XII

Bogomir le-a spus că trebuie să treacă de-acum duminicile pe la biserică. Nu se mai poate să muncească omul într-una, fără sărbătoare; chiar cu ciunguvăii împrejur, dar de-acum, de sărbători, haidem cu toții la biserică; și nu cu mâna-n sân, spunea el, ci cu pomană că sunteți gospodari cu toții și nu trebuie să ne calicim în fața lui Dumnezeu și-a Nefârtatelui său.

— Au căzut odoarele, Bogomire, nu mai putem intra în biserică, zicea Pavăl.

— Le punem la loc.

— Nu intrăm.

— Ținem slujba afară atunci.

Părintele avea mereu soluție. Se strecurară deci iarăși înarmați, cu frica ciunguvăilor în sânge, înspre bisericuță. Ajunși acolo împiedicară caii în pazvat iar Bogomir voia să înceapă slujba. Bisericuța fusese închisă de Pavăl. Bogomir îi arătă, hai Pavăle deschide. Pavăl porunci însă câtorva oameni să scoată pristolul afară, prăfuit cum era.

— Uite pristolul. Aici țineți slujba.

Era zi fierbinte de Uspenie Bogorodițe dar spre uimirea Rădenilor în ziua aceea nu s-a prăznuit adormirea Precistei cum era lăsat din vechime ci Sfânta Parascheva care oamenii proști îi mai spun și Sfânta Vineri. Acesta va fi hramul bisericii de-acum, a spus părintele, hram nou și calendarul cel vechi nu-l vom mai ține neam. Printre cei mai bătrâni unii își aminteau că praznicul cel nou se ținea mai încolo, înspre mijlocul toamnei dar se vede că părintele avea poftă să îl cinstească numaidecât, odată cu punerea hramului; și le-a mai zis popa să nu vină cu mâna în sân la biserică ci să aducă fiecare câte ceva drag, cât de mic, dar drag, pomană la jertfelnic.

— Nu pentru mine, se apăra Bogomir. Cât de neînsemnat, drag să vă fie!

Neînsemnat? Ce să aducă? Nasturele descusut de la haină? Un cap de sfoară? Icusarul cu turaua râcâită? Ceva mic. Dar zice Bogomir să le fie și drag? Cum așa, mic și drag? E drag omului ce-i mare, caii ce molfăie ovăz în grajd, perechea de case cu acareturi, nevasta mare și pulpoasă. Dacă e scump mi-e drag iar dacă e mic și neînsemnat nu mi-e drag deloc, așa spunea și Pavăl.

— Lasă părinte, ce să mai aducem. Fă tu slujba acolo și gata.

Dar Bogomir nu și nu, le-a dat exemplu să vină fiecare cu câte-o găină. Că are să strige el cu glas tare cine și ce a adus, să se știe, să fie de rușine. Iar vecinul lui Ioniță care stătea pe partea cealaltă a satului și nu se avea bine cu Pavăl, deși nu îndrăznea să-i iasă din cuvânt, om înstărit, a zis că aduce el, și chiar a venit cu o capră șchioapă. Și se treziră că încărcaseră în căruță o ciurdă de orătănii care cotcodăceau și măcăiau cum nu se mai văzuse. Le băgară într-o închizătură de stuf, în fața bisericii, la slujbă, când au ajuns. Bogomir a curățat altarul din fața bisericii și-au tăiat atâta amar de păsăret și capra omului și-au fript și-un purcel olog ce-aduseseră bulgarii.

Pentru că bulgarii aduseseră și ei un purcel, așa se face la ei aici jos, le sugerase Pavăl. Deoparte rămăsese Slava cu diecii lui cu mâinile împreunate și cu comănacele țepene pe capete.

— Puneți și voi ceva.

Nu se aștepta Slava. Negustoria o faci cu geambașii aduși, nu cu Slava care cică ți-e prieten.

— Haideți, făcu jupânul, pofticios.

Slava se uită la ceilalți cântăreți apoi se scărpinară în pungi și scoaseră fiecare bănuți.

— Un ban fiecare, toată lumea.

Geambașii din deal chicoteau, mulțumiți să plătească și popii măcar, nu numai ei.

