XI

Bogomir devenise om cu stare. Jumătate din dijma pe care ar fi trebuit să o ia voievodul o luase el, Bogomir, veneticul, popă nou al satului și numit mai mult de ochii lumii dar uite că pusese mâna pe câte o jumătate de găleată la merță din merțele toate câte se făceau în Glavamârcea. Cu înscris iscălit de gospodin jitnicer al lui Vodă.

Oamenii priviseră mirați puterea lui Bogomir și începuseră să-l privească cu oarecare frică. Era deci om care se pricepea la hârtiile domnești care lor li se păruseră mereu bătute în cuie și scrise negru pe alb, dinainte hotărâte și pentru veșnicie. Gospodinii stabilesc înscrisurile. Ei le scriu, ei le citesc. Ei le fac și ei le șterg, omul poate face de sub vremuri? Nimic. Nimic nu se poate schimba vreodată.

La ei în Craină lucrurile nu se făceau așa. Lucrurile importante nu se strigau niciodată cu trâmbița și nici nu se scriau, cine să le scrie. Se păstrau în taină între Pavăl și oamenii cu stare; fiecare cu vecinii lui își ținea socoteala locului; lucrurile nu se spuneau de față cu toți calicii, așa cum strigase jitnicerul în gura mare; se destăinuiau la loc ferit și numai între oameni înțeleși de multă vreme. Bogomir ar fi vrut și el să afle treburile Glavamârcei dar femeile îi rânjeau sărumâna părinte iar bărbații numai tăceau morocănoși când apărea, dându-i de înțeles că treburile locului se știu între prieteni și că el, Bogomir, nu era prieten cu nimeni.

— Dar vezi că-n lume nu-s numai prieteni, zicea Bogomir isteț.

Cu dușmanii, adică, vorba, oricât ar fi de tainică, goală rămâne vorbă și de aceea trebuie și scrisă. De-aia-s buni popii că ei știu cum e cu dușmanii. Popii se pricep cel mai bine la dușmănie și cum să te strecori printre dușmani cu fața curată, înțelese Pavăl.

— Care om întreg la minte își petrece viața între dușmani? zicea el să nu se audă.

Căci omul aflat între prieteni crede în puterea cuvântului viu. Prietenul său tot în puterea cuvântului crede și cuvântul acela, spus cu fereală când nimeni nu aude, cuvântul acela tainic îi unește. Acela e cuvântul bun, cu de-ale nostre, cu viroage, șerpării, buturugi și sălcii, n-or fi ele cuvinte alese de domnie dar sunt cuvinte de-ale locului de umflă inima și-aprind ochiul. Dar cu pravoslavnicii cum să te înțelegi? Vezi, aici trebuie să fie bun popa Bogomir. E lumea pe dos rău.

Bogomir se așezase în casa popii celui vechi. Casa zăcea părăsită și neîngrijită lângă toloacă de când se prăpădise bătrânul; șerpărie și mlaștină și la el în curte ca în tot satul. Bogomir plătise câțiva săteni să-i pună gard, să umple găurile din acoperiș, să văruiască și să curețe grădina. Avea dare de mână acum. Vedeau oamenii cum se înmulțesc încet-încet acareturile în curtea lui și nu prea se bucurau. Bogomir tăcea și el din gură căci așa minune nu i se mai întâmplase să se îmbogățească peste noapte de unde până acum fusese muritor de foame și mereu pe drumuri.

Dacă cineva îi spunea să-ți fie de bine părinte că-ți merg lucrurile Bogomir răspundea că lasă că uite, Pavăl are mai multe, și cutare și cutare și jitnicerul sigur are și mai multe și Vodă are cel mai multe acareturi, mai multe decât el, deocamdată. Dar că la Dumnezeu totul e cu putință și n-ai de unde să știi ce aduce ziua de mâine. Oamenilor li se părea că își dă în petic dar avea acum patalama domnească. Pavăl îl lăsa în pace și nu zicea nici el nimic pe față, tăceau și sătenii din gură. Și se bucura Bogomir că s-a terminat cu viața lui de rătăcitor prăfuit acum că se așezase la casa lui și o ducea bine și se mai rotunjise la mijloc. Doar hainele tot pe dos le purta, cum era și popă și holtei.

