XIV

Trecuseră câteva luni.

Ioniță scosese capul peste poartă să vadă alaiul de negustori; se uită încoace, încolo. În dreptul culei lui Pavăl era ulița goală.

— Vin bulgarii, zice că au venit să ceară capul. Ai auzit? Cu vorbă de la stăpânire.

— N-au uitat...

Nimeni nu-l văzuse pe Bogomir dispărând de când Pavăl îi trântise poarta în urmă și oamenii începuseră să se neliniștească. A fugit popa, își spuneau. Iar Pavăl nu deschidea gura. L-o fi răpit Iea ca pe popa cel vechi, prea se dădea el viteaz să iasă afară în ploaie după strigoi în loc să stea în casă la cald. Cine știe. La Ioniță acasă venise și vecinul cu căciulă și își puneau întrebări. Chifor spunea că l-a văzut dincolo de parmalâc.

— Tu ai văzut toate năzbâtiile, îl certa Ioniță. Tu ai văzut și capul în mlaștină.

— Ai văzut capul? se minuna Stana.

— L-a văzut iarna trecută.

— Așa-i? Povestește!

Dar Chifor stătea în colț încăpățânat și clătina din cap că nu vrea să spună ce văzuse; îi povestise totuși lui frati-său Ioniță în mai multe rânduri, și cum nu vrea să spună, uite spun eu în locul lui: plecaseră împreună la tăiat de stuf, ninsese și stuful era albit de zăpadă; înaintau cu încredere căci înghețase mlaștina, doar când și când mai zbârnâia vreo pasăre speriată de tropăitul cailor. Oamenii înaintau pe mlaștina înghețată și se uitau cu frică sub picioare și loveau cu călcâiul să înțeleagă dacă e groasă gheața. Geruise tare de Bogoiavlenie, uneori vedeau bășici de aer prinse sub gheață și mai vedeau mișcându-se ceva în apă și-și închipuiau tot felul de năzbâtii. Caii simțiseră și ei poate neliniștea stăpânilor și fornăiau și loveau cu copitele gheața cu fierul potcoavelor sporind prin aceasta temerea stăpânilor, căci erau întinderile pustii și încremenite, ciunguvăii nu se mai vedeau neam, plecaseră poate, frig și pustiu în jur. Și-atunci se oprise Chifor să le arate tuturor ce nu voiseră să vadă, căpățâna descărnată și înnegrită ca pielea tăbăcită de gheată care se holba acum la el cu smocuri de păr negru prinse în gheață ca părul ars în șorici în piftia de Crăciun. Dar cum frigul era tăios și femeile îi așteptau cu așternutul moale și ciorba fierbinte cu verdețuri, nu se opriseră.

Și în loc să spună el acestea, Chifor se hlizea:

— A plecat capul. Pribegește prin mlaștină.

Stana atunci clătina din cap, auzi neroziile lui Chifor. Vecinul lui Ioniță care se întâmpla să fie oaspete îl apăra pe bondoc:

— Poate-o fi, cine știe?

Avea căciulă vecinul lui Ioniță, trasă până deasupra ochilor. Stana îl informă și pe el:

— Vin bulgarii zice, să ceară capul, ai auzit? Le-a dat Pavăl cinci căruțe, degeaba. Să încerce.

— Am auzit.

— Te duci la cramă sau nu?

— Mă duc.

— Să-i zici lui Pavăl să dea de popă.

Ioniță tăcea.

— Ia-mă și pe mine, îl rugase Chifor.

Ioniță strâmba din nas. Ce să cauți cu mine? Mai mă și vede Pavăl cu tine, mă duc cu vecinul mai bine. Chifor oftă. De când își pusese ghiarele ciunguvăilor, Ioniță era vesel și nu se mai ținea așa adus de spate ca înainte. Unora dintre Rădeni le era frică de degetele lui lucitoare, înfierate la capete, te treceau fiorii. Dar nu era mai rău așa decât fusese mâna lui ciungă pe care i-o știau dintotdeauna. Sătenii se obișnuiseră și știau să nu-i strângă mâna aceea căci zgâria ușor și mult rău putea face cu ea; li se părea că îi stă chiar bine și se uitau cu luare aminte cum sclipeau degetele lui Ioniță la cramă; văzute de departe, arămii, păreau chiar frumoase.

