VII

Azi era ziua nunții. Se pregătiseră deci pentru nuntă, Ioniță scosese încălțările de zile mari, Stana era și ea împopoțonată și roșie în obraji cum rar o vedeau oamenii; nervoasă foc, mergea țeapănă, urmată de Ioniță. Pavăl și ai lui erau adunați în curte, chiar în locul în care deunăzi Bogomir se sprijinise de cireșul tăiat; veni deci cu mâinile în șolduri, să vadă ce fac Rădenii; se răzgândi apoi și se întoarse supărată, plecă, se răzgândi din nou, iarăși veni înspre ei. Lăsă mâinile să cadă pe lângă corp cu un fel de deznădejde, apoi propti un picior în pământ. Marama îi stătea în cap câș și colțuroasă căci pânza nu fusese bine clătită de scrobeală și arăta de parcă ar fi uitat-o cineva la soare atârnată pe gard o săptămână. Pavăl și cu ceilalți inspectau ciotul de cireș speriați și nu-i dădeau atenție, Stana se înfipse pe picioare țeapănă, supărată mai ales că nimeni nu se supără de supărarea ei.

— Hai să amânăm nunta, spuse ea deodată și-apoi repede și atentă să audă ce-au să zică.

Dar Pavăl cu ai lui nu auziseră căci erau strânși în jurul cireșului din care astăzi nu mai rămăsese decât ciotul, jos, mic, ca și la ceilalți pomi din livadă și ca la Ioniță în ajun. Îl cercetau și-și dădeau cu părerea, de-o parte și de alta:

— Cum naiba le-a ros, așa la rădăcină? Ce să fie?

— Șoareci, cârtițe?

— Cârtiță să roadă ditamai copacul?

Stana se uita la ei și înțepenise de frică.

— Nu e șoarece Pavăle... începu Stana.

— E careva care taie pomii oamenilor, zise repede Pavăl, înainte să se pornească Stana vaietele obișnuite. Să pun eu mâna pe el! Dacă îl văd Goleman și cu jitnicerul, iar au să ne zică păgâni și rătăciți. Să nu vadă! Azi e nuntă, e veselie. Azi mergem la biserică!

— Să lăsăm nunta! repetă Stana, mai-mai să plângă.

— Ce-ți veni?

— O să dăm de Iea.

— Unde să dăm măi Stano?

— În mlaștină... N-a mai deschis nimeni biserica de când a murit popa! N-a mai intrat nimeni înăuntru de ani de zile!...

— N-are nimic, căută s-o liniștească Pavăl. Să fie veselie, o să cânte, o să se bucure oaspeții.

— Să nu ne lași singuri în biserică! !

Ce era să mai zică Pavăl să o liniștească? Nunta se face după lege, singuri, Stana cu Ioniță, și popa cel nou, cu Bogomir, uite, de veghe. Stana rămăsese cu ochii plânși și ficși. Căuta să-l convingă pe mire, pe Ioniță, căuta să-l lămurească pe Pavăl:

— Zi-i măi Ioniță...

Ioniță tăcea. Stana dârdâia nebunește cu privirea fixată înspre parmalâc:

— ... noi tocmai la biserică mergem!

Izbucni în lacrimi. Parcă Stana dădea glas grijilor lor, dar cumva prea ascuțit, prea de tot parcă prea înlăturând orice speranță.

— Ce se întâmplă? vru să știe și Goleman care se apropia auzind gălăgie.

Oamenii îl priviră cu suspiciune. Ionițăzise și el în șoaptă, privind cu coada ochiului spre Goleman:

— Pavăle, hai mă să amânăm nunta, uite cum face Stana, or pleca și ciunguvăii...

— Nicidecum. Nunta se face astăzi. Mărturisește și Goleman, aici de față, și mai ales gospodin jitnicer al lui Vodă, oaspetele nostru. N-au ce să ne facă ciunguvăii.

Jitnicerul ieșise în curte, amețit, trezit prea devreme de atâta hărmălaie. Călca cu atenție pe condurașii lui de mătase colorați, cu pinteni moi din ciucure la călcâi; veni lângă săteni tocmai la timp ca să o audă pe Stana văitându-se de zor.

— Ce se întâmplă jupâne? insista și jitnicerul care auzise vorba grea a lui Goleman și se prefăcea mirat de-atâta hărmălaie de unde-o auzise de fapt toată dimineața dar nu-i venise să se scoale. Pavăl tresări și-i dădu un cot lui Bogomir:

— Uite-l pe jitnicer. Bogomire, zi ceva, repede... Zi, măre Bogomir, să vadă gospodin că avem popă.