Rădenii nu prea-l aveau la inimă căci deși se bucuraseră la început de puterea lui, acum îi învenina și îl simțeau că se întărește. Și Pavăl, pe zi ce trecea, îi căuta pricină. Nu-l iubea nici acum, așa cum nu-l iubise nici înainte nici pe popa cel bătrân. Dar Bogomir nu-și făcea griji, poate de unde era el obișnuit cu străinii. Singurul lucru care se schimbase era că o ducea bine și prinsese burtă și ochii i se învârteau în cap cu istețime mai ceva ca înainte. Scria pricinile Rădenilor. Mai punea și de la el, dar oamenii văzuseră că știa să scrie și să citească după felul domniei, și încă în alte feluri.

Trimisese în deal la bulgari să i se aducă drăcovenie de fierătanie. Se înțelesese cu Pavăl să o pună în cămăruia de sub cramă, unde se adunau oamenii și unde găsiseră ghiarele mai deunăzi. Pavăl încuviințase fără bucurie căci dacă era de la pravoslavnici trebuia să fie neapărat bun și bine că veneau măcar pentru asta dacă nu pentru altele.

Chemase deci Bogomir pe bulgarul Slava, diac ce ținea strana la biserica cea nouă și lucitoare din deal alături de alți țârcovnici pravoslavnici. Se înțeleseseră ei fără știrea nimănui și se pomeniseră cu o căruță într-o zi că se oprește în fața culei lui Pavăl și Slava sărise din ea și venise și Bogomir și dădură cu toții jos o fierătania pe care-o numea Bogomir tiparniță. Pavăl era tare bucuros să vadă bulgarii coborând aici jos în Glavamârcea, deși parcă tot strâmbau din nas. O așezaseră deci jos la cramă la Pavăl în cămăruță și Bogomir închidea ușa și rămânea închis ca un șoarece meșterind la tiparniță, doar jupâneasa ce-i mai aducea de mâncare când i se făcea milă. Și el mulțumea cu ochii cârpiți și închidea ușa la loc.

Și deci când oamenii coborau jos la cramă să mai schimbe o vorbă și să mai bea, hop și Bogomir acolo care meșterea dracu știe ce la mașinăria lui și mirosea greu a plumb și a cerneală și Bogomir ieșea cu mâinile înnegrite și lua și el pe margine un păhărel cu ceilalți și-l ducea cu atenție la gură să nu atingă cu buzele sticla înnegrită și-apoi asculta și el ce se zicea ca și cum ar fi fost om în rândul lumii, dar vezi că să bei cu popa la un loc nu e lucru ușor.

Și-atunci Rădenii tăceau stânjeniți neștiind ce să mai zică de față cu popa Bogomir. Și poate Stana se nimerea atunci să umple golul zicând că nu s-a mai spovedit demult.

— Să vii la spovedanie, Stano, zicea părintele cu o voce îngăduitoare care se îngroșase de când îi crescuse burta.

— Lasă că s-a mai spovedit, părinte, zicea Ioniță din partea cealaltă a tarabei răsuflând aerul iute că tocmai dăduse pe gât rachiul. Și-apoi, zice, femeia care se duce des la spovedanie se învață și pe urmă cum vede un bărbat cum îi pune capul în poală...

Se înroșise Stana și-l pălmuia rușinată cu dreapta iar cu stânga ținea mâna la gură uitându-se în jur. Îi venise cheful lui Ioniță și se colorase în obrajii altfel destul de uscați. Ceilalți tăcură că ce să răspunzi la așa ceva, dar tot Ioniță zicea, de sub pălmuielile logodnicei, că tot nu erau însurați la biserică, și privind înspre Bogomir:

— Nu mai da, lele. Că oamenii-s proști... Ce știu oamenii?