Vecinul lui Ioniță era om cu stare, cel care adusese căprița la biserică la slujbă ca să vadă sătenii că poate aduce mai mult chiar decât Pavăl, jupânul; avea loc întins pe valea Noapteșei și îi călca lui Ioniță de-acum pragul mai des. Vecinul acesta stătea mereu drept și neînduplecat, supărat parcă din cine știe ce pricină veche, supărat pe sat, pe vecini, pe lună și pe stele. Dar se ținea drept și cu căciula lăsată pe o parte, ziua întreagă trebăluia pitit după blănile groase ale gardului înalt, om ascuns. Casa lui, mai în deal, spre ieșirea Gornei făcea că era încă departe de mlaștină și o ducea bine, mai bine decât Pavăl căruia îi înmuia Glavamârcea zidul casei.

Văzuseră toți cum Ioniță nu prea îl mai aduce pe Chifor; acesta rămânea acasă, flăcăul cel bondoc, iar oamenii îl vedeau peste gard îngrijind la stupi, parcă și mai micit de supărare ca de obicei. Nen-su pleca la cârciumă însoțit de vecin în partea cealaltă a satului, petrecea acum și-și lustruia unghiile cele noi. Lui Pavăl nu-i prea plăcea tovărășia asta nouă.

— O fi ars biserica?

Intrase și Stana peste Rădenii adunați jos în cramă. Făcu ochii roată împrejur, oamenii tăcură. Stana mormăia de-ale ei. Oamenii îi dădeau pace, damblaua vine singură pe capul omului și singură și trece. Auziseră la agie că vine jitnicerul iarăși. Bulgarii auziseră și Stana auzise de la bulgari. Alții ziceau, nu, dimpotrivă, Goleman vine și vine cu potera lui Vodă. Oamenii, știind ei cam cele ce se petrecuseră, nu erau prea liniștiți.

— A plecat Bogomir, zise Stana. A plecat de tot.

— Cine știe pe unde-o umbla... se-auzi.

Dar Stana îl privea pe Pavăl, să-i răspundă Pavăl, dar vezi că acesta stătea întors cu spatele și numai când se simți privit de toți catadicsi să răspundă, indiferent, cum ar veni:

— Alte treburi avem noi.

Și arăta înspre căruțele înșirate pe uliță, arăta și înspre deal.

— Dar unde zice că l-a văzut, se întoarse jupânul curios.

— După parmalâc.

— Ce caută Chifor la parmalâc?

— Stă nopțile, zise Ioniță. Stă printre paznici. Când nu e la stupi e la parmalâc. Bulgarii nu cred că mai vin. Să vadă cu popii, să vadă cu geambașii, să vadă cu turcii. Că turcul ridică pânza se uită în căruță deasupra și dacă prinde mucegai cât de puțin își scutură degetele inelate, strâmbă din nas și mormăie, ce dacă grâul dedesubt e bun? Îl răsfiră între degete unde-a plouat pe el și stăruie că-i putred. De cumpărat îl cumpără până la urmă, pe nimica! Pe toate ni le iau pe nimic că n-au de-a face cu noi că ne țin de spurcați și de îndiavoliți, de trebuie să mergem singuri la Ibrail la caihana să le dăm pe preț de nimica. Bogomir mai vorbea cu gornenii, îi mai aducea la noi.

Ioniță bătea darabana cu degetele pe masă.

— Popa a plecat și nu știe nimeni de ce! zise și vecinul cu căciulăacuzator.

Vecinul ieșise în sfârșit de după gardul lui înalt, acum că Pavăl pierduse din putere, bolnav, avea și el ceva de zis acum.