Mă, și când se apucă Bogomir, bucuros de funcție, să îndruge din cele bisericești, cum învățase el la școală; ridicase sus cartea pe care-o ținea în mână și ținea și arătătorul drept ridicat spre ceru, poate ca să acopere hărmălaia și să liniștească pe cei de față și cânta pe nas:

— În pace să sălășluim căci nu după noi este ce după harul celui diathesis dumnezeiesc, carea răutate a lumii fără de margini fiind, ce te poți aștepta, muritoare, de la atâta puținătate de făptură... Omenirea toată e păcătoasă, însă numai la noi urzeala-i se arată pe deplin... Iartă-ne Doamne vina, vezi-ne ce suntem, locuitori nemernici ai ținutului tău de năstav alcătuitor al osebirilor toate, adu-ne, bunule, cuvântul tău făcător de ceruri și pământuri și roagă pe blagutrobnă maica ta să ne aducă mângâiere nouă, oropsiți...

În tot acest timp Pavăl se făcea că asculta cu băgare de seamă și clătina capul într-o parte și-n alta, așa cum văzuse el că fac oamenii înțelepți când se arată cântăritori de vorbe grele și pline de înțeles și-i făcu semn din cap jitnicerului, ce zici, gospodin, ce gură de aur avem aici, așa-i? Apoi, parcă deodată sătul de bâlci, tăie aerul cu mâna și cu aceasta și vorba noului popă:

— Trebuie să se poată face ceva.

Apoi, măsurând pe Bogomir cu anteriul lui prăfuit și întors pe dos:

— Și mai îmbracă-te măi popo și tu ca oamenii.

Bogomir rămase descumpănit. Stana și cu ceilalți agitați se potoliseră, mai puțin de trecerea spaimei cât uimiți de vorbele dichisite și neașteptate ale lui Bogomir; sau poate mai degrabă uimiți de gestul tăios al lui Pavăl; sau poate de amândouă la un loc, sau poate de niciuna; într-adevăr, poate doar se nimerise să tacă toți așa, din senin; acestea nu avem cum să le știm.

— Ăsta-i preot? pufni Goleman.

Pavăl parcă dădu să se înfurie dar Goleman cu mâna pe măciulia hangerului, se vede, nu părea prea tulburat. Pavăl se domoli, îl trase de mânecă deoparte:

— Ce te tot legi de preoție?

— Păi ăsta-i popă?

— Golemane, să-ți spun drept: noi putem mult și bine să ne tocmim cum e legea, care-i mai bună, cât suntem noi de răzlețiți și câte altele. Eu nu mă mut cu un fir de păr de la legea ce mi-a lăsat tata, și cu mine toată Craina Glavamârcei. Zic ca să știi.

Și Pavăl își deschisese brațele cu gestul că îi spune drept cum stă treaba. Iar Goleman înclinase capul și asculta cu luare-aminte.

— Înțelegi ce zic? Dacă gospodin ne mai bate mult la cap, stăm la tocmeală o săptămână că e sfetnic al lui Vodă și eu la poartă nu pot să-l pun. Și mai bem și mai mâncăm și ne mai facem că ne înțelegem cât poftiți și încă o săptămân după aia dar jitnicerul e om slab și Rădenii mei sunt oameni slabi și ei; cei slabi fac ce le arată cei puternici, așa a fost lăsat. Eu nu sunt slab: eu sunt om cu frică de Dumnezeu iar părintele meu Rădean a fost om puternic și legea în care s-a nuntit el e legea mea și legea Glavamârcei și-n legea aceasta am să rămân; ascultă-mă! Are să moară tăiat ultimul Rădean și eu și copiii mei nu o să lăsăm legea aceasta! Îți zic pentru că poate mai vine și ziua de mâine și iar ne punem la tocmeală la masă jos la cramă și ne mai socotim că la domnie văd că n-aveți altă treabă decât să puneți popă în Craina Glavamârcei...

— Jupâne, tuși atunci Goleman cel negru, eu n-am să-ți vorbesc împotrivă, zice. Află doar că jitnicerul e trimisul lui Vodă; ca și tine, Vodă îți ține și el legea de la părintele său; părintele lui Vodă a fost om și mai puternic decât cinstit părintele tău jupân Rădean. Socotește atunci tu singur din nou și vezi care lege-i mai bună: a lui Vodă sau a ta.