Și Bogomir se înroșea și el și scutura ce rămăsese pe fundul țicletelui și-l dădea pe gât.

— Așa-i, părinte? se făcea Ioniță că-l ia martor pe părinte. Sunt proști oamenii, este?

Iar Bogomir căuta un text sfânt să zică ceva și dacă nu găsea dădea din mână a lehamite și se făcea că nu înțelege unde bate Ioniță. Pleca înapoi în cămăruia unde-și pusese tiparnița, și trântea ușa după el. Tăceau toți o clipă. Stana zise apoi în șoaptă rușinată să nu se audă prin scândurile ușii:

— Lovi-te-ar Dumnezeu, să te facă mut ca popa și bălmăjit la vorbă!

— Doamne-ferește zise Ioniță serios și se juca cu vârful de săgeată de aramă de care nu se despărțea, și-l întorcea pe o parte și pe alta. Ce-ai Stano?

— Am visat pe părintele... zise Stana abătută.

— Ce-ai visat?

— Prostii...

— Zi Stano...

— Era așa... ca un prunc în ogradă, dar era cumva și ca într-o biserică nu știu cum... ei, prostii...

— Și?...

— Și se făcea că se oprise vicleanul și era urât la față cu dinți galbeni zimțați și se adăpostise sub aplecător de mânia lui Drept-Dumnezeu. Era țânc dar era și ca părintele cumva... nu, zău, e o prostie...

— Zi, Stano...

— ....și era pruncul vesel și gângurea și făcea gălăgie de nu se mai auzea nimic în casă de gura lui, și Bogorodița trebăluia cumva alături și Ucigă-l Toaca stătea ascuns și când nimeni nu se uita, se apropia de pătuțul pruncului și-l scuipa, ptiu, în gât, cu scuipat murdar și gros de drac... Nu...

Stana se opri un timp. Oamenii aveau obrazurile strâmbe de scârbă.

— Și pruncuțul înghițea mizeria și încerca din nou să deschidă gurița să tragă aer în piept și se întorcea fețișoara către Bogorodița... Și e ca și cum ea ar fi văzut ce se petrecea dar...

— Dar ce?...

— Du-te dracului! țipă Stana.

Și plecă trântind ușa. Ploua afară de rupea. Ce se supărase așa? Ioniță rămăsese și el încruntat de urâțenia poveștii. Păși până la ușă după ea. Ce vreme. Se strâmbă indiferent apoi, asta este. Se nimeri că unul dintre Rădeni tocmai venea și el ud și intră, bucurându-se de adăpost. Ioniță îl așteptă să intre, trânti ușa iarăși și se întoarse către noul-intrat, ce vrei? Acesta-i arătă două hârtii:

— Scrisoare de trecere la baș-aga la Akkerman. Unde-i părintele să mi le scrie?

Ioniță arătă cu degetul. Bogomir intrase ca un șoarece în borta lui cu tiparniță.

— Ce-i cu fierătania? La ce-i bună? întrebă Ioniță prin ușa întredeschisă.

— La scris.

Bogomir așteptă să intre cel cu pricina, apoi trase ușa după el. Câtamai fierătania, numai pentru scris, se mirau oamenii.

De când se închisese cu tiparnița, Bogomir ieșea rar. Jupâneasa trecea ușurică printre Rădeni cu treburile casei. Chifor flăcăul ofta în urmă. Nu era singurul.

— Ia Chifore mai du-te și pe-acasă, îl împingea Ioniță. Că stupii ăia stau neacoperiți și se udă.

— Plouă nene, se ruga Chifor, cu ochii la fundul jupânesei.

— Eu stric că te-aduc cu mine, îi zise Ioniță rău, apoi se întoarse către ceilalți: îi lucesc popii ochii rău după gospodine, zice râzând. Râdeau și ceilalți după el.