— Toată lumea, imitaseră ei vorba lui Pavăl și cam râzând în bărbi căci un ban de la cel avut nu-i la fel ca un ban de la cel care-i numără oftând. Slava și cu diecii se scormoneau prin buzunare.

— Banul jupâne, ochiul diavolului, zise Slava cu părere de rău.

— Auzi părinte, sări Pavăl, dar dacă banul e ochiul diavolului, ce treabă ai tu cu banul?

Iar Slava rămase cu mâna înțepenită, fără să dea drumul banului.

— Mi-e foame și mie.

— Păi ți-o fi foame, dar loc n-ai. Cânți la strană și când zice preotul să taci, taci.

Slava rânji strâmb, apoi încercă împăciuitor:

— Nu toate locurile sunt pe pământ, mai sunt și în cer...

— Păi de ce nu mănânci tu mai bine din roadele locului tău din ceruri?

Pavăl smulse bănuțul din mâna lui Slava și-l băgă în pungă. Slava rânji atunci și mai tare și se întoarse cu spatele, să scape de jupân.

— Ă? îl urmărea Pavăl strigând acum în auzul lumii. De ce nu prinzi tu mai bine un uliu din acela ce zboară chiar pe cer să-l mănânci pe el, și vii și ne mănânci orătăniile crescute în mlaștină?

Tăcuseră de tot bulgarii și-l priveau pe Pavăl supărat și furios. Slava își aranjă mânecile șiapoi se juca încurcat cu colanul. Bogomir tuși, el tuși numai încurcat și nu găsi ceva de spus pentru ocazie. Pavăl număra bucuros banii, carnea pusă pe foc se frigea iar Stana umbla neliniștită de colo-colo:

— Nu face fum părinte că iar dau ciunguvăii!

Slava a înghițit în sec și s-a mirat: păi așa faceți voi de Uspenie? Pe Sfânta Vineri o prăznuim azi și nu pe Bogorodița, le-au explicat cei care știau să le explice. Așa ne-a spus părintele. I-auzi! Bulgarii se priviră între ei și cum știau că ăștia de jos sunt pierduți rău în rătăcire nu mai ziseră nimic, își mângâiară bărbile tăcuți. Bogomir a bolborosit iarăși ceva într-o limbă pe care oamenii n-o înțelegeau; apoi a rostit rugăciuni către sfântă să vadă dorințele din fundul inimii credincioșilor și să le îndeplinească. Au curățat carnea de pe oasele jertfei și grăsimea a desprins-o de pe carne, au adunat-o și-au pus-o deoparte; au pus la mijloc oasele și le-a învelit cu grăsimea și le-a așezat pe pristol, jertfă, pentru sfântă cică. Bulgarii clătinau din cap, pravoslavnicii, se vede că nu mai văzuseră să se facă așa. Cât despre Rădeni, nu știau ce să zică, de când nu se mai făcuse slujbă la ei în sat. Slujbă făcută la aer, pe pristolul scos afară din întunericul bisericii; și nici acest hram nou nu-și aduceau aminte să-l fi sărbătorit cu așa foc înainte; dar părintele, transportat ca de obicei, arăta încoace și-ncolo.

Dintre Rădeni, cei care aduseseră de pomană deveniseră parcă mai certăreți și umblau și ei acum de colo-colo și arătau că trebuie puse ștergarele așa și nu altfel, străchinile aliniate și lingurile la fel și mai ales că trebuie neapărat să se ia carnea de pe foc imediat cum sfârâie seul și nu trebuie lăsat nici mai mult nici mai puțin căci se va arde; și altfel nu trebuie făcut; nu ca înainte când oamenii veneau și adormeau cu gurile căscate la slubă, de trebuia să-și dea unii altora coate; cu ochii care la țâțele nevestelor, care la brâul cel nou al vecinului. Bogomir se apucase să predice cu cărțuliile lui în mână. Cel care adusese căprița chiar îl puse pe Bogomir să repete ce zisese și ceru și lămuriri căci nu pricepuse omul și voia să înțeleagă tâlcul spuselor pe deplin, să se lămurească.

— Ce facem cu grăsimea, părinte? întrebă cineva arătând înspre pristolul scos la aer.

— Las-o.

— N-o punem la jumări?

— Nu.

Bogomir ridica ochii și se uita în jur peste stuf, neliniștit.

