XIII

Pavăl vorbise cu Slava să aducă niște negustori bulgari, poate să mai ia din grâu. Nu, ziceau bulgarii, că la voi umblă moroii zi și noapte, e grâul murdar. Nu cumpărăm.

— Nu vine niciun moroi, îi asigurase Pavăl. Mergeți la parmalâc și-o să vedeți.

Să vadă cu ochii lor că e sat de oameni. Mai mult împinși de la spate, bulgarii, ce treabă avem noi la parmlâcul vostru? Dar se vede că Pavăl ținea morțiș să arate bulgarilor parmalâcul.

— Să vedeți ciunguvăii, zice. Oameni ca toți oamenii. Să vedeți și voi. Mergeți, du-i Ioniță.

Avea rană la picior jupânul de la săgeata ciunguvăilor, de aceea mergea acum puțin adus de spate și șchiopătând. Trebuise să-și smulgă vârful întoars de la săgeata a ciunguvăilor și mirosea urât a lucru drăcesc, întorsese și pe o parte și pe cealaltă vârful de aramă meșteșugit, cu cârlig, să intre și să nu mai iasă. Parcă mirosul acela al săgeții, ori al rănii, nu-i putea ieși din nări deși se spălase de zece ori. Îl legase și-l curățase jupâneasa și-l sprijinea la mers și se ținea acum drept în fața negustorilor.

— Eu rămân aici, arătă jupânul foișorul culei, proaspăt terminat.

De-aici de sus din foișor se vedea parmalâcul și după el se întindea mlaștina albastră. Bulgarii mormăiseră că de ce, că ce treabă au ei, că nu-i interesează. Dar plecară, împinși de la spate. Pe partea cealaltă, ciunguvăii, mogâldețe risipite. Înserarea începea să îi cuprindă. Când suiră sus la parmalâc, chiar paznicii căscau și arătau cu degetul înspre mlaștina albastră și mai sporovăiau poate să nu adoarmă.

— Trebuie dărâmat minarè, opina atunci unul dintre negustori clătinând din cap și arătând înspre turnul bisericuței.

Slava încuviința și el, bărbosul. Se poate așa ceva la biserică pravoslavnică? Minaret înălțat alături până sus de tot? Cu semilună în vârf de se vede strălucind din deal când bate soarele și biserica crăpată de luminează nopțile și li se sperie muierile și le rămân copiii cu gura căscată și-arată părinților cu degetul încoace? Ioniță Rădeanul se făcea că n-aude, Bogomir întoarse capul cu frică căci în spate, din foișorul culei, Pavăl cu jupâneasa priveau peste creștetele lor. Dar nu puteau să audă de acolo ce se zisese. Acum se însera și începuse să se lase o ceață albastră peste mlaștină. Se tăcu o vreme.

— Eu cred că jupânul nu știe bine rosturile pământului... începu Chifor încet și Bogomir întoarse capul. Cred că prin măruntaiele lui curge apa, dar nu ca izvorul deodată ci încetișor de tot, prin vine subțiri; aici, vezi, e loc însemnat căci e apă din belșug, încolo se face câmp pustiu. Și dacă ai astupat vâna pământului, se umflă mai tare în altă parte și mai rău se răscoală, casa se năruie căci șarpele casei se îneacă în pământul băltit. De ce să mai zidești atunci? Să se năruie din nou? Rămâi mai bine pe gânduri și tot cu mâna în sân...

De jos, Stana cea uscățivă țipa la cei din cerdacul parmalâcului:

— Lăsați focului ciunguvăii, Ioniță, Bogomire, lăsați focului citania în stele! Veniți că acuși iese Iea și-o să vedeți voi pe dracul! Zi-le, Pavăle!

Ori din cauza strigătului ascuțit ori din altă cauză, un arc zvâcni dincolo de parmalâc, dinspre ciunguvăi, vâjâi scurt și trecu pe lângă ei ca un avertisment. Se opriră toți din vorbă. Ioniță se ridică și fugi după săgeată. Se aplecă, o ridică și-o strecură cu grijă în traistă privind precaut împrejur. Ceilalți întoarseră și ei capul după el dar, fără să înțeleagă ce făcea, îi deteră pace, facă ce-o vrea.