Ce-i drept și înainte popa mai mult cu femeile vorbea în sat. Unele se mai și ascundeau în case rușinoase, și-l urmăreau numai cum trece pe uliță de după perdele. Chiar și printre femeile mai vârstnice se găseau care întâlneau privirea strălucitoare a lui Bogomir, de nu le venea să-și creadă ochilor. Unele se bucurau pe față, că de multă vreme nu se pusese ochii pe ele în felul acela dar apoi de rușinea lumii dădeau a îndoială din cap, vai-vai, încheindu-și basmalele și sprijinindu-se de colțul mesei se ridicau și plecau să le povestească cumetrelor dar cum să spui în gura mare că se uită popa lung la tine? Apoi când nu le vedea nimeni, se priveau în oglinda apei la găleată, cu capul întors ca curcile, când cu un ochi când cu altul să nu le vadă careva din spate și-și sumeteau fusta până la șolduri să-și vadă pulpele în luciul apei și li se părea că într-adevăr tare frumoase sunt ele de fapt și că doar tăntălăii lor de bărbați au uitat să se le privească așa și pentru câtăva vreme se preumblau legănat pe uliță și prin ogrăzi, mândre și larg surâzătoare de parcă ar fi ouat, care grasă și revărsată ca un cozonac, care schiloadă ca uluca de la gard. Căci ele aveau bărbat adevărat acasă, nu pribeag ca popa ăsta eretic, bărbați care le luau tot la două săptămâni, ba și mai des, și le întorceau seara pe nevăzute cu spatele în întunericul cald al așternutului să-și ușureze focul. Și ele duceau atunci suprinse mâna la gură să-și stăpânească un icnet căci copiii, în colțul celălalt al singurei odăi a casei, nu adormiseră încă toți și se zvârcoleau și nu-și găseau locul în pat. Și chiar dacă ar fi vrut ele mai mult, că de, femeia-i pofticioasă, Apostolul nu arată el limpede la carte că nu trebuie întrecută măsura?

Dar totuși ochii ăia ai lui, lucitori de parcă luceau din fundul iadului ca bălțile negre colorate de untdelemn negru drăcesc ce plutesc din loc în loc prin mlaștină, dincolo de parmalâc. Femeile mai cuminți din sat se bucurau de obicei de trecerea lui și-i răspundeau fără să se întindă la vorbă când le zicea câte ceva din cele popești, iar dacă bărbații lor îl mai vorbeau de rău își făceau de treabă în altă parte.

Era popă legiuit sau nu? În tiparnița pe care o instalase în cula lui Pavăl tipărise câteva cărțulii subțirele și silabisea arătând cu degetul înscrisul gros a fi scrise chiar în rumânește, în graiul oamenilor de, iar nu în slovele știute ale sfintelor scripturi ce nici nu se cade a le citi omul prost căci e primejdie să-și piardă mințile. Dar nu scria în ele nici despre Sfintele Evanghelii nici despre călătoriile cunoscute ale Apostolului ci scria de prooroci crunți, vechi și neauziți și de povești groaznice cu ologiri, ciuntiri și răzbunare; Rădenii nici nu știau dacă se cade să povestești așa ceva căci asta nu e treabă de spus, junghiul doar când îl scoți îl bagi apoi la loc în teaca lui de piele și nici zgomot nu face și nimeni nu trebuie să afle ce s-a petrecut, ce să strigi în gura mare să afle toată lumea de belea?

Bogomir rămăsese deci cu cărțișoarele lui necitite, n-avea cine să i le cumpere; el doar ce mai citea câteodată din ele la slujbe. Stana răspândea zvon ce auzise de la bulgari că nu era popă nici de-al lor, nici pravoslavnic și nici altfel, ci așa de eretic era de până și papistașii din orașurile ungurești umblă să-l prindă și să-l ardă, ce fel de diavol o mai fi și ăsta.

— Na, popă v-a trebuit, zicea Pavăl nemulțumit.

Nu știau Rădenii ce să zică. Drept e că vorbele lui Bogomir îi încălzeau, dar cu de la cine putere? Cărți nu prea ținea, altele decât cele ce le scria el și poate un gromovnic cu eresuri și ghiciri în stele pe marginea căruia însemna popa semne. Un popă de-aia e popă să ia Sfânta Scriptură și să citească din ea. El cam punea de la el, simțeau oamenii. Dar le încălzeau oamenilor inimile. Asta e bine dar și rău poate fi căci e primejdios când inima se încălzește prea pe neașteptate și îndeamnă omul la fapte necugetate, cum o să vedeți că s-a și întâmplat de fapt.