Între timp se adunaseră oameni și ascultau cele ce se spuneau scărpinându-se în cap, Chifor, Stana și alți câțiva frigeau și împărțeau carnea, iar Bogomir citea la cazanie. Striga tare de se auzea până la Pavăl, peste capetele oamenilor:

— ... pământul întreg e împărțit în capete și la fiecare cap se află câte-un câine cu colți galbeni, de pază la capul lăsat de taică-său și limba taică-său vorbește. Și tatăl cel mare al câinilor Nefârtate este. Vedeți-i cum se rânduiesc, linii-linii; vecinii cu vecinii, iadul străinului! Rodește pământul lui Dumnezeu singur și păzitorii îi mănâncă rodul ca gândacii bălegarul și în loc să mulțumească lui Dumnezeu, orbiți, asemeni lui Nefârtate, încearcă să-l prăvale pe Sfânt în apă să-l înece; cățelandri tineri cresc în umbra puturoasă a celor bătrâni adulmecând alcătuirea locului și cu colții învață să rupă din cel slab de-alături și-n cel bătrân. Auziți-i cum sfâșie! Și câtă vreme rodește pământul lui Dumnezeu câinii se întrec în putere și în colți se mândresc și sfârtecă și dacă-i lași înăbușă câmpul nou ca ciulinele grâul căci e poporul cel uscat al lui Nefârtate, neamul gândăcesc...

Pavăl stătea cu mâna în șold pe partea cealaltă, lângă ușa minaretului și clătina din cap, zicând să audă numai Ioniță și cei din jur:

— Vorbe... tot ca popa cel bătrân... orfan și ăla, crescut de văduvă. Păi dacă n-ai cap de loc, ce mai stai la vorbă? Eu dacă am cap și tu ai cap, ne uităm până unde se întinde și măsurăm și dacă am călcat strâmb ne certăm; sau poate ne învoim ca eu să priponesc la tine când se încălzește și la toamnă treci coasa lângă gropan pe loc la mine. Și dacă n-ai loc? Vorbe!

Oamenii căscau gurile și începeau să se încrunte. Rădenii recunoșteau în ce spunea Bogomir lucruri pe care le știau și ei de multă vreme, și despre Bogomir și despre ei; ceva îi supăra și îi ținea lipiți locului. Slava bulgarul vedeau fețele Rădenilor contrariate ascultându-l și întrebau, ce zice el acolo, popa? Și atunci Pavăl, bucuros să vadă bulgarii veniți în Glavamârcea dar și neliniștit de cele ce striga popa, luă psaltirea din mâna bulgarului și o deschise la întâmplare și arăta cu degetul una din pagini iar bulgarii cruceau ochii pe foaia galbenă și li se părea și lor atunci că într-adevăr mare înțelepciune e ascunsă în rândurile acelea, care lor nu li se arătase până atunci. Bun popa Bogomir care știe să deschidă oamenilor inima și îi invidiau pe cei din vale, neștiind poate nici că cele ce se găseau în inimile Rădenilor nu erau deloc de scos afară, dar acestea o să le vedem mai încolo; se întrebau deci cum or fi găsit așa om cu vorbă caldă de luminează mințile oamenilor. Și nu ca la ei popă să umble noapte beat la furat de curci prin grădinile oamenilor și să le otrăvească câinii. Guri rele și gornenii, vezi.

Cât despre Pavăl, nu mai asculta ce striga Bogomir. Îl luase pe Ioniță deoparte și se puseseră lângă minaret și cum ceilalți erau toți ocupați, unii cu mâncarea, alții ascultând predica lui Bogomir, ei zgâlțâiau clanța minaretului și uite că poarta se deschise și călcară surprinși înătruntru, în întuneric, cu frică.

După ce s-au obișnuit au putut distinge gheare de găini, pene jumulite. Niște araci tăiați mai încolo, făcute cozi. Cozi de săgeți să fi fost. Praf, murdărie, macaturi vechi, uite și vârfuri de săgeți desprinse, și iarăși bețe, arcuri frânte. Era locul ciunguvăilor, se vedea acum, se vedea la lumina zilei. Aici își țineau ciunguvăii săgețile și poate chiar aici meștereau săgețile și tot aici s-ar fi zis că era un fel de bucătărie, unde cineva ar fi pregătit de mâncare.

— Uite-i mă, cireșii noștri, săracii.