— Și la noi e pământul la fel, zise Slava: cum sapi, dai de apă; dar se poate munci...

— E mai în deal, observă Chifor.

— Siliștea nouă a satului e în deal și biserica albă; dar locurile de lucru tot în vale sunt.

— Prea s-au zidit din toate părțile... clătină din cap celălalt bulgar. Unde a fost de îngrădit, pentru nimica s-a îngrădit. Omul măsoară de două ori până să hotărască, aici, la fiecare pas dai de-un gard. Cum bate vântul, crește gardul să-l oprească. De câte ori au mutat parmalâcul? au îngrădit și-au întărit încoace și-ncolo; n-au lăsat pământul să sufle liniștit.

— Ce zice?

Chifor nu înțelegea bine bulgărește. Bogomir îl lămurea. Slava încerca cu călcâiul mușchiul pământului.

— Am lăsat pământul să se usuce. Încetul cu încetul, zise.

— Ce nu știe Pavăl, zise Chifor, e că nu se pun garduri oricum ci numai după ce ai ascultat pe unde curge sângele pământului.

Se opri și împunse și el cu călcâiul în pământ:

— Uite, și-aici apa e aproape. Dacă lovești cu sapa se umple groapa. Ca o rană. Trebuie uscat.

Se înserase o seară frumos mirositoare ca și cum, odată cu lăsarea întunericului, răsuflarea mlaștinii s-ar fi distilat într-un parfum întunecat care se lăsa încet sub cerul nopții peste țârâitul greierilor. Traseră aer în piept.

— Dacă n-ar mai fi parmalâcul, zise Chifor încet.

Bogomir privea neîncrezător înspre mlaștină.

— Care-ar fi treaba?

— Ar mai curge din ape.

Slava clătina din cap, minaretul e de vină, de-acolo vine răul. Stana striga la ei de jos:

— Pavăle, uite-i! Ioniță!

Striga singură Stana. Cine-o auzea?

— Are să plouă, plângea Stana de jos.

Își strângea broboada, înfrigurată. Chiar n-o auzea nimeni. Se uită pe uliță. Se uită în dreapta, se uită în stânga. Nimeni. Se uită în sus. Are să plouă, are să plouă. Plecă. Se întoarse. Plecă din nou. Începu să-și cânte singură un cântecel:

Fugi, fugi, ploaie mare

că te-ajunge Sfântul Soare

c-un mai

c-un pai

cu toporul Domnului

hârști! capul omului...

Însă numai Stana își auzea cântecelul căci, de sus de la parmalâc, Bogomir și Ioniță se aplecau peste marginea gardului să privească ce nu mai văzuseră nici ei nici Pavăl în viața lor, și ce-o să vă povestesc uite chiar acum. Deocamdată Stana o rupse la fugă, intră pe poarta culei, ajunse într-un suflet sus în foișor la Pavăl, mai-mai s-o răstoarne pe jupâneasă. Zise cu răsuflarea tăiată:

— Știi ce face nebunul? Știi ce face? Știi?

— Care nebun?

— S-a învățat de se suie sus la parmalâc și se scălămbăie la ciunguvăi până când se supără vreunul și-i trimite vreo săgeată. Se ferește! Apoi o prinde, îi scoate vârful. Își face deget din ea!

Pavăl întorsese capul.

— Cine?

— Își face degete din săgeți! îl pâra Stana.

Dar Pavăl privea mlaștina absent și tăcut. Se înțelepțise nițel de când se lovise la picior, așa îi spusese și jupâneasa, care se proptea uneori înaltă și trupeșă și-l privea de sus cu mâna-n șold cum zace șchiop în scaun și parcă Pavăl nu-i cunoștea privirea aceea. Își întorcea capul și privea lung peste parmalâc. Jupâneasa rămânea însă tot proptită fixându-l și Pavăl își întoarse iarăși privirea către ea, întrebător, dar își scutură deodată capul și rămase încăpățânat cu privirea fixată în depărtare. Cine știe la ce se gândea. Poate tocmai la asta: cum se face că unii oameni sunt așa de gânditori că toată ziua numai pe gânduri ar sta, pe când alții nu. În sfârșit, se dezmetici:

— Du-te și cheamă-i!