Avea vorba dreaptă Goleman, îi plăcea lui Pavăl. Deși prea i se împotrivea. Să vezi că ăsta-l sprijină pe gospodin cel molâu să i se-mpotrivească și Pavăl își răcește gura degeaba.

— Să aducem preot de la bulgari, haideți, vă rog! Să trimitem în deal, da ? interveni și jitnicerul care se apropie gâfâind de sfatul strâns al celor doi, și curios nițel să audă, ce vorbește Pavăl cu Goleman, ce au ei să-și spună?

— Nu, gospodin, că avem preot! sări Pavăl.

Și-l căuta pe Bogomir febril printre cei adunați, unde ești, îl trase de mânecă, îl scoase la iveală:

— Uite-l! Ele omul nostru.

— Aha. Așa da! se bucură jitnicerul arătându-i lui Goleman că uite, au pus popă, vezi? și Goleman dădu ochii peste cap și jitnicerul își rodea unghia moale de la degetul mic și grăsuliu; o scuipă pe jos apoi.

— Ăsta nu e popă, o ținea pe-a lui Goleman la care jitnicerul se uită neajutorat înspre Pavăl, apoi înspre Goleman, apoi își umflă pieptul și zise tare înspre Goleman:

— Să vedem, Golemane dragă, să vedem.

— Ba nu e nicidecum, insistă Goleman.

Goleman atunci își pierdu cumpătul și îl lovi peste cot cu un gest scurt iar jitnicerul se făcu roșu de furie și se uită repede împrejur să vadă dacă a văzut careva dar cu alaiul nunții oamenii se uitau la miri, la cântăreți, mâncau. Nu văzuse nimeni deci și furia îi trecu. Atunci se întoarse către Goleman și-i zise ceva împungându-l cu degețelul, iar Goleman rămânea drept și uscat, cu un cap mai înalt decât jitnicerul, privindu-l cu capul aplecat. Cine știe ce-i spunea, că nu se auzea, fiind ei și departe. Și bătea și vântul în partea cealaltă. Pavăl se întoarse apoi înspre Bogomir, solemn:

— Bogomire, tu ai să slujești la nuntă. Uite, gospodin te știe de popă de-acum!

Lui Bogomir îi străluceau ochii de bucuros ce era.

Ioniță însă, dincoace, întreba pe Pavăl: ce caută Pavăle jitnicerul la nuntă? Pavăl îi făcu doar semn cu dosul mâinii, mai lasă-mă și tu în pace. Ioniță se întoarse atunci înspre Chifor: ce s-a întâmplat ieri? De când e Bogomir popă? Ce-au zis Chifore, ai fost de față?

— Aa, zice, să fi văzut, nene, ieri: războiul înscrisurilor!

— Cum război?

— Să vezi: după ce s-au așezat la vorbă jos în culă, întâi, a scos gospodin răvaș de la Vodă și-a început a-l citi pe nas, vî hrista boga blagokârnâi voievod și toate celelalte până te ia amețeala; dar să-l vezi și pe Bogomir cu capul lui mare și cu urechile ciulite, că el înțelege limba diecilor lui Vodă; mai înțelege și omul prost câte o vorbuliță pe ici pe colo mai ales dac-ai cărat la bulgari în deal. Pe Pavăl îl luase durerea de cap căci nu înțelegea nimic dar tăcea mâlc, doar ochii i se mișcau, când înspre unul, când înspre altul... Bogomir i-a șoptit la ureche ce zicea gospodin, pe înțeles. Apoi a citit jitnicerul ceva care venea cam așa, zice, cu blestem, zice, milostij bojiej gospodin care va ține înscrisul pe acela să-l întărească Dumnezeu în gospodăria lui. Dacă însă strică, pe unul ca acela să-l nimicească Dumnezeu şi să-l ucidă aci cu trupul şi în veacul viitor sufletul lui să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu acei iudei care au spus blestem greu: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor! Și când a auzit aceasta, Bogomir i-a zis la ureche ceva lui Pavăl; și ce i-a zis am aflat mai pe urmă căci Pavăl a spus chiar cu glas tare: că era dovadă că înscrisurile nu se țin de la un voievod la celălalt; iar când au auzit aceasta s-a domolit jupânul și Goleman nici el n-a mai găsit ceva să spună. Apoi a trimis Pavăl pe jupâneasă să scoată înscrisurile vechi pecetluite din ladă; și l-a scos și Pavăl l-a întins jitnicerului care s-a uitat și n-a știut să citească că nu era nici în limba pământenilor, nici a grămăticilor lui Vodă ci limbă împărătească...