Pavăl arăta aracii stivuiți lângă perete. Unii erau tăiați și ascuțiți, cu lemnul alb, zemos și proaspăt.

— Să pun eu mâna pe ăla care fură! strigă el așa tare de parcă și tâmplăria veche a turnului trosni; și se uita în jur ca pentru a prinde hoții, dar în jurul lui cine era, era Ioniță și mai erau alți câțiva Rădeni apropiați, atâta tot, pe cine să bănuiești? Pe Iea, de strigă Stana într-una, hoața și tăietoarea de noapte, dar cine-a văzut vreodată moroiul la față?

— Sus ce-o fi? se întrebă Ioniță.

Scara părea cam putredă. Pavăl îl fixă și el.

— Trebuie să vedem.

Afară, la pristol, Bogomir văzuse cu coada ochiului că Pavăl și Ioniță intraseră în minaret și nu ascultau ce zicea el, și începuse să vorbească tocmai ceva de minaret, cum că ar trebui dărâmat, ca zidire păgânească ce este, căci înainte de toate ei sunt creștini și nu se cade, turn înalt cu semilună la vârf să fie zidit alături de biserică de creștini. Așa le zisese și Goleman trimisul lui Vodă, de altfel, dacă țineau Rădenii minte. Bulgarii văzând cum arată Bogomir înspre turn și neînțelegând cele ce se spuneau, clătinau și ei din cap.

Dar Rădenilor nu le plăceau spusele acestea. Întotdeauna minaretul fusese lângă bisericuță și nimeni nu zisesese nimic; nimeni nu știa de ce era turnul acolo, dar la ei așa era dintotdeauna, și era frumos ba chiar își imaginau bisericuța cea crăpată fără turn alături și li se părea urât și n-ar fi vrut nicicum să-l dărâme. Știau că pravoslavnicii din jur nu au așa ceva, dar ce. Așa e la ei.

Dar Bogomir se încălzi de propriile lui cuvinte și ținând într-o mână cărțulia legată cu sfoară, în cealaltă un arac descojit pe care-l culesese de lângă turn se apropie și el de poartă. Părea un cavaler plecat la război fără armură și chiar ținea aracul precum o lance la subraț și predica din gură scuipând și citindu-și cărticica pe-o care ținea în sus ridicată. Glăsuia de zor înspre ușa minaretului unde văzuse el că intraseră Pavăl cu Ioniță. Chifor cel cu obraji roșii era prins de vorbele lui Bogomir într-un fel de încântare.

— Căutați cerșetorii desculți, striga Bogomir. Răniții lui Dumnezeu umblând dezbrăcați printre paznicii capetelor, slujitori ai lui Nefârtate! Ologi, cu mâini și cu picioare tăiate, soții lui Dumnezeu! Moștenitori ai pământului întreg, spatele lor e plin de balele câinilor lui Nefârtate; când se opresc din rătăcire să-și tragă sufletul scuipă la capul locului mărunt. Dar Nefârtate i-a părăsit pe aceștia și vorba dezmoștenitului e necoaptă și iadul celuilalt este și prietenie între ei nu se leagă, căci unde Nefârtate lipsește doar zânzanie și singurătate se află. Dezmoștenitul singur este întreg moștenitor al împărăției lui Dumnezeu. Și tu vrei să-i faci milă? Aruncă-i un colț de pâine, dacă cere, căci e fratele tău la judecată. Nu-ți face milă cu el altfel! Nefârtatele lui Dumnezeu și-a luat mâna de pe el! Dă-i un cap de loc, din milă și-l va lăsa nelucrat, căci nu e locul său acela și va scuipa pe el! Locul său e apa și e pământul cel nou al lui Dumnezeu, locul său este pământul nefăcut de la capătul lumii. Inima îl trimite să plece și să moștenească pământul întreg; Nefârtate și-a luat mâna de pe el! Arde singur în focul nestins al lui Dumnezeu...

Zicând acestea, Bogomir lovea cu aracul în poarta minaretului. Stana trăgea de el, răgușită:

— Părinte, părinte, nu mai face atâta gălăgie. Acușica iese Iea. Ai să vezi.

Și rotea ochii cu frică, nebunește, și se cocoșase de frică. Bogomir nu-i dădea atenție ci continua cu ochii holbați și lovind cu vârful aracului în poartă.