Lui Pavăl nu-i venea să-și creadă ochilor. Se înserase bine de-acuma. Ciunguvăii stăteau lângă foc, și unul dintre ei se ridicase în picioare, cu turbanul lui de mătase pe cap; mătasea părea albastră, ori de unde era ea chiar albastră, ori noaptea fiind albastră se vedea totul albastru; ori, în sfârșit, că noaptea întreagă căpătase culoarea turbanului, ceea ce, totuși. Păgânul luă o făclie și făcu un tur al adunării. Unul spunea ceva ce nu se auzea iar altul asculta, sprijinit pe mâinile din spate, așezați turcește cum erau toți pe covoarașe ca de iută; cel cu făclia pășea încetișor, apropia făclia de pământul ud și locul în care apropia el făclia, pământul lua foc cu o flăcăruie, care lua naștere ca într-o candelă, plăpândă la început apoi creștea curajos, ca orice foc încins, albastru la mijloc și galben la flacără. Stana coborâse și striga la cei de pe parmalâc:

— Lăsați focului pe ciunguvăi, haidem acasă, vă cheamă Pavăl! Ptiu lovi-te-ar, coboară de-acolo, Ioniță că-ți arăt eu. Chifore!

Dar erau toți prinși de ce se petrecea dincolo de parmalâc.

— Ce face mă? șopti Bogomir.

Nu răspunse nimeni, erau toți prea prinși de ce vedeau. Păgânul continua. Apropia făclia de o altă băltuță de pe nisipul ud, care lua foc, o flăcăruie mai întâi, încet-încet, apoi flacăra se înălța deodată. Următoarea apoi, păgânul descria un cerc în jurul adunării de oameni care se înveseliseră și-l urmăreau și arătau cu mâna flăcările care se înălțau și luminau locul în întuneric și nu mai știu ce ziceau.

— Dau foc la apă...

Parcă ar fi băut ceva ciunguvăii, brusc se schimbase aerul, se luminase, și dacă nu ar fi știut că sunt păgâni și că nu au voie să bea de la prooroc, ar fi crezut că și-au băut mințile. Ardeau zeci de focuri acum, în cerc, împrejurul adunării și focul din mijloc ardea și el și nu mai era singur. Călărețul se întoarse. Se așeză la grup și ceilalți îi glumiseră ceva sau ce se întâmplase că uite-l, râdea acum frumos, cu barba tăiată tătărește în dreptul obrazului și dinții drepți și tociți care străluceau la pâlpâirile galbene ale focului.

Stăteau Rădenii mirați cocoțați sus pe parmalâc și priveau muți. Cum se poată să ardă apa? Doar ce era jos pe nisipuri, era apă, cum era în toată mlaștina, ce să fie? Și apa stinge focul, după cum se știe. Ce apă să fie aceasta care arde? Dacă pui foc în apă, focul se stinge. Dacă torni apă peste foc, se stinge iarăși, cu fum, mai sfârâie puțin și gata. Cine-a mai văzut?

De sus din foișor Pavăl văzuse și el toate acestea peste capetele celorlalți.

— Popa ăsta. Uite-i, se întorc. Nu mai e unul la locul lui în tot satul, oftă el într-un sfârșit.

Se lăsa răcoare cu înserarea și cu vântul aducător de ploaie. Bogomir, Rădenii și bulgarii coborau scara parmalâcului și se îndreptau către cula lui Pavăl. Urcară și jupâneasa îi primi:

— Intrați, îi primi jupâneasa. Sunteți toți?

Se uitară unii la alții să se numere. Ăla, ăla. Dădură din cap. Toți suntem. Am fost la parmalâc, ne-am uitat, am văzut; ne-am întors cum ne-a zis jupânul. Iată-ne.

— Toți sunteți? Urcați atunci, urcați în foișor, vă așteaptă Pavăl.