— La el acasă nu e! continuă. Îi erau animalele moarte de sete, câinele legat, umblau păsările nemâncate prin curte. Credeam că s-a închis iar jos, la tiparniță.

— A băgat-o pe fetiță acolo, pârî Stana repede.

Cămăruța unde instalase Bogomir tiparnița, chiar alături de cramă.

— Și ce faci cu copilița aia Pavăle? O ții închisă ca pe un hoț?

Jupânul se scărpina în barbă. Ce-au toți? Și Stana și Ioniță și vecinul ăsta al lui.

— Păi dacă e hoață! se dezvinovăți jupânul. De când a apărut printre ciunguvăi, s-au întremat cu toții. Pomi prin curți, câți am găsit tăiați?

— Ba mie nu mi-a tăiat niciun pom, dădu din umeri vecinul lui Ioniță.

Purta căciulă și vara și iarna și știau toți că el avea gard înalt și stătea toată ziua în spatele gardului fără să scoată nasul, făcându-și de treabă prin curte, și într-adevăr, din tot satul, la el nu se găsise niciun pom tăiat dar nici nu-l știa nimeni la față cum arăta căci se ținea mereu falnic din spatele gardului său, ce treabă o fi avut el acolo iar când se arăta printre oameni se purta țeapăn ca scândura și se preumbla pe uliță ca vodă prin lobodă de nici bună ziua nu-ți dădea dacă nu-l îmbiai tu cu ceva mai întâi.

— Nu numai hoții îi ții tu afară cu gardul tău, zise Pavăl fără să se întoarcă. Pe toți îi ții afară!

— Ce poate o fetiță să facă, dădea vecinul din cap de sub căciulă nemulțumit, dar Pavăl știa că el e mereu împotrivă și-acum de când șchiopăta parcă mai des îi arăta că se poate face mai bine și aici și dincolo ar trebui făcut altfel, după părerea lui, și Pavăl strângea din pumni și tăcea, chiar după vorba lui pe care-o spunea câteodată, să-ți sară ochii și să nu-ți iasă vorba. Își scărpină pulpa legată a piciorului bolnav.

— Tu ai casă sus, mă, unde-i pământul uscat! îi strigă el. Ce-ți pasă?

— Ne pasă de durerile tuturor, răspunse vecinul, ne pasă.

Adică lui și lui Ioniță le păsa de ce se petrece în sat în timp ce jupânul era doar tulburat acum de boală și de aceea doar la ale lui se gândește. Ioniță îi cânta în strună vecinului, da, Pavăl nu se înșela, al dracului, uite-l cum îi vorbește în parte și se joacă bucuros cu noile lui degete de aramă. De când se văzuse luat în seamă de oameni, lui Ioniță i se mai dădea și de băut degeaba la cramă la Pavăl, îi mai întindea jupâneasa. Venea și bătea darabana cu degetele ascuțite pe tarabă și jupâneasa îi turna un păhărel de țuică și dacă uita să plătească nici nu îi cerea.

— Păi nu i-o fi frig mă Pavăle? Că e copilă?

Pavăl se tot frecă la picior, rana de astă-vară.

— De când te-a apucat mila de ciunguvăi? Ce, ei au milă de noi?

Cei doi țâțâiau din gură și câțiva Rădeni se prinseseră și ei în joc și-l priveau pe Pavăl ca și când ce rău a făcut el. De când luau Rădenii apărarea ciunguvăilor și a hoaței ăsteia? Jupânul privea când înspre Ioniță, când înspre vecinul său care uite ce drept se ținea acum, că până acum, de după scândurile groase ale gardului nu putuse să scoată nasul; privi iarăși mâna arămie a lui Ioniță; se aplecă, se scărpină din nou la pulpa lovită.

— Ia dă mâna încoace.