— Uite mă ereticul cum lovește-n sfânta biserică, plângea unul dintre săteni.

Când obosi de atâta lovit la pereți, se liniști Bogomir.

— Ce zice? Ce zice? voiau să știe și bulgarii.

Numai că Rădenii dimprejur fiind și ei prinși cu cele ce se întâmplau și nepreaștiind limba bulgarilor se vede că nu aveau timp să-i lămurească. Aceștia răsfoiau de zor cartea înainte și-napoia paginii pe care-o indicase Pavăl și se vede că nu găseau cuvintele pe care le rostea popa în carte la ei să se lămurească. Stana băgase capul pe ușa minaretului speriată și striga:

— Jupâne, ieși!

Pavăl împinse în ușă, plecă capul ca să iasă pe deschizătura scundă a minaretului. Se îndreptă de spate apoi, privi împrejur. Și într-adevăr, vezi că ne-am luat cu nebuniile popii și între timp, dimprejur, răsăriseră pe nesimțite călăreții colorați ai mlaștinii care asistau acum la cele ce se petreceau. Se vedeau, dincolo de gardul scund al bisericii și stufăriș, stând pieziș în șa, cu o mână ținând hățurile și pe cealaltă sprijinindu-se pe oblânc. Figura lui Pavăl se schimbă deodată, se încruntă privind împrejur; cuprinse din ochi adunarea de Rădeni, caii împiedicați, se uită în spate la Ioniță și la oamenii lui, măsură din ochi încoace și încolo. Bogomir nu văzuse nimic, el continua să predice gălăgios și să amenințe cu aracul când deodată, Pavăl cu ochii săriți din cap de furie, se îndreptă către el și îi puse mâna în gât și-l împinse îndărăt de căzu Bogomir săracul cât colo pe spate la pământ, de unde el de fapt era în plin efort de expunere a ideilor.

— Să nu se miște nimeni, porunci. N-au decât să vină.

Ioniță cu câțiva Rădeni alergară la cai și îi traseră mai aproape de minaret, locul unde se îngrămădiseră cu toții. Oamenii așteptau strângând mânerul junghiului.

Bogomir se ridică de jos, se scutură. Văzu și el acum cercul de ciunguvăi care se strângea în jur, și pornise și mai tare cu gura. Apoi, cuprins de o idee, se opri și se duse la pristolul pe care-l părăsise adineauri, lăsă oasele deoparte și săltă straturile de grăsime grele; se apropie de unul dintre ciunguvăi și îi oferi grăsimea. Acesta nu primi grămada însângerată. Nici nu mulțumi, nimic. Făcu doar semn scurt din cap că nu. Privirea sa era îndreptată către poarta deschisă a minaretului. Făcu semn din mână: la o parte! Bogomir rămăsese cu rândurile de slănină în brațe și încercă iarăși să le înmâneze ca pe un dar ciudat, plecându-se puțin și cu un rânjet care ținea loc de bunătate. Cavalerii păgâni schimbară priviri între ei.

— Nu vor să o ia. Ce facem cu toată grăsimea asta? bombăni Bogomir încurcat.

Se întoarse către pristol și o trânti la loc pe masă. Anteriul îi era cleios de noroi și de slănină. Se șterse, de bine de rău.

În acest timp în curtea bisericuței se strecurase mai întâi un călăreț, apoi mai veni unul care se uita înainte peste poartă. În sfârșit, mai intrară doi ciunguvăi, apoi un pâlc întreg, veniți se vede de dincolo de stufărișurile mocirlei. Slabi și puțin aduși de spate, în mătăsurile lor albastre și verzi cu care se înfășurau și cu ochii lor atât de negri. Înalți, rânduiți. Înalți și uscați. Pavăl puse degetul la gură, să nu se uite toți Rădenii care ascultau la predică și se ghiftuiau cu fripturi, să nu iasă bucluc.

Erau acum o mulțime de ciunguvăi strecurați în curtea bisericii înconjurându-i cumva pe Rădenii adunați. Se strecuraseră care pe unde, câțiva stăteau sprijiniți de zid și ascultau și ei predica înfocată a lui Bogomir. Câțiva chicotiră de câteva ori parcă.