Oamenii dădură din umeri, cum să nu fim, jupâneșică, toți suntem, ce atâta bătaie de cap, și suiră scările până sus în foișor, se aranjară care pe unde, unii erau uzi de primii stropi de ploaie.

Vezi că nu erau toți.

— Răutăți, rezumă unul dintre negustori încurcat de primirea jupânului, de tăcerea stânjenitoare și de vremea rea.

— Adică ce?

— Focuri, Iea, moroi, cârâiau negustorii, care mai de care, ca curcile fluierate.

Pavăl rămăsese tot cu privirea pierdută în mlaștina luminată. Doamne, tâmpiți sunt. Chiar merită să faci negustorie cu ăștia? Dar cu cine? Drumul la Ibrail trece prin Gorna. Doar n-o să ne popim toți ca Bogomir să ne mai tocmim doar cu Dumnezeu și cu păsările de sub cer.

— Trebuie lăsată biserică curată, jupâne; așa cum are toată omenirea, curată biserică, fără minaret!

Pavăl rămânea o clipă cu ochii fixându-l pe bulgar și, fără să mai zică nimic, revenea către Bogomir, să-l ucidă din ochi și altanu, ce i-o fi făcut bietul popă. Se liniști apoi și se strădui să le arăte cele pe care le știm, că de la nunta Rădeanului credința le-a fost lăsată așa și că omul nu-și schimbă legea cu una cu două și celelalte. Jupâneasa se aplecase și ea peste balustrada foișorului. Jos Stana umbla pe uliță de colo-colo:

— Are să plouă, o auzea Chifor aolindu-se.

— Mi se pare că are să plouă, zise și jupâneasa cu ochii la cer și jupânul se opri nițel dar alungă vorba ei ca pe o muscă supărătoare:

— Asta nu! zicea Pavăl, cu ochii către negustori. E zidire veche, e de la nunta bătrânului. Și mai lasă aolitul! strigă el câtre jupâneasă apoi.

De la nuntă, auzi, își șopteau bulgarii între ei. Jupânul nu era în apele lui. Se tăcu o vreme. Se uitau toți la focuri, dincolo de parmalâc. Începea să picure, se răcorise.

— Ia uite ce-au pornit flăcările! arătă Ioniță.

Flăcăruile de adineauri parcă se ațâțaseră deși începuse să plouă și ardeau acum înalte în cerc.

— S-a aprins și biserica!

Chifor strigase. Arăta speriat cu degetul. Micuță și mai îndepărtată, se vedea bisericuța lor, se vedeau crăpăturile prin care ieșea lumină.

— Nu, nu! zise Slava liniștit. Așa se vede și de la noi din deal de fiecare dată. Tocmai de sus din deal se vede.

— Au intrat ciunguvăii Pavăle, țipă jupâneasa. Au dat foc!

Pavăl privea doar și nimic nu zicea.

— Nu mergi jupâne să vezi ce e? întrebă Slava.

Ceilalți stăteau și ei într-adevăr toți uimiți. Începuse acum să plouă cu găleata. Asta e vreme de mers până acolo? Pavăl se uita la bisericuța luminoasă, se uita la jupânasă, se uita la bulgari. Afară se întunecase bine și se vedeau acum în întuneric distinct crăpăturile bisericuței, ca niște vine luminoase. Bisericuță muntenească, cu zid gros și scund, știi, îngroșat în afară cu picior de piatră și fără ferestre, de n-ar fi risipit ea lumină în noapte ușor, să nu fi fost crăpată așa de vremuri și de mlaștină.

— O lași să se mistuie, jupâne? insistă Slava.

Pavăl își strânsese buzele. Odată cu ploaia se lăsase acum o ceață și începea să nu se mai vadă mare lucru; aerul se împrospătase și devenise tare.

Bătea în ușă. Tresăriră toți.

— Ies să văd cine e, se oferi Bogomir.

— Mai bine nu, îl rugă Pavăl, apoi se corectă și porunci cu glasul lui vechi: Nu!

Întoarseră toți capetele. Bulgarii nu-l cunoșteau pe jupân și nu-i prinseseră tulburarea, însă cei din jur, obișnuiți cu cuvântul drept al lui Pavăl, nu știau ce să creadă. Îi priveau fâșia de cârpă în jurul pulpei. Era încrâncenat jupânul. Îl prinse pe Bogomir de braț, cu putere.