Pavăl avea mâna puternică și când strângea mâna cuiva îl privea adânc în ochi și-i plăcea să simtă cum brațul lui tare și scurt îl strivește pe-al celuilalt, iar cu ghearele lui Ioniță nu se putea împăca, mai ales de când acesta părea mai respectat de oameni.

Îi strânse mâna și toate ghearele pocniră și ciungul se văzu cu vârfurile săgeților risipite pe jos și cu mâna cea veche și ciungă la vedere, așa cum o știau toți. Oamenii, răi cum sunt, îl priviră din nou ca pe un ciung, cu ochii dinainte și Pavăl lovi taraba cu putere cu brațul lui gros, dădu pe gât țicletele, răsuflă mulțumit și nici nu se uită la Ioniță. Rădenii râdeau încetișor, parșivii, cu mâna la gură, cu capetele întoarse. Vecinul văzu acestea și se duse și el lângă Pavăl cu un păhărel în mână, lăsându-l pe Ioniță:

— O fi plecat în lume?... Să știi că la bulgari, nimeni nu l-a văzut trecând. Chifor zice...

— Lasă ce zice Chifor.

— Jupâne, zice că l-a văzut. l-or fi luat ciunguvăii!... Hai să-l căutăm!.

— Ba să-l lăsăm în pace.

Și Pavăl se îndepărtă. Se întoarse totuși să glumească:

— O învăța limba ciunguvăilor.

Dar vezi că oamenii o luară de bună și Pavăl se căi că-i scăpase vorba, că noi doar știm bine ce s-a întâmplat și el zisese în glumă dar ce oamenii știu de glumă, parcă erau chitiți pe el.

— Hai în mlaștină, să vedem, ziceau.

— S-a dus, s-a dus, se supără Pavăl. O fi greșit el cu ceva...

— Toți greșim.

— Unele greșeli nu se mai iartă, răspunse jupânul.

— Lasă jupâne...

— Și dacă le iartă Dumnezeu, nu le iartă oamenii.

— Uite cât ne-a întors pe noi greșeala Rădeanului, arăta vecinul cu căciulă.

— Ce greșeală mă! se supără jupânul.

— Doar ții minte ce-a zis Goleman. Cu capul. Vezi că n-au uitat, știu și bulgarii.

Pavăl stătea neînduplecat cu brațele încrucișate. Cum să dai capul omului care a așezat siliștea Glavamârcei? Ce mai rămâne?

— O fi și ars biserica, n-ai văzut? se apără Pavăl. O să cadă la pământ, curând o să cadă.

— Arsă, nearsă, dacă vine potera lui Vodă, nu scăpăm. Trebuie să intrăm în ea. Hai să-l căutăm pe popă, Pavăle.

— Și să-l scoți de unde s-o fi ascuns, el tot la loc se duce. Dacă acolo-l împinge pe el! Dacă nu azi, mâine. Mai ții minte când a venit în sat că pe ciunguvăi căuta? Poate i-a găsit.

Se tăcuse în jur și ultimele vorbe se auziseră tare. Vecinul înstărit al lui Ioniță insista:

— Rămâi în foișor să te odihnești, jupâne. Mergem noi.

— Care voi?

— Noi, oamenii în putere.

— Așa e, mergem noi, întări Ioniță.

Adică ei doi erau oamenii în putere. Pavăl își frecă iarăși pulpa lovită. Ioniță se aplecase să-și culeagă vârfurile care se risipiseră pe dușumea. Jupânul se apropie și cu piciorul risipi cele câteva vârfuri și mai încolo; Ioniță nu zise nimica; se aplecă să le culeagă de unde erau, împrăștiate; Pavăl îl privea cocoșat așa, când pe Ioniță, când pe vecinul, când iar pe Ioniță.

— Ciungule! îi mai zise, cu ură.