Rădenii se strâmbau văzându-se așa acuzați, căci Bogomir parcă îi arăta cu degetul că nu fac bine. Pe măsură ce Bogomir se simțea dezaprobat, cu atât parcă devenea judecător mai neîndurător. Însă uite că erau câțiva ciunguvăi alături, sprijiniți de zidul bisericii, care chicoteau din când în când și chiar râdeau acum din toată inima. Bogomir se opri din ce spunea și se înfurie:

— Ce râdeți, păgânilor! Ce râdeți?

Cu venirea ciunguvăilor, se lăsase tăcere printre oameni. De unde strigase atâta, Bogomir rămase și el stingherit, parcă predica lui nu-și mai avea locul în fața acestor călăreți colorați. Și totuși se îndârji și-și reluă locul de popă în serios și se apucă să strige acum arătând cu degetul acuzator înspre ciunguvăi:

— ... pământul întreg e împărțit și-ndreptat de brațe care-l sapă pe vara și iarna se-adapă la laptele cald al gospodăriei. Când moșul umil se arată în zdrențe la cap de loc, stăpânul însemnat cu semnul lui Nefârtate se-arată și-ntreabă cu ochii înguși: de unde vii? Iar cerșetorul își ascunde furia, se-apleacă, iar gura îi rânjește mincinos, să-nduplece ochii nemiloși ai stăpânului. Căci Nefârtate și-a luat mâna de la el! Cerșetorul pământului ce umblă acum cu capul întors spre asfințit! La mijloc, pe cărarea cea subțire, pășiți cu băgare de seamă între poporul de sfinți ai lui Dumnezeu și haitele de câini ai lui Nefârtate! Nimic fără măsură!

— Dacă ai măsură să măsori, zise Pavăl. Altfel, pe unde te-o lumina Dumnezeu și pe unde te-o purta Nefârtatele său...

Dar Pavăl vorbise cam tare, vedem căci popa lăsă predica și întrebă:

— Ce măsură?

— Măsură! Te uiți la oameni, vezi cum fac, și faci și tu la fel, răspunse Pavăl.

— Fac răutăți și zic prostii. Nu-i nimic de învățat. La ce să mă uit?

Dar se vede că Pavăl sau nu avea chef să se certe cu popa, doar își clincăi o clipă punga în care strânsese bănuții bulgarilor și zâmbi mulțumit. Acela dintre păgâni care refuzase adineauri darul de grăsime se ridică și se apropie atât de liniștit, de parcă ar fi plutit în faldurile hainei; cu atâta maiestate se apropie că Bogomir începu să tremure. Păgânul se propti doar înainte fără niciun gest, fixându-l doar cu ochii lui negri. Bogomir nu știu pe moment ce să facă, să rămână pe loc sau în ce parte să se dea; ezită un timp încurcat și ce s-a întâmplat până la urmă, pe cuvânt, e că popa s-a așezat pe vine, transpirat, de-a rămas călărețul proptit drept și popa alături pe ciuci gânditor de nu mai știa nici unul nici altul ce să facă. Apoi se vede că Bogomir își aduse aminte brusc de ceva și fără să aștepte să se apropie păgânul își duse repede mâna la cap și-și smulse comănacul și dădu să-l ascundă într-un buzunar, ceva. Nu încăpea, pesemne. Îl aruncă pe jos, lângă zid. Realiză apoi deodată că toată adunarea îl vede. Se ridică, duse mâinile la spate.

— Sunteți niște proști, zise el într-un sfârșit, printre lacrimi aproape.

Se îndepărtă apoi și trânti portița bisericii. Rădenii întorseseră capetele după ei. Plecase popa furios, mergea repede dând din mâini, o luase singur înapoi spre sat.

Se auzi și între ciunguvăi agitație, unul striga mai tare. Oamenii se strânseră să vadă: ce se întâmplă? Unul dintre ciunguvăii striga supărat. Altul încerca să-l liniștească, ceilalți asistau.

— Lasă-i și hai să vedem ce-i sus, zise Pavăl. Cine știe când mai apucăm să intrăm.

Și rânduise dintre Rădeni câțiva paznici să rămână la intrare. Dar la un moment dat scandalagiul începu să lovească cu piciorul zidul crăpat. Stana fugise lângă păgân, împăciuitoare:

— Nu mai râcâi omule că iese Iea!

