scris, de-aia, zi-ne, sfinția ta știi cum s-a făcut lumea?

Drumețul nu prea părea în apele lui. Jupânul îl țintuia acum cu privirea lui neagră:

— Noi suntem cu locurile noastre. De-aia poate un om fără loc ca sfinția ta poate să ne lumineze și poate s-o găsi vreun capăt de loc atunci și pentru așa un pribeag. De-aia, zi-ne, să vedem.

„Sfinția ta”, auzi! Bogomir nu mai știa ce să creadă. Când îl disprețuiau și-l luau în râs, când îl mângâiau cu vorbe din astea. Dar poate că... de ce nu? Poate că în sfâșit aici oamenii ăștia își dădeau seama cine este el și aveau nevoie de el! În sfârșit! Era și cazul! S-ar putea, de ce nu, trebuia să se întâmple odată și odată! Îi plăcea „sfinția ta”, adevărul e că îi cam plăcea, mult îi plăcea și se străduia să-și strângă la loc pe față un fel de rânjet care i se lărgea singur pe față, mai puternic decât voința lui. Titlul era puțin pretențios dar Bogomir era conștient că Rădenii erau oameni simpli. Se strânseseră toți la fel, fixându-l. După încordarea care plutea în jur se vedea ușor că întrebarea asta nu era oarecare. Bogomir înclină atunci capul înțelepțește; văzuse și el că pe niciunul din obiecte nu era vreo cruce dar jupânul ținea Biblia subțirică deschisă la începutul evangheliei.

— Jupâne, credința voastră v-ați uitat-o, și o țineți de la părinți și n-ar fi trebuit s-o uitați. Uite, eu, căruia nimeni nu mi-a lăsat-o, am să v-o spun.

— Spune, deci.

Bogomir se uită împrejur să nu audă careva; oamenii lui Vodă rămăseseră în cramă, dincolo de zidurile groase ale culei. Sătenii ciuliră urechile, strânși în jurul lui.

— Când tot pământul era numai întindere de apă, Dumnezeu și Nefârtate umblau la fața apelor. Și-au vrut să se odihnească. Dumnezeu l-a trimis atunci pe Nefârtate să coboare pe fundul mării zicând: să aduci turta pământului, să fac eu din ea pat peste noapte. Și i-a mai zis: dar vezi să cobori în numele Meu! Dar Nefârtate, vicleanul, a coborât în numele lui singur și nu a dat de fund. Din nou l-a trimis Sfântul atunci. Și-a doua oară a coborât și iar a pus numele lui mic înaintea numelui celui mare al Tatălui, și iar fără folos. A treia oară l-a trimis Dumnezeu, și l-a certat zicându-i să coboare în sfânt numele lui și numai atunci a atins Nefârtate fundul mării de-a apucat un pumn de mâl și-a urcat repede înapoi cu el ca să-l arate. Și urcând el atâta întindere de apă, pământul strâns în pumn s-a scurs în mare, iar sus, când s-a uitat, găsit-a Dumnezeu numai puțin, atâta doar cât rămăsese între unghii. Și din puținul ăsta a făcut Dumnezeu turtă în care a suflat și a crescut și s-a uscat și s-a făcut piatră și pământ, tare, nemișcător, să se poată odihni sfinții peste noapte. Deci venind noaptea, și Nefârtate neputând să doarmă, uitat-a bun cuvântul de la Dumnezeu și-a căutat să-l piardă. A așteptat ca Sfântul să adoarmă și-a dat atunci să îl rostogolească în apă. Și unde împingea el, creștea pământ văzând cu ochii sub Dumnezeu să-l țină pe uscat. Așa s-a întins pământul cât este el acum de mare. Și-așa s-a făcut lumea!

Oamenii rămăseseră tăcuți, ascultau.

— Parcă așa zicea și popa ăl vechi... observă Stana după un timp.

— Nu cred... zise Pavăl.

— Ba... încercă Stana.

— Ba nu, Stano! strigă Pavăl cu ochi aprinși iar Stana se dădu la o parte speriată bolborosind ceva.

Se auziră din spate niște mormăitori, noooo, n-are cum, niște țâruri de oameni care stăteau în spatele lui Pavăl.

— Dar cum se face că o știi?

— O știu, răspunse Bogomir încurcat.

— Și de ce nu înveți oamenii, de ce nu arăți că o știi?

Bogomir nu era pe deplin lămurit ce era cu întrebările astea, după ce tocmai le spusese povestea pe care ei o ceruseră.

— Jupâne, un frate de la școală a murit anul trecut...

— I-auzi! se prefăcu Pavăl mirat.

— Tocmai pentru că a tipărit povestea asta...

— Ce-a făcut?

— A... înșirat-o pe hârtie, cu cerneală de plumb, ca să știe toți.

— Aha! Primejdioasă poveste!

Bogomir tăcu.

— Că de, lumea știe cartea facerii! E proastă lumea, ce să-i faci! mai zise jupânul rânjind și-l urmărea cu ochii îngustați, să vadă, ce-o să zică. Jupânul începuse apoi să-și râdă sieși, îl înveselea ceva, se vede, își arăta dinții, mărunți și albi. Stana mormăia singură în colț și dădea din mâini vorbind cu peretele.

— Păi jupâne, nu mi-ai zis tu să-ți spun adevărul așa cum este?