— Ce limbă?

— Limba Împăratului de la Țarigrad, cu scrierea lui pe care dracul numai o înțelege, dracul și cu Bogomir, adică; și legată cu pecete era, de la Carahan... Și a citit Bogomir înscrisul înscris în limba aceea și zice înscrisul că pământul pe care ne găsim aici, Craina Glavamârcei e pământ al ciunguvăilor, lăsat de Împărat și de Carahan cel vechi și nătâng.

— Așa-i Pavăle? întoarse Ioniță capul.

Pavăl care auzise ce se povestea se îndepărtase de jitnicer și de omul lui și se apropiase de Ioniță și de Chifor și de povestirea lor, supărat că stau la pălăvrăgeli și întârzie alaiul dar când auzi ce se vorbește se îmblânzi:

— Chiar așa, Ioniță, măi Ioniță! Mi-am adus și aminte! Așa mi-a spus și tăticu, mă! După înscris, aici unde stăm noi, e pământul... e cum ai auzit!

Pavăl era bucuros și chicotea.

— Ce te bucuri? întrebă Ioniță.

— Uitasem mă, vezi, uitasem, dar așa e! zicea el cuprins de veselie în dreapta și-n stânga. Așa mi-a zis tăticu, dar vezi că uitasem dacă nu era scris nicăieri? Așa e mă, îl zgudui pe Ioniță lângă el care-ar fi vrut să râdă și el dar nu pricepea unde e pricina unei așa mari veselii.

Se vede că amintirea lui îl bucurase.

— Înseamnă că nu-i al nostru, zise Ioniță.

Pavăl se liniști. Se uita la Bogomir cu ochii strânși și neluminoși de îl măsura cu alți ochi. Se apropie apoi de jitnicer, îl luă de braț și spuse să audă toți:

— Gospodin are să vină cu noi la nuntă, să ne mai și veselim, să nu o ținem numai în certuri. A binevoit să mărturisească alături de nași la nunta lui Ioniță și a Stanei. De când n-a mai fost nuntă la Glavamârcea, cu taină adevărată, cu veselie?

Nu răspunse nimeni căci știau cu toții că cam demultișor nu mai fusese nuntă în Glavamârcea. Dar uite acum era, să o vadă pe asta; se uită la nași: aveau cununi și ei pe cap, dar fără soare și lună doar chingile de fier vopsit, și el, și ea. Dar gospodin aruncă o privire peste umăr lui Goleman, cum era așa prins de jupân de braț; avea un rol important de jucat în viața acestui sătuleț. Îi măsură maiestuos pe cei doi miri, o mângâie pe cap pe mireasă; Stana se plecă puțin umilă și tot puțin o lovi și Ioniță peste mână fără să vadă nimeni, apoi, când se îndreptă Stana, se plecă el și rânji ca și cum aveau de treacut o probă. Jitnicerul era mulțumit de supunerea mirilor, așa se face în fața trimisului voievodului. Goleman numai rămăsese în spate:

— Taină mânjită...

Cred că așa a spus, de-abia s-a auzit, căci Goleman era om scump la vorbă și oamenii băgaseră de seamă gravitatea lui și dădeau multă atenție oricărui gest, cât de mic, și trăgeau cu urchea la orice murmur. Poate de unde avea statura lui așa înaltă și posacă, sau poate de la fața înnegrită de singurătate, oamenii erau porniți să acorde greutate spuselor lui. Uneori trebuie totuși spus că Goleman se scărpina și el la nas ca toți oamenii și nu cred că acest gest avea o semnificație deosebită decât numai că-l mânca nasul în acel moment, cum se mai întâmplă și la oameni obișnuiți și nu-i un capăt de lume.

Porniră deci cu toții înspre poartă. Popa Bogomir, să-l fi văzut, lumina de bucurie. „Să mergem dar”, arăta el calea grav și popește. Alaiul de nuntași aștepta pe uliță, ieșiseră Rădenii toți; iar jupân Pavăl stătea în poartă cu trimisul lui Vodă.

— La biserică, la biserică, tot arăta Bogomir înainte, și chiar că avea un aer nou, de popă adevărat.