Și dacă cineva se uita pe cărțulia lui și-l întreba, cine a scris părinte cartea aceasta? Bogomir răspundea că Sfântul Duh a scris-o, dar oamenii știau și ei că sfântul acela nu se putea să fi scris astfel de basne că nu se pomenește în ele nici de Cetatea Ierusalimului și nici nu se află scrisorile rânduite ale Sfântului Apostol. Și totuși când le ascultau simțea fiecare că i se încălzea inima, și, chiar dacă li se păreau cu totul nebunești și de nespus așa ceva, se bucurau când le auzeau numai ca să își poată spune între ei mai târziu că e nebun rău popa ăsta dar se înveseleau toți fără motiv și plecau în voie bună spre casă și-l lăsau pe popă singur, întrebându-se cum se face că a nimerit tocmai la ei.

Se mai certau uneori când se încălzeau și se-apucau să-și verse năduful unul pe celălalt că de ce faci aia și de ce faci aialaltă, în obișnuințele lor pe care le aveau dintotdeauna și pe care mereu le luaseră de bune și li se păreau deodată toate nelalocul lor și le săra țandăra și zbierau unul la altul că m-am săturat, că de ce nu te porți și tu ca omul și li se părea că pentru un moment au intrat într-o lume caldă unde nu mai erau siliți de cine știe cine să tragă după ei toată povara pe care le-o lăsaseră strămoșii dar era primejdie mare că dacă nu faci ce știi că trebuie să faci, ce-ai să faci? Și li se părea pentru o clipă că ar putea să scape de toată murdăria asta care-i împovăra dar, știi, cum e omul făcut de vede mai ușor răul la celălalt, se certau unul pe altul de se lăsase ieri chiar cu bătaie la vecinii lui Ioniță, pe pricina gardului de la capul locului la sălcii, unul că l-a tras prea la stânga, altul că dimpotrivă. Gardul chiar de dinainte de toloacă, când ajungi la rândul de sălcii înainte de gropan, de venise Chifor într-un suflet și gâfâind să-i cheme să-i despartă să nu se lase cu moarte de om.

— De la popă vi se trage, le arătase Pavăl.

Și când ajungeau acasă le trecea imediat căldura și începeau iar să se înțepe în gardurile strâmbe și să se zgârie în uluci desprinse, să-și strâmbe glezna alunecând de pe podișca înfundată și să se certe apoi. Le părea rău că s-a terminat slujba popii, păgânească cum era ea, dar slujbă totuși, vezi, de face cald la inimă și îndreaptă omul spre gândul cel bun. Dar gândurile bune când se depărtau de slujbă se schimbau în vorbe rele. Și-l țineau în dușmănie cumva pe Bogomir ca și cum i-ar fi păcălit, ca și cum vorbele acelea le-ar fi creat iluzia unei lumi bune pentru timpul acela scurt al slujbei și nu li se părea drept ca lumea lor să fie pline de hârtoape și lumea de vorbe a lui Bogomir să fie așa luminoasă. Abia așteptau să vină cealaltă duminică dar până atunci se uitau strâmb la popă și le părea rău că viața lor este așa plină de spini.

După un timp cineva spuse că poate ar trebui și popa ăsta Bogomir să se țină după scriptură, nu să tot născocească de-ale lui, chiar dacă lasă el pe toți oamenii cu gura căscată, nu or fi toate scripturile numai prostii până uite a venit Bogomir pe lume să ne lumineze. Și oamenii își spuseră, da, păi ce popă e ăsta, fără carte în mână, slobod la gură. Chifor însă se băga și el și spunea nu au așa om cu har nici în deal la bulgari.