Pavăl se înfipsese pe cele două picioare scunde de parcă ar fi stat să sară la bătaie și-l privea de sus pe Ioniță, aplecat după vârfurile de aramă risipite. Parcă oamenii ar fi simțit cumva cele ce se petrecuseră. El credea că numai el știa ce s-a întâmplat în ploaia aceea neagră în care Rădenii rămăseseră cu toții la poarta culei; nu aveau cum să fi văzut ce s-a întâmplat, că Pavăl a închis o poartă și atâta. Și totuși parcă toți îl bănuiau, și lui Pavăl, care nu mergea des la biserică, îi răsuna totuși în urechi cuvântul vechi că cele tăinuite vor fi strigate în gura mare lumii de pe acoperișuri și parcă nu-i venea să creadă că i se întâmplă chiar acum și tocmai lui. Ce i se părea lui taina tainelor era știut de fapt de toată lumea și citea în ochii tuturor: știu ce-ai făcut, știu ce s-a întâmplat, și se întorcea și-l durea capul și pieptul și nu-i venea să creadă. Zise:

— Vedem cu bulgarii mâine mai bine. Ne-om tocmi cu ei.

Ioniță se ridicase de pe dușumea, răsunând vârfurile adunate în palmă, și răsturnându-le pe tejghea. Jupâneasa se apropie ea repede atunci de Ioniță și dădu cu mâna vârfurile cât colo la o parte și îi aduse aminte că nu plătise în ajun și îi zise apăsat că aici la cramă la Pavăl nu e sac fără fund și nici loc de băut pe datorie nu e și că dacă el crede că poate să-și bată joc de oameni ar fi mai bine să încerce în altă parte.

Ioniță ieși supărat. Vecinul lui cu căciulă îl urmă și el, înalt cum era, mândru cum se ținea și țeapăn de parcă înghițise mătura. Căciula însă fu retezată de tocul prea scund al ușii, trebui să plece capul într-o parte și căciula căzând, el o prinse repede din zbor și o potrivi repede la loc pe cap apoi se uită îngrijit în jur, nu văzuse careva? Nu văzuse nimeni. Adică ba da, văzuse jupânul, jupânul văzuse, că el nu-l scăpa din ochi, și îi pufni în urmă. Dar toate acestea se petrecuseră într-o clipă și vecinul își continuă mersul liniștit, la fel de drept dacă nu chiar și mai bățos. Ioniță se întoarse către Pavăl, împăciuitor cumva:

— Vedem mâine! zice.

*

Dar mâine Pavăl aștepta la bulgari.

Când jupâneasa văzu intrând pe poartă soborul de bărboși, preoți și negustori, cu Slava în frunte, îi întrebă iarăși:

— Toți sunteți?

— Toți, răspunseră ei în cor.

Se strecurară înăuntru bucuroși, afară nu mai era așa cald, cu cerul de toamnă care atârna greu și cenușiu. Pavăl îi pofti să se așeze și-și întinse picioarele important de parcă era vodă care-și primea boierii.

— Cele mai alese simțăminte, începu acesta plecându-se.

Pavăl nu mai auzise cuvintele astfel potrivite. Nu știa cum să răspundă și văzându-l poticnit geambașul continuă:

— Cinstite jupâne, binevoiește...

Pavăl se încruntă. Parcă de înțeles se înțelegea ceva. Ce fel de a vorbi; jupânul își scobi cu unghia ceva dintre dinții de jos:

— Să vedem ce facem cu grâul ăsta.

— De la domnie s-a spus că vor capul bătrânului, jupâne, îi aminti capul geambașilor.

Știau toți.

— Capul Rădeanului care a adus rătăcirea în Glavamârcea.

Soborul de bulgari clătinau din cap și bărbile se legănau și ele dar cumva în contratimp cu capetele căci erau lânoase, poate de unde bătea și un curent de aer.

— Păi de ce nu ne citește mai bine cuviosul părinte, arătă Pavăl către Slava care era înconjurat de alți câțiva preoți pravoslavnici și aduseseră după ei scriptura cea groasă.

— Păi ce să-l mai supărăm pe părintele? rânji unul din negustori.