Stana, văzând acestea, se liniștise puțin deși ochii tot bulbucați de spaimă îi avea în cap. Pavăl admiră și el o clipă pe noul popă și îi arătă jitnicerului calea pe care o indicase Bogomir înainte; oamenii porniră soborul înspre parmalâc ca să treacă de partea cealaltă, prin mlaștină, înspre biserică.

— Deci? S-o găsi poate un loc și pentru un drumeț pribeag? întrebă Bogomir pe Pavăl, mai îndrăzneț acum.

— E apa sălcie, părinte... zise Pavăl trăgând cu urechea să nu audă jitnicerul care era și el prin apropiere.

— Și pământul moale... adăugă Bogomir care nu era nici el prost și cam simțea de unde i se trăgea lui promovarea neașteptată.

— Și-ai să mai vezi, conchise Pavăl. Părințele, dar nu te întinde prea tare; să nu se înmoaie pământul sub tine.

Dar degeaba îl amenința Pavăl că Bogomir era bine luminat la chip și se străduia din când în când să-și ascundă un râs care-i inunda fața.

— Cununile, cununile! se-auzea Bogomir intonând, înconjurat cum era de mulțime.

Copiii se adunară și nașa aduse pirostriile care erau pirostrii de fier; și una din cununi avea soarele auriu așezat drept în frunte iar cealaltă avea luna argintie. Jitnicerul ceru să vadă și el cununile acestea neobișnuite și le arătă și lui Goleman poate s-o mai îmbuna țiganul ăsta încruntat. Goleman se suise în șa și dădu din cap că a văzut și rămase tăcut.

Pavăl chemase patru lăutari din sălaș să le cânte.

Nici îmbrăcămintea Stanei nu era ca a mireselor muntence de prin satele de-alături ci erau țoale colorate și semănau mai degrabă cu straiele femeilor ciunguvăilor pe care le văzuseră peste gard în ajun. Femeile îi prinseseră pe deasupra ca niște pernoaie de puf care atârnau în chip de sâni enormi, cu pata sânului figurată cu pânză și cusut pe deasupra. Și la spate, atârnate, erau bucile fundului măscărite, mari, tot așa, perne umplute cu scamă care umflau nefiresc fundul Stanei. Mai și purta în mână un fel de băț.

— Ce obiceiuri! se sperie jitnicerul.

Ioniță era cam sperios și se mulțumea să dea din cap tot timpul și nu știa unde să mai privească și ce să mai facă, de vreme ce nu știa cum se face la nunți, că el nu mai fusese niciodată la o nuntă înainte pe post de mire și nu știa deci cum se procedează. Lăutarii cântau; jucau niște săteni mascați cu măști urâte, Doamne, cu obrajii buhăiți, nasuri roșii cusute cu nasturi în chip de bube și păr zburlit din cânepă; câțiva dintre Rădeni jucau încoace și încolo, îi veni și lui Ioniță o idee, își luă cam cu de-a sila de mânecă mireasa și hai la joc. Stanei era să-i cadă marama dar se bucură că i se întâmplă și ei ceva în tot bâlciul ăsta unde ea, mireasa, trebuia să fie la mijloc. Ioniță o învârti de câteva ori, și ea se lăsă învârtită fără convingere dar cum avea atârnate pernele mari care se ridicau rotindu-se, cei doi miri se împiedicau unul pe altul și Ioniță căuta să o repornească cam cu de-a sila; efectul nu fu cel așteptat. Ioniță juca de parcă ar fi avut fiare în loc de picioare și parcă arcurile neunse de archebuzele lui nemțești îi țineau lui loc de genunchi acum și de șolduri.

— Joacă ciungu! șușotea careva.