Ce-i drept, Bogomir se bucura și era mândru tare că putea umbla fără cărți după el și Duminica la cazanie predica din gură fără să fi pregătit nimic și se bucura când vedeau ochii oamenilor strălucind iar el, deschizând gura și încălzindu-se la foc dumnezeiesc, încălzind și oamenii cu el. Și se mândrea atunci în inima lui și îngerii din spate se întristau și duceau mâna la gură îngrijiți și jos cădea Bogomir, jos de tot, după cum o să și vedeți.

— De ce nu înveți după carte, părinte? îl întreba o gură rea.

— E limba lumii. E proastă!

Oamenii dădeau din cap a îndoială, cât de proastă să fie lumea asta dacă nici Sfânta Scriptură nu e bună pentru Bogomir și unde găsește el adevăr mai mare decât în cartea aceea veche de veacuri care toată lumea zice că-i adevărată, numai Bogomir știe el mai bine decât toți.

— Dar ce-are limba lumii?

— E rea...

— Și ce-o să facem, o să schimbăm lumea acum?

— Nu lumea: o să schimbăm limba!

— Și ce-o să punem în loc?

— Limbă nouă, fără găuri, fără văgăuni.

Măi ce vorbe avea Bogomir ăsta și ce limbă aveau să pună în loc dacă ar fi fost după el? Limba ciunguvăilor celor muți, te pomenești. Pavăl asculta și el cu atenție.

— Ce-a făcut Nefârtate în numele lui Dumnezeu bun a făcut, zicea Bogomir. Lumea a crescut sub Dumnezeu așa bună. Însă ce-a făcut în numele său nevrednic, rău a făcut. Și arăta în jur.

Casele lor, cum ar veni, al dracului popă, ca să vezi.

— Ce să-i faci, trebuie să trăiască omul cumva! dădea din umeri Ioniță.

— Trebuie să trăiască bine!

— Trăiește sub vremuri, părinte, trăiește cum poate și se bucură când apucă ziua de mâine... Dar tot nu m-am lămurit: e bună lumea sau e rea?

— E bun ce-i bun și e rău ce-i rău, răspunse Bogomir foarte serios și atent să citească pe fața celuilalt dacă a înțeles.

Ioniță rămăsese prostit. Auzi înțelepciune ce spune popa. Păi ca să știm că-i bun ce-i bun nu aveam nevoie să aducem popă în Craina Glavamârcei și să-l mai și plătim cu jumătate de găleată la merță.

— Ce-a făcut Nefârtate pentru Dumnezeu... începu să explice Bogomir dar Pavăl nu-l lăsă să termine și împins ca de arc sări și-l luă de gulerul anteriului, roșu la față de furie:

— Care Dumnezeu, popo? Al nostru, al bulgarilor? Al ciunguvăilor?

Și popa Bogomir râdea, ereticul, smucit de Pavăl și el râdea.

— Ba eu zic că Nefârtate pe toate le face și Dumnezeu strâmbă din nas, zise Pavăl.

Pavăl nu-l lăsa din strânsoare și se înfurie deodată și îl lovi cu pumnul pe săracul Bogomir de îi trecu deodată râsul și se îndoi de durere. Își îndreptă gulerul apoi speriat și se freca la falcă, privindu-l atent pe Pavăl, puțin aplecat cum se găsea:

— De ce dai jupâne?

— Pentru că meriți, mă.

— De ce merit jupâne?

— Că ești gură spartă, de-aia.

Bogomir își atingea buza să vadă dacă nu sângerează. Pavăl continuă:

— Numai gura-i de tine!

— Păi nu sunt popă?

— Vei fi, dar unde spui tu o vorbă eu trebuie să pun pumnul.

Un timp Bogomir privi uimit pumnii groși ai jupânului.

— Nu faci ce zici! îl repezi acesta.

Bogomir privea în pământ, vezi.

— Cine e popă atunci în sat? Cine e omul lui Dumnezeu? Tu că nu faci ce zici sau eu că nu zic ce fac?

Se înroșise Pavăl.