— Lasă să treacă noaptea mai întâi, îi zise, privindu-l fix, și Bogomir îl privea și el tot fix apoi privirea îi fugea un pic, apoi revenea și fixa ochii întunecați ai lui Pavăl și parcă un fel de rânjet se înfiripa prin barbă rară a popii. Cuprins de o putere nouă, Bogomir se smulse din strânsoarea jupânului, coborî scările și adunarea îl urmă. Ușa închisă a cramei la care ajungeai urcând câteva trepte părea o gură căscată. Jupâneasa aprinse lumânările din sfeșnic, văzură câte ceva.

— Întoarceți lucrurile, șopti ea nervoasă. Jupânului coborâse și el și strângea iar brațul slab al lui Bogomir, să-l strivească, de se aplecase popa de durere. Bătu din nou. Priviră toți înspre ușă. Se smulse Bogomir din strânsoare.

— E noapte-afară, asta e totul.

— Nu te duce, părinte, se alătură și Ioniță jupânesei. Întoarceți lucrurile pe dos.

Ioniță împinse câteva slugi și se apucă și el să întoarcă lucrurile pe dos căci jupâneasa trebăluia deja de zor printre străchini, crătiți și linguri.

— Am trecut eu și prin mai grele, se mândri Bogomir.

Bogomir își scosese pieptul în afară și apucă o oală. Oamenii nu mai ziceau nimic, așteptau doar să vadă, ce se întâmplă? Bogomir luase o oală și stătea în cumpănă cu ea în mână și întrebă:

— Ă? Ce poate să facă un strigoi?

Înarmat cu oala în ușă, cu capul întors în spate înspre ceilalți, și întrebând dacă e chiar periculos strigoiul, curajul său se cam topise în ochii celor din jur. Jupâneasa trebăluia nervoasă întorcând lucrurile de zor și-i răspunse scoasă din sărite și cu o privire tăioasă:

— Ce să facă, fir-ar a focului!Lasă oala aia deoparte! Strică lucrurile, pocește oamenii, crapă ochii copiilor; schilodește animalele și pe unde trece Iea cresc bube și ciuperci negre; asta face! Pune oala la loc, pune-o cu fundul în sus!

— Halal! prinse curaj și unul dintre negustori, mai rotund la mijloc și care se juca nervos cu inelul de la degetul gras. Moroi în Glavamârcea!

Iar încep bulgarii cu moroii. Pavăl dădu să spună ceva, dar ce?

— O fi vreo slugă, zise el.

— Mie mi-a crăpat ochiul, se băgă și Chifor, cu bună credință. Nu mai văd bine cu stângul.

Se întoarseră spre el. Bogomir rămăsese războinic la ușă cu oala în mână.

— O fi vreo slugă, repetă Pavăl.

— S-a uitat la mine-n ochi, continuă Chifor. Eu n-am știut că e Iea că aș fi închis ochii. Am crezut c-o fi vreo femeie care intrase în curte...

— Nu-mi sparge Iea mie ochii așa ușor, se cocoși Bogomir.

— Așa, și ce s-a întâmplat, întrebă Pavăl deodată înviorat și interesat de povestea lui Chifor privind numai din când în când spre ușă și înspre negustorul bulgar.

Afară se bătea iarăși în ușă.

—Zi-i Chifore! zise jupânul cu interes. O fi vreo slugă, se întoarse el către negustor.

— Să mai zici jupâne că totul e bine în Glavamârcea, dădea din cap negustorul care începuse să se sperie și el privind năuc împrejur și către ușă.

— Zi mă ce s-a întâmplat! insistă Pavăl furios către Chifor.

— S-a întâmplat, continuă bondocul, s-a întâmplat că atunci când stau cu ochii închiși și-i țin închiși până-mi dau lacrimile și lacrimile sărate intră în crăpătura ochilor și-l sărează și doare și mă fac bine.