Biata Stana se frângea în mâinile lui. Jitnicerul se apropiase de masa întinsă cu bucate să vadă ce se află pe-acolo și se uita cu jind la pernele miresei învârtite și-și închipuia, cum își închipuiau mai mulți, că o vede goală, cu ditamai țâțele, ca pe o boadză din acelea grase și fără cap din vechime; iar când Stana se opri din învârtit și se uită rușinată în jur, el întoarse repede privirea și se făcea că se uită la lăutari și că vorbește cu cineva dar uite că nu era nimeni alături, chiar Goleman ăsta nu știu pe unde umbla că mereu are altceva de făcut decât să se găsească în dreapta lui. Ba uite că mai era cineva, era chiar mirele lângă el, Ioniță. Pentru că văzând că nu merge și sătul de chin, mirele își abandonase brusc mireasa și venise să ia niște chiftele de pe masă pe care le apucase greu cu degetele retezate ale mâinii sale drepte; scosese din buzunar un fel de briceag de aramă, ba nu! era chiar vârful săgeții culese deunăzi la parmalâc și tăiase cu el chifteaua în două; dar cum rămăseseră frimituri de chiftea pe marginea vârfului ascuțit de aramă, îl vârîse în gură și se tăiase; mușcă apoi dintr-o pâiniță și lăsă urme roșii însângerate pe pâinea albă; inspectă prostit bucata de pâine înroșită; o mai tamponă de câteva ori de buza rănită și pâinea se păta de fiecare dată; i se păru că nimic nu-i merge azi, privi apoi deznădăjduit către jitnicer care molfăia și el un copan dat prin mujdei și se priviră unul pe altul o vreme, fiecare cu gura plină, mestecând. Jitnicerul se pătase pe gulerașul de cămașă fină și nu știa acum unde să găsească un loc să pună cotoiul pe masă ca să nu murdărească și pe ce să se șteargă el și-n același timp își întorcea capul într-o figură nefirească poate-poate și-ar fi putut vedea pata cât de mare se făcuse dar era chiar sub bărbie și nu se putea, nu. Însă nimeni nu-i văzuse necazul și jitnicerul își strâmba gâtul neajutorat ca un copil mare și burdhuhănos, cu mâinile unse și cu gulerul stropit. Cât despre Stana, rămăsese singură părăsită în mijloc lângă dansatori și-și dusese mâna la cap și-și pipăia pirostria să vadă dacă-i tot acolo; tot acolo era.

Se opriseră și scripcarii din cântat.

Goleman încrucișase mâinile și se uita cu dezgust la podoabele atârnate în față și în spatele miresei. Stăpână-su îl văzu în sfârșit; se uită la ce se întâmpla, se uită mai ales la Goleman, apoi la fundul Stanei și i se păru și lui că într-adevăr, nu e frumos; își șterse repede mâinile pe fața de masă și veni spre Pavăl, arătând fundul Stanei și ștergându-se la gură:

— Vai, jupâne, nu se poate așa ceva, e rușine!

Și termina de înghițit.

— Așa e obiceiul, se înnegură Pavăl și-l repezi pe noul popă: Bogomire, fă-ți treaba! Cunună-i! Cântați mă!

Bogomir nu se lăsă rugat atunci și arătă iarăși înspre poarta parmalâcului: haidem! Alaiul se puse în mișcare, Rădenii ciuliră urechile din nou: oare se mai auzeau bătăile în gard? Ce se întâmpla dincolo? Dintre sinețașii de pe parmalâc coborâseră câțiva, și se suiseră pe cai înarmați și alcătuind un fel de gardă călare; se puseră în formație instruiți de Pavăl, înconjurând alaiul, dintr-o parte și din alta. Trebuiau să treacă prin mlaștină și în mlaștină erau ciunguvăii. Nuntașii se bucurară când se văzură înconjurați de călăreți înarmați. Un semn al lui Pavăl; poarta se deschise.

— Să nu intre careva! strigă.

Ajunseseră la poarta parmalâcului. Pavăl strigă la unul din paznici de sus. Cel de sus strigă și el ceva la altul și făcu semn din mână că se poate trece; Pavăl arătă atunci să se tragă zăvoarele porții, zăvoare de fier, ruginite. Deschiseră poarta și atunci bătăile în gard încetară o clipă; se lăsă liniște și numai poarta care se ținea în țâțâni scârțâi, nehotărâtă parcă și ea dacă să stea sau nu deschisă în vânticelul care adia.