— Deci nu a făcut-o Dumnezeu în șapte zile? îl iscodi jupânul.

Bogomir nu mai înțelegea nimic.

— Cine știe în câte zile o fi făcut-o Sfântul, făcu el precaut.

— Nu așa scrie, șapte zile, la carte?

— Domnia ta nu cartea Facerii o ții în mână, rânji Bogomir isteț.

Jupânul însă îi smulse cartea din mână, Bogomir se sperie.

— Bogomire, auzi aici: jitnicerul lui Vodă a venit, vrea să ne pună camănă și se îngrijește că n-avem popă. Dar uite că blagocestia ta știe multe și mai ales lucruri pentru care oamenii mai și mor prin târgurile ungurești; și cum noi aici suntem primitori, nu-i așa, hă, hă; un sat nu poate să nu aibă popă căci Vodă se îngrijește ca oamenii să fie dreptmăritori. Așa că să ții slujbă la biserică și te arăți popă al satului în fața jitnicerului.

Bogomir scutură repede din cap, da, e de acord, sigur, nici o problemă.

— Așa, făcu Pavăl mulțumit. Apoi se întoarse deodată, fulgerat de o idee: Dar ia zi părințele, așadar lumea-i rea, urmă jupânul, de vreme ce Nefârtate a făcut-o...

Bogomir se sperie, stătu pe gânduri cu fața întoarsă pe jumătate și țintuit de privirea jupânului și răspunse ca și când ar fi repetat răspunsul ăsta de multe ori:

— Nu e rea lumea, nu e rea lumea...

— Cum așa?

— Lumea a crescut să-l țină pe Dumnezeu!

Pavăl și-și mângâie barba și scuipă printre dinți, fără să-l scape din ochi pe Ioniță.

— E bine, jupâne?

— Ce să fie?

— Povestea de v-am povestit-o?

— Tu știi, părinte, făcu Pavăl.

— E cea pe care o știați?

— Părinte, tu știi care e adevărul. Ce știm noi?

Pavăl îl împinse și-i făcu semn:

— Așa... du-te acum părințele și lasă-ne puțin. Du-te, coboară în culă să te vadă gospodin jitnicer.

Bogomir ezită puțin, se supuse. O luă înainte. Când se îndepărtă îndeajuns, Pavăl zise celorlalți:

— Al dracului venetic, ăsta, mă, zise Pavăl în urmă. Ăsta chiar e rătăcit.

— Cum adică rătăcit?

— Ăsta chiar crede!

— Cum așa?

— Ăsta zice că credința noastră e cea mai adevărată din lume!

— Păi Pavăle, plângea Stana, și nu e bine atunci? Câtă vreme am căutat un popă de-al nostru?

— Uite: noi avem credința noastră, da?

— Da, făcu femeia prostită.

— O avem de la tații noștri și de la bunici și de la părinții lor: de-aia o ținem!

Stana îl privea cu ochii mari și cu mâna la gură și nu mai zicea nimic iar Pavăl continua:

— Ăsta chiar crede! Dar nu că i-a lăsat-o tat-su cu cuvânt de moarte că tat-său nu i-a lăsat nimic. Al dracului venetic!

Lui Pavăl îi venea greu să explice ce se întâmplase. Rădenii se obișnuiseră să trăiască în dușmănie și se obișnuiseră ca lumea să-i arate cu degetul. Când venise popa ăsta zdrențăros care le arăta că credința lor e bună, credința dragă lui Pavăl ca țeasta lui tată-său. Dar și nedragă, că-l ținea departe de vecinii bulgari.

— Nu-i a bună, nu-i a bună, dădea Pavăl din cap. Nu se poate.

Porni și el și-l prinse pe Bogomir din urmă, care nu știa dacă s-o ia înainte de tot, sau să mai stea să aștepte, nu prea știa, ce mai.

— Deci, cine a făcut lumea, părinte, mai întrebă odată Pavăl râzând, aproape cu hohote și luându-l după umeri pe noul popă.

— După cum ai auzit povestea, jupâne.

— Sigur așa e povestea?

— Păi nu? întreba Bogomir împleticindu-se.

— Tu zici, răspunse Pavăl binedispus.

Uite că Pavăl învățase să vorbească ca în cărțile sfinte. Când se apropie de jitnicer îi zise:

— Gospodin, uite pe popa Bogomir care are să ne slujească mâine la nunta lui Ioniță și a Stanei, unde să veniți neapărat musafiri și domniile voastre.

Și așa râzând, Pavăl îi împinse pe cei doi în culă, unde se găsea și Goleman; intră după ei și ușile se închiseră după ei.

Ușurarea pe care o simțea Bogomir adineauri trecuse și coborând treptele în cramă își retrecea prin minte rânjetul lui Pavăl, ochii lui înguști aproape închiși, țintindu-i când spre jitnicer, când spre Bogomir. Bogomir citea în ei grozăvie și ar fi vrut parcă să-i închidă rânjetul la loc peste dinți dacă ar fi putut, să nu i se mai vadă dinții aceia ascuțiți și albi ca de câine; se frământa Bogomir căci Pavăl râdea rar cu toți dinții dar nu prea știa de ce râsese așa că nu i se părea nimic de râs în cele ce spusese jupânul, ba chiar dimpotrivă. Căci și drumețul și sătenii știau că nu așa scrie la cartea facerii.