— Cum, mă nebunule, doare, deci te faci bine? întrebă Pavăl râzând forțat și dându-i un cot negustorului, ia ascultă doar la ăsta, ascultă!

— Bate la ușă, Pavăle, îl șopti jupâneasa scuturându-l de umăr și Pavăl îi îndepărtă mâna cu un zvâcnet nervos:

— Să bată. Și zi, te vindeci când te doare?

— Cum e când pui oțet pe rană, jupâne, ridică Chifor ochii lui mari. Te doare, dar te faci bine.

— Pe rană când te-ai tăiat, să se lege coajă, dar să pui sare în ochi? Ce să se închege în ochi? și Pavăl se uita la bulgar, îl lua martor cum ar veni.

— Așa zice lumea...

— Păi atunci să-ți mai dau eu una atunci, să te mai fac și mai bine, zise Pavăl.

— Și eu la fel, și eu la fel, se luă după el Ioniță.

Lui Chifor îi dăduseră lacrimile din nou. Cât de slugarnic putea să fie Ioniță ăsta și era frate-său, dar ce să zică oamenii, lasă-l în voia lui, căci fiecare piere pe limba lui. Se uitau la Chifor care lăcrima din nou, copilul ăsta parcă numai pentru asta era făcut, să plângă.

— Ce plângi ca o muiere?

— Nu mai știu nene. Lasă... E totul tulbure... Nu mai...

Tot bătea la ușă. Bogomir cântări o clipă și zise hotărât și fără să clipească:

— Ba pe mine nu m-a învins nimeni niciodată!

Măi! Prea credea Bogomir că el pe toate le poate face. Popa Bogomir, ucigătorul de moroi. Femeile erau înșirate la perete, aduse de umeri și cu mâinile la urechi.

— Întoarce lucrurile toate, îl împinse jupâneasa nervoasă.

— De ce? întrebă Bogomir cu vocea cam tare și femeile îl șușuiră.

— Întoarce-le.

Se apucă și Bogomir și întoarse neconvins o strachină. Dar nu prea știu cum o învârti că alunecă și se sparse. Bogomir se aplecă să ridice cioburile, dar parcă mai mult zgomot făcea și li se părea tuturor că încerca în același timp să-și acopere un fel de zâmbet sau de rânjet, aplecat.

— Nu se lasă ea, până nu ciungește pe unul dintre noi, până nu face o femeie însărcinată să-și nască fătul mort sau ceva. Nu se lasă!

Bulgarii se speriaseră și ei. Bogomir se apropiase de ușă să asculte cu urechea. Jupâneasa răsufla greu sprijinită de sobă:

— Fugi de-acolo, scorpie. Fugi că te-nțep, scorpia dracului! Fugi n-auzi!

Trăgeau toți cu urechea. Din spatele ușii se auzea acum un cântecel. Dezacordat, răgușit și ascuțit uneori.

— Cântă! se hotărî Bogomir și se duse de data asta la ușă, trase zăvorul și deschise.

Stana era. Ținea un sac pe cap ca să se apere de ploaie. Jupânul când văzu că Bogomir se dusese să deschidă ușa sări și el să-l împiedice, dar șchiop cum era, n-ajunse la timp. Când văzu cine era, se întoarse către bulgari. Ei? Ce v-am zis. Unde vedeți voi moroi? E Stana mă!

Dar vederea nu era prea liniștitoare. Stana bombănea ceva, doar ea știa ce, ca o rugăciune uscată, până când Pavăl o scutură: Ce-i?

— E poarta deschisă! ridică ea ochii.

Și murmura neînțelesuri de-ale ei. Bulgarii se neliniștiră: se uitau la jupân de parcă l-ar fi învinuit cu ceva. Jupânul se prefăcu indiferent. Ei și. Însă nu dură mult și începu să schimbe fețe-fețe și se întoarse către negustori, cu veselie prefăcută:

— Era Stana, mă! strigă jupânul arătând înspre Stana, înfrigurată și udă, în ușă.

Dar veselia prefăcută a lui Pavăl nu părea să liniștească pe nimeni.

— A intrat Iea, jupâne, repetă Stana din ușă, mai tare.