Diminețile miroseau frumos în Craina Glavamârcei; și chiar fiecare dimineață mirosea altfel, ca un caleidoscop de miresme de pământ ud care se răsturna în fiecare noapte într-o formulă nouă și pentru câteva clipe totul devenea firesc și parcă mlaștina nu mai era locul năpăstuit pe care îl știm; nădejdea se putea înfiripa când se înziua, înainte chiar să răsară soarele și când se auzeau ciripelile păsărilor prin stufăriș; acest dar al naturii trebuia să fie prevestitor de ceva bun; ca și cum viețile grele ale Rădenilor ar fi fost numai o iluzie sau o plată târzie pentru vreun păcat greu al lor sau al părinților sau părinților părinților până la începutul lumii, căci mult e de plătit și unul dintre ei trebuie să fi greșit ceva, totuși, prea erau toate pe dos; măcar unul dintre ei trebuie să fi pus primul cărămida mlaștinii ăsteia și vezi că la capul locului, acolo unde se terminau și cuvintele limbii lor văgăunoase și a celei înfumurate și de neînțeles a lui Vodă și a celei tainice și mute a ciunguvăilor, acolo unde zvonurile Iei îi țineau legați pe pământeni într-un cerc al neputinței și departe de bulgari, de lume și de tot, chiar atunci tot le rămânea o scânteie de nădejde, adică mireasma aceasta unică a fiecărei dimineți, ca o promisiune. Uneori dacă priveai de sus deasupra mlaștinii, plutea o ceață albastră care ascundea picioarele bisericuței spre care se îndreptau ei acum. Și plutea biserica deasupra cerului, pe norul de ceață înmiresmat, coborât și murdar, și nu găseau în limba lor găunoasă cuvintele potrivite să o știe și deci nu vorbeau niciodată despre ea. Nici bulgarii care se îngrășau cu halva turcească nu știau să spună asta, deși se vedea și de la ei din deal, iar ciunguvăii cei uscați și muți nici atât; se petrecea minunea lui Dumnezeu în fiecare zi și oamenii n-o spuneau și poate nici nu-și aduceau aminte de la o zi la alta, vezi, cum e și omul făcut că poate trăi învelit în minuni că lui tot degeaba, i se pare că totul e în zadar și că viața n-are sens și de-astea.

Dar eu să spun. Călăreții ieșiră primii formând un culoar, ceilalți, în urmă, printre ei.

— Călcați cu grijă, le strigă Ioniță musafirilor. Sunt nisipuri în mlaștină. Cine-a lăsat vita peste noapte n-o mai găsește. Se lasă pământul sub ea. Îi găsesc ciolanele nepoții peste jumătate de veac, când o vrea fundul pământului să le arunce iarăși la lumină, încărnate că să știi că lutul mlaștinii ține carnea pe os și nu putrezeaște cu anii!

Ioniță arăta cu piciorul cum pune la marginea gropanului și nisipul se lăsa și se lăsa și uite că talpa se înfunda până la jumătate, apoi de tot, botul întreg. Muzica lăutarilor se stinsese iarăși. Sătenii așteptau să se întâmple ceva privind prin poartă afară, se vedea doar stufărișul mlaștinii. Stana cel puțin, era albă la față. Din lături, de sub turbanele colorate, pe sub sprâncenele rare, ciunguvăii petreceau din priviri mulțimea trecând. Câțiva erau înșirați lângă parmalâc, lipiți cu piepturile de bulumaci loveau cu palmele, și ascultau cu capul întors și cu urechile lipite de lemn ca și cum așteptau un răspuns. Văzând că iese alaiul, se opriră din bătaie. Muntenii trăgeau cu coada ochiului, nu strălucește vreun hanger? Dar săbiile ciunguvăiilor rămâneau în teacă, arcurile lor întoarse rămâneau neîntinse, tolbele nedeschise.

Și iarăși strigă Pavăl la lăutari să continue și iarăși se apucară să-și scârțâie scripcile, dar cam fără convingere și aruncând mai mult ochii împrejur cu spaimă, când înspre șirul de Rădeni călări ținând frâiele strâns, când înspre păgânii înșirați și ei în jur în straiele lor vopsite.

— Dar eu n-am mai văzut așa obicei, cu cununi cu soare și cu lună și femeia rușinată așa? reluă jitnicerul privind mirele și mireasa. Nașa inteveni și ea și lămuri:

— Așa e obiceiul la noi în sat, mamă. Ca să fie laptele gras al Hâniței să țină copilul gras și sănătos.

— Hânița?

— Nevasta bătrânului Rădean!

— Ce obicei e ăsta? Și bățul ăla?

— Toiagul? Că de, e și ea femeie măritată de-acum, femeie la casa ei, gospodină cum s-ar zice. Așa e obiceiul! De la nunta Rădeanului! Nunta nouă se face iar după cea veche, după cum au fost. Așa e obiceiul, mamă.

— De ce nu faceți nuntă ca toată lumea? vru să știe Goleman.

— Așa face toată lumea, ptiu, păcatele mele! se aoli nașa.

— Ba nu face nimeni așa, zise Goleman.

— Îmi pare rău! reluă și gospodin. Cum să facă așa toată lumea? Atâtea neamuri împrejur și nimeni nu face așa! Așa nu face nimeni!

Nașa se arăta neîncrezătoare.

— Dar cum fac?