— La cartea Ieremiei scrie că... începu Bogomir dar jupânului se vede că nu-i ardea de glumă că se apropie și popa își uită repede argumentul.

— Jupâne, de ce să nu facem pace? încercă el ușurel apoi.

— Pacea e în capul tău. În sat e pace dacă o țin eu. Cu pumnul o țin.

Se tăcu un timp.

— Hai, du-te acum, îl împinse Pavăl la un moment dat.

Bogomir rămase locului:

— Asta e pace de ținut? Cu pumnul?

— Ce treabă ai tu, e pacea mea!

Nu știm dacă Bogomir era de acord, oricum, se îndepărtă cam împleticindu-se și frecându-și obrazul lovit.

— E satul meu! îi mai strigă Pavăl din urmă, apoi, când Bogomir se îndepărtase, se întoarse către Ioniță:

— Eu zic că omul ăsta e ceva dar popă nu.

— El vorbește, oamenii ascultă, dădea Ioniță din umeri.

— Ascultă și bulgarii... Au s-ajungă să-l creadă...

— Păi și nu ar fi bine să creadă?

— Cum să creadă? Măi Ioane, nu mă mai amărî și tu. Nu vezi că nu crede nimeni?

— Cât ne-am străduit să ne aducem popă? Și uite acum ne-a dat Dumnezeu popă cu har! Poate dă Dumnezeu și se întorc bulgarii, cu Bogomir...

— Nu, zise Pavăl hotărât. Are să ni-i pună pe toți în cap.

— E legea noastră...

Și lui Pavăl i se întunecau ochii. Și Stana, dacă era de față, se pornea și ea pe văitat:

— Ce ne facem Pavăle! Ai văzut popa ce har are!

— Să te ia mama dracului de vrăjitoare că te jupoi de vie dacă te mai văd la mine în ogradă și să te duci după morții alor tăi și să nu te mai văd în ochi!

Și Stana pleca plângând și Ioniță fugea și el cu pași mărunți în urma ei s-o liniștească. S-a pierdut cu firea Pavăl, nu pune la inimă. Cum să nu pun, n-ai auzit ce-a zis? Drept e că nu era singurul în Glavamârcea care se pierdea cu firea în ultima vreme și asta îi neliniștea pe toți.

Căci între ei Rădenii nu scriau zapisuri, iar legăturile pe care le făceau între ei durau cât dura și vorba. Bogomir văzuse că de multe ori, prieteni fiind și vorbind aceeași limbă, se înțelegeau și se țineau de cuvânt. Dar între vecini mai îndepărtați se mai și uita de vorba promisă. Numai cât omul nu avea doar cuvânt ci mai avea și junghi la brâu și vecinii lui la fel aveau, și astfel trebuia să se poarte omenește.

— Dar de ce sunteți certați cu ei? a întrebat Bogomir o dată pe Slava văzând că Pavăl și cu ceilalți bulgari nu își vorbesc.

— Păi uite, zicea Slava, dacă nu se țin de cuvânt, una zic și alta fac.

Bogomir îi lămuri lui Pavăl ce zisese bulgarul. Era și Ioniță, era și Chifor de față și mai erau și alții. Rădenii se mirau căci între ei, chiar dacă învoiala de azi până mâine se schimba, lucrurile urmau un fel de armonie a dezechilibrului și era ca un glas tainic care le spunea ce se putea schimba și când și cam cât; se cunoșteau între ei iar schimbările acestea în înțelegere nu-i luau chiar pe neașteptate. Dacă tu anul ăsta se nimerea să te alegi cu plasa grea la baltă, dreptatea sărea și ea în căruță lângă tine, alături de peștele cel gras și nimeni nu făcea din asta un capăt de țară. Apoi mai era și Pavăl care avea cuvântul scurt și pumnul greu și oamenii-l știau de frică și mai închideau ochii.

— Atunci hai să scriem lucrurile.