Pavăl se repezi șchiopătând înspre ușă, își luă dulama din cuier, o puse pe umeri și ieși în ploaie. Ieșiră toți după el. Turna afară cu găleata. Cu dulama în cap și șchiopătând Pavăl ieși pe poartă, urmat de Ioniță. Pe uliță se găseau înșirați pomi tăiați, ca data trecută, târâți prin noroi, plouați și-înnoroiți. Alți cireși. Pavăl rămăsese cu ochii în pământ la cireș; din urmă venea și Stananebuna, se oprea și-ntorcea capul înspre parmalâc și-și arăta dinții și pornea iarăși:

urcă șoava, urcă seaca,

latră câinii țiuie cățeaua

tocma' jos la valea Urloii

ia ieşi Ie, un’ te pitiși,

ieși din piept, de sub piept,

din inimă, de sub inimă,

din şele, braţe și din maţe

Cu greu se desprinse Pavăl de descântecul Stanei, ca dintr-o plasă. Dădu din mână supărat: și-au pierdut toți mințile. Se vedea de aici poarta parmalâcului, deschisă. Strigă sus înspre paznicul care se vedea de-aici ca o mogâldeață prin ploaia deasă, pe jumătate adormit sub dulamă:

— Care-ai lăsat mă poarta deschisă?

Mogâldeața de sus de la parmalâc se mișcă, o fi auzit? Tăcere. Numai Stana în spate se neliniștea ascuțit: A intrat Iea în sat! Pavăl fierbea de furie, se întoarse către Ioniță, zi-i să tacă, altfel ți-o iau la bătaie. Ioniță ridică din umeri. Taci Stano, încercă, amabil.

— Care-ai deschis mă poarta? urlă jupânul.

Nu răspundea nimeni.

— Cine-a lăsat mă poarta deschisă? urla iarăși Pavăl, către Ioniță acum, care dădea și el din umeri, nu știa. De ce nu-i nimeni de pază mă?

— Nu s-a întâmplat nimic ieri, i-am mai trimis pe-acasă, zise Ioniță cu o jumătate de gură.

— Piei din ochii mei! urlă Pavăl și Ioniță se dădu înfricoșat la o parte.

Pe uliță, unde ieșiseră Rădenii și ei în ploaie se găseau carele înșiruite, acoperite de ploaie cu pânză ceruită. Ici și colo câte un colț se vedea afară, pe unde intra umezeala. Pavăl le cuprinse cu privirea timp de o clipă, înșiruite cum erau de-a lungul uliței. Tresăriră toți. De sub căruță scăpase o găină cu gât golaș cotcodăcind speriată. O luă la fugă, se opri, făcu zig-zaguri printre Rădeni, în sfârșit se strecură pe sub gard în ograda lui Pavăl. O urmăriră toți cu privirea. Venea de sub căruță, sau de dincolo? După roată? Una din căruțele pline, înșirate pe uliță. Era ceva dedesubt, se mișca. Niște mogâldețe, de-abia se vedeau în ploaie! Doamne! Una din umbre se mișcă, dar greu de văzut ce se petrecea, ploua cu găleata și oamenii se îngrămădeau unii în alți și n-aveai nici loc să te miști sub ploaia asta care te pătrunde până la piele. Pavăl scoase încet junghiul de la brâu. Urmări timp de câțiva pași siluetă nedefinită care se mișca de-a bușilea pe sub căruțe și împunse junghiul pe sub căruță, în gol. Mai împunse odată, umbra se deplasă ca un șoarece mai încolo. Pavăl se aplecă iarăși să vadă dedesubt, se uită cu atenție: era hoața! Hoața era! Era hoața de cunununi care o zbughi, ieși de sub căruță și se sprijini cu spatele de gardul vecinului răsuflând greu ca și cum ar fi fost prinsă. Ploua rău.

— Ce cauți tu aicea mă, striga Pavăl mirat și ud de ploaie căci vântul îi zburase haina de pe umeri. Sări peste oiște, se îndreptă către ea. Fetița sta nemișcată acum, cu spatele la gard, ca prinsă de o forță invizibilă. Ce nu pricepea Pavăl era cum se face că argintul ăsta viu stă pe loc în loc să o zbughească. Ca și cum ar fi stat să fie prinsă. Uite, se putea apropia de ea chiar șchiop fiind.