— Fără perne, fără toiag. Mirii numai, cum i-a lăsat Dumnezeu.

— Goi? — duse mâna la gură.

— Nu goi. Îmbrăcați, frumos, de sărbătoare. Fără sulimeneală, fără măscări.

Nașa rămăsese pe gânduri.

— Păi de unde să știu, mamă? Dacă ei nu vin încoace niciodată?

— În lume se face ca lumea! La caihana la Ibrail nu credința o cântărește mortasipul ci chita de cânepă și chiupul de brânză și colacii de ceară. La fel, veșmintele mirilor, zilele de lucru și de sărbătoare, podoabele trebuie să fie deopotrivă. Ăsta nu e obicei de ținut!

— Nu-i așa de rău, opină Ioniță după un timp, privindu-și hainele și pe ale miresei lui. Mai se întâmplă ceva, mai râdem. E bâlci.

— Și nașii de ce au cununi cu soare și lună?

— Că nu suntem cununați, măre, răspundea prompt nașa.

— Și deci, necununați, ei au doar chingi goale în jurul capului.

— Așa-i legea.

— Legea stricată din Glavamârcea.

— Toată lumea face așa. Nu e cununie, nu e soare, nu e lună, e cunună împărătească după cum au lăsat Sfinții Împărați. Așa e obiceiul.

— Ba nu face lumea așa! pufni Goleman.

— Chiar așa e nașă dragă: nu face așa lumea, întări jitnicerul.

— Păcatele mele, dar cum face?

Uite așa și-așa, îi explică cu bunătate jitnicerul cum se petreceau nunțile în satele pravoslavnice din ținut, după cum știau cu toții și că nu erau închipuiri cum nici nu se cade, așa cum făceau ei aici.

— Nu știu, mamă, eu credeam că toți sunt ca noi, zicea ea prostită, cu mâna la gură. Eu așa ziceam, zău că nu mint. Și zi nu fac? I-auzi, țațo, ce zice, zice că nu fac, în deal nu fac cu chingi și nici cu soare... Dar de ce nu fac? mai întreba ea.

Pavăl trăgea cu urechea la ce se zicea și plecă și el capul, de rușine sau de ce, el știa și bodogăni și el:

— Om fi rătăciți, dar noi ținem hotarul. Noi ținem hotarul, mă! Să-i spui asta lui Vodă!

— Parcă hotarul începe și se termină în Glavamârcea, zise Goleman liniștit. E pace în sus pe hotar! Trăiesc oamenii în înțelegere unii cu alții și nu se vaită atât; numai la Glavamârcea lucrurile-s pe dos, credința-i rătăcită și obiceiurile-s măscări.

Pavăl tăcu supărat. Zise încet și gânditor, după un timp, numai înspre Ioniță ca să nu se audă:

— Ce, parcă poți să-ți schimbi credința...

Apoi când se depărtară ceilalți, Pavăl îl trase pe Ioniță aproape:

— Auzi, Ioane, îi zise. E pământul ciunguvăilor ăsta pe care stăm noi aicea mă. E scris.

— E pământul nostru...

— La zapiscă zice că e pământul ciunguvăilor.

— Păi și noi ce suntem, ciunguvăi sălbatici? Nu suntem și noi oameni?

— Dacă ar fi să îndreptățim zapisca, zic.

Ioniță ridica din sprâncene și Pavăl adăuga:

— Adică să-l ținem de înțelegere între noi,ca ce zic eu, ca ce zici tu. Adevărată, înțelegi? Nu doar o hârțoagă uitată. Ca ce zicea tata, cum ar veni.

Ioniță nu zicea nimic sau poate nu înțelegea nimic.

— Ca și cum ar fi adevărat. Pricepi?

Ca să spun drept, ce pricepea Ioniță era că vorba e vie și hârtia e moartă și că cum să te supui unei hârtii că n-are par să te lovească dacă te răzgândești.

— Că vezi că și hârtiile înseamnă ceva, continuă Pavăl. Cu hârțoaga asta...

Aici Pavăl se opri și întoarse capul îngrijit să nu asculte careva, apoi continuă:

— Cu hârțoaga asta veche i-a dat Bogomir peste nas jitnicerului.

Aha. Așa da. Tăcură un timp.

— Păi și ce să facem? Dăm gardul jos să le dăm drumul ciunguvăilor? Să ne siluiască femeile?

Pavăl mergea pe lângă cal, îl ținea de hăț și cu ochii în pământ:

— Zic și eu, mă.