Pagânul nu se lăsă, râcâia zidul bisericii. Unul dintre Rădenii lăsați paznici jos se apropie de zidul bisericuței și dădu să-l liniștească pe răzvrătit, ciunguvăii călări și înarmați rămași afară în șa își scuturară arcurile. Omul dădu înapoi. Dar se părea că omul nu voia să dărâme biserica, ci numai să dezgolească zidul într-un loc anume.

— Pavăle ieși că uite-i ce fac! îi pâra Stana.

Și până să iasă Pavăl câțiva ciunguvăi se puseseră în spatele pristolului scos afară și aruncaseră grăsimea pe grătarul unde fripseseră carnea și grăsimea acum se topea și picura în stropi groși alături.Își ungeau săgețile în grăsimea fierbinte de pe jos. Era tocmai grăsimea pe care o refuzaseră când le-o propusese Bogomir, vezi, greu te înțelegi cu păgânul. Pavăl ieși. Văzând că ciunguvăii sunt adunați stăpâni pe jertfelnic se repezi înspre ei:

— Ce căutați voi aici mă?

Dar vezi că vorbi cam repede căci dintre arcașii cu săgețile unse, câțiva își trăseseră arcurile și aruncară săgeți înspre jupân și oamenii lui; o săgeată îi străpunse chiar carnea piciorului, mai jos de genunchi de se ghemui jupânul de durere. Încă două arce zbârnairă și săgețile se înfipseră în ușa scundă de lemn a minaretului. Dar vezi că nu ținteau la oameni căci ar fi fost vai de ei, cred, oricât de înarmați ar fi fost și Rădenii, tot țărani de mlaștină rămâneau și nu ciunguvăi cu moartea în sânge. Pavăl gemea de durere și se străduia să-și smulgă săgeata prinsă în carnea pulpei piciorului. Ciunguvăii se așezaseră în rânduri, în spatele pristolului și în fața bisericuței. Pavăl și cu Ioniță și cu Chifor erau ghemuiți la adăpost după ușa minaretului. Ceilalți Rădeni, care pe unde putea.

— Hai înapoi că nu se mai poate, șopti Pavăl.

Se îndepărtară de ușa minaretului înspre caii împiedicați. Când deodată, printre picioarele Rădenilor o zbughi fetița, oamenii o recunoscură imediat, era mica hoață de cununi de data trecută, în haină lungă și roșie de tătăroaică. Fugi ca un iepure și se refugie îndărătul celor câtorva ciunguvăi care în spatele pristolului își îndreptau arcurile către adunarea de Rădeni. Ciunguvăii se îndreptară și ei.

— Ai văzut? repetă Pavăl minunat, uitase și de picior.

Ciunguvăii se opriseră din tras. Câțiva vorbeau ceva cu fetița, în spatele rândului de arcași. Pavăl se îndepărtă șchiopătând și Ioniță îl ajută să încalece. Ceilalți făcură la fel încet, trăgând cu coada ochiului la ce fac arcașii. Nu făceau nimic, îi așteptau pe Rădeni să plece, se vede. Se retraseră Rădenii iarăși, călcând cu atenție multă pe cărările moi ale Glavamârcei și iarăși îi lăsară pe ciunguvăi stăpâni pe biserica lor.

Au mers cu capul în pământ o vreme. Apoi au ridicat ochii înainte să vadă, nu-l întrezăresc pe Bogomir care o luase înainte, furios? Când ajunseră la parmalâc Pavăl întrebă pe paznici dacă a trecut popa adineauri. Oamenii se întoarseră la casele lor. A fost o zi în care nu s-au întors obidiți de atâtea păcate pe care le aveau în cârcă de la slujbă, nemernici și neînsemnați, ci veseli cumva ca și cum ar fi făcut ceva bine și li se luase ceva de pe inimă, ca grăsimea aceea ce-o pusese popa deoparte. Dar oamenii când se linișitiră începură să-și pună întrebări, ce slujbă mai era și asta pe care ei nu o mai văzuseră și dacă Sfânta Vineri merită atâta alai și dacă Bogorodița nu s-o și supăra, preacurata, văzând câtă petrecere cu bucluc fac ei pentru o sfântuliță care nu era așa însemnată și nici nu se știa precis unde-și avea locul în calendar.