În Glavamârcea când zicea careva că pământul se întinde până încolo la gropan, altul zicea că nu-i gropan ci-i văgăună, că nu-i gaură ci scorbură și li se părea că limba lor nu era îndeajuns pentru a scrie dreptatea. Oamenii aveau pricini, unele numai între ei, altele și cu bulgarii din deal. Bogomir le scria pricinile acestea și întocmea frumos zapis cu pecete domnească căci el cu înscrisul de la jitnicer căpătase acum sigil de domnie iar nu pristornic prost de prescură cum aveau pământenii; și când plesnea sigilul peste ceara topită, roșie, domnească, rămâneau oamenii lipiți locului de mirare; iar Bogomir îi privea cu bucuria puterii și simțea că ce face el acolo are un rost; iar Rădenii își ștergeau umiliți stropii de ceară roșie, groși ca sângele uscat de vită; ceara le ardea pielea degetelor unde se întâmplase să sară stropul dar îndurau arsura fără să se plângă ci pe tăcute, așa cum învățaseră ei din moși-strămoși, să nu dea glas durerii ci să o lase îngropată în fundul ființei lor, moștenire nepoților. Și zapisul sta acum întocmit și oamenii îl țineau cuviincioși, cu băgare de seamă, între două degete, să nu-l murdărească.

Pavăl, băgând de seamă că Bogomir și cu Slava vorbesc, se apropie și el cu o pricină să vadă: ce-o să zică bulgarul ? Și a tălmăcit popa pricina și bulgarul străin după ce-a asculat, a spus: pricina acesta este dreaptă; iar cealaltă nu. Și Rădenii rămaseră muți căci numai la asta nu se așteptau, anume ca tocmai de la dușmanii lor să le vină limba dreptății. Și Slava, bulgarul cel bărbos, își ridica atunci fruntea și explica cu ochi strălucitori că în vremurile vechi Împăratul nu era păgân ci creștin era, de-ai noștri cum ar veni, și că limba lor bulgărească se scria atunci cu slove mari împărătești. Așa zicea Slava și Bogomir traducea și Pavăl rămânea descumpănit cu bărbia în palmă, doamne-iartă-mă cum am rămas numai noi pământenii legați locului și capii pământului s-au păgânit cu toții. Și limba bulgarului era cumva uscată, fără toate cuvintele și vorbulițele pe care Rădenii le născociseră cu anii ca să dea seama de ale lor, dar așa seacă și străină cum era, părea mai dreaptă și uscăciunea ei era semn; căci dacă umbli după sprijin, creangă uscată și dreaptă îți trebuie, și nu tulpină verde.

— Să scriem bulgărește atunci, s-a gândit Pavăl. Dacă e limbă dreaptă, limba lui Vodă...

— Dar nu-i nevoie, îl asigura Bogomir deoparte. E bună limba pământenilor. Trebuie scrisă mult și se va îndrepta...

— Cum să se îndrepte?

— O îndreaptă Dumnezeu. Noi să scriem pricinile toate și ea se va îndrepta.

Pavăl nu prea avea răbdare și nu prea-i venea să creadă că limba lor scorburoasă va putea fi vreodată înscrisă dreaptă și limpede ca limbile celelalte împărătești. Și-atunci nu mai înțeleseră nimic din vechile lor obiceiuri și se gândeau că singurii care îi pot scoate la lumină sunt dușmanii lor din deal bulgarii care uite cum se înțeleg cu toți, cu turcii și cu grecii.

— Scrie popo în bulgărește mă, îi porunci Pavăl. Scrie în bulgărește, n-auzi.

Bogomir se împotrivi la început și-i arătă cum scrie el cărțuliile lui dar Pavăl nici nu voia să audă. Se-apucă atunci popa să scrie în bulgărește, ce să facă. Și Pavăl se împrietenea cu Slava, bulgarul.

— Adu și din geambași, îl trăgea de mânecă. Zi-le să coboare.

— Vă știu de rătăciți, ridica Slava din umeri ca și cum el n-ar fi știut cum stătea treaba pe vremuri.

Iar Stana îl scuipa pe Bogomir din urmă, când trecea:

— Ptiu, necuratul! Numai necuratul vorbește toate limbile!