Dar vezi că de sub căruța cealaltă ieși altă lighioaie acum, tot ascunsă, nu! om era și acela, acoperit de ploaie și Pavăl surprins se întoarse și alunecă la pământ pe noroi. Nu era singură fetița! Pavăl căută din ochi pe Ioniță, era și el acolo surprins de cele ce se petreceau, ieșiseră Rădenii toți în uliță sub ploaia neagră. O a treia siluetă o zbughi apoi, înspre parmalâc de data asta, uzi de ploaie, gri, înveliți cu pelerine. Erau ciunguvăi, ciungăvăi trebuie să fi fost.

Ioniță se desprinse ca un arc, urmărit de Bogomir, după fugari. Fetița o zbughi și ea imediat după cei doi călăreți, înspre parmalâc, dar căzut la pământ, Pavăl întinse mâna și o prinse de picior fetița care căzu și ea alături în noroiul uliței iar Pavăl se târî pe brânci și puse mâna pe ea cu totul. Din spate veneau alți Rădeni. Fetița se smuci vie din strânsoarea lui Pavăl și scăpă dar nu reuși să treacă și de mulțimea groasă de Rădeni. O prinseră, era micuță.

— Du-o jos, porunci Pavăl. Ai grijă să nu scape! Leag-o!

Apoi se îndepărtă și el șchipătând, după Ioniță, înspre parmalâc. Acolo se dădea o bătaie soră cu moartea între Ioniță, ajutat de popa Bogomir și cei doi ciunguvăi înglodați în noroi. Ciunguvăi erau, da, se vede clar acum, intrați în sat pe poarta deschisă, probabil.

Pavăl se apropia și el de locul unde se zvârcoleau cele patru trupuri prinse în luptă. În spate, Rădenii erau așa suprinși de cele ce se petreceau, și atât de repede se petrecuseră lucrurile încât nu pricepuseră ce se întâmplă; se întrebau unii pe alții ce s-a întâmplat, care-i pricina, de ce s-a iscat bătaie, cine-a greșit, când se pune masa. Când Pavăl îi ajunse din urmă, ciunguvăii cei doi se zbăteau să scape de Ioniță și de popa Bogomir. Cel pe care-l prinsese Bogomir se desprinse deodată, îl lovi pe popă, o luă la fugă înspre gard, ieși pe poartă. Bogomir se ridică cu greu din mocirlă, o luă la fugă după el.

Pavăl ajunse lângă Ioniță, păgânul se zbătea sub el. Pavăl scoase junghiul, se așeză alături, nevăzut de cei doi prinși în luptă și-l înfipse cu sete în gâtul moale al străinului. Acesta privi o clipă mirat mâna înfierată a lui Pavăl, zvâcni, se sufoca. Vâna gâtului începu să risipească sânge în valuri mici în iarba rară pe pământul care nu mai avea nevoie și de sângele cald al păgânului ca să mustească de apă.

— Așa, făcu Pavăl bucuros și cu răsuflarea tăiată.

Ioniță rămăsese la pământ, se rostogolise alături istovit de încrâcenare. Pavăl ridică ochii înspre parmalâc. Se sprijini în genunchi, se ridică greu, se târî șchiopătând spre poartă. Se vede că celălalt păgân reușise să fugă înapoi în mlaștină. Și Bogomir? Ieșise după el, se vede. Pavăl se mai uită încoace să se asigure, de-o parte și de alta: nu erau nicăieri, popa ieșise în mlaștină, da, dincolo de parmalâc, n-avea unde să fie altundeva. Se apropie de poarta parmalâcului. Se opinti, împinse poarta grea cu umărul. O trânti în sfârșit cu toată puterea și trase apoi zăvoarele. Ploua tare ca la sfârșitul lumii și Pavăl își plesni palmele ude și o luă înapoi spre sat, mai luminat parcă, îndreptat deodată de spate și cu apa șiroindu-i pe față și prin barbă.