— Că popa al nostru, nu știm unde s-a dus, explică Pavăl.

— S-o întoarce, zise Slava.

— Ba nu se întoarce, răspunse Pavăl sec.

— Cum așa jupâne?

— Creștini suntem cu toții, zise Pavăl binevoitor deodată. Ne-om înțelege. Păi da, zice, păi să coboare și părintele să ne mai citească, să mai, astea...

Dar cu privirea într-o parte cumva, știi. Când Pavăl arăta interes către cele veșnice oamenii se uitau neliniștiți împrejur.

— Numai că e locul tare strâmt aici în Glavamârcea, reluă el îngrijit. Au rămas căruțele pline în ploaie pe uliță n-o fi loc să treacă cinstite trupurile domniilor voastre împlinite, pe margini, pe lângă șanțul înnoroit, nevoia...

— Lasă că s-a făcut loc la intrare, arătă negustorul.

Adică ziceau de căruțele pe care le dăduse Pavăl degeaba. Decât să putrezească în ploaie. Să dai așa în prostie, și tot degeaba. Nădușește omul toată vara și ce-a făcut tot prost iese și nu cumpără nimeni.

— Păi nu mai bine urcați voi la biserica noastră, zice bulgarul, urcați voi în deal.

— E dealul cam înalt.

Stăteau negustorii și și-și dădeau coate și se sfătuiau în șoaptă. Pavăl își întinse picioarele.

— Dar luați din grâu, îi îndemnă el.

— N-am luat pungile cu noi, să nu le pierdem aici în vale că-i alunecos.

Povestea veche, n-au uitat, ticăloșii, de la predica lui Bogomir când tăiaseră animalele pe jărtăvnic și le ceruse bani! Îi părea rău acum căci lăcomia de-atunci îl împiedica să-și vândă grâul acum. Pavăl se înțelepțea.

— Toți vă știu de rătăciți aici în mlaștină, arătă negustorul.

— Dacă ne trimiteți popă, au să ne știe în rândul lumii.

— Dar aveți popă, zise Slava. Popa Bogomir.

— A plecat, îți spun, se răsti Pavăl. A părăsit Craina Glavamârcei.

— Unde s-a dus?

— Unde o fi văzut cu ochii.

Se uita în altă parte. Slava clătina și el din cap, bărbosul, nu prea-i venea să credă. Dar luă cartea groasă de pe masă pe care o aduseseră bulgarii.

— Dar vezi jupâne că legea pravoslavnică nu-i ușoară, are temelie cartea veche...

Și-i arăta cărțoiul greu pe care-l aduseseră și Slava cuprinse cu mâna bucata groasă de carte de dedesubt.

— Înainte de Hristos, îi arătă el, multe războaie s-au purtat. A curs sânge, s-au rostogolit capete.

Jupânul cuprinse și el foile vechi de carte după cum îl îndemna Slava. Bulgarii îl urmăreau din ochi.

— Foarte bine! zise Pavăl

Și se uita încoace și încolo să priceapă ce legătura are cartea bulgarilor cu nevoia lui.

— Războaie vechi, întări bulgarul.

Pavăl răsfoia foile îngălbenite. Întrebă prevenitor:

— Și ce treabă am avea noi cu războaiele acelea?

— Sunt ale noastre ale tuturor, pravoslavnici și chiar păgânii le știu și le pomenesc în geamie.

Jupânul se uita neîncrezător când la carte, când la geambaș. Acesta bătea darabana cu degetele lui cu inele groase pe masă lângă carte.

— Acestea sunt și altele nu, făcu acesta.

Și-l urmărea pe jupân din ochi și acestea se simțea privit de toată lumea și nu pricepea ce mare lucru poate să fie cuprins în cartea aceea groasă și prăfuită, când era vorba de lucruri omenești și simple, de bani care să răsplătească munca oamenilor de peste an, așa cum se și cade. Mare e prostia omenească, se citea pe fața jupânului sau poate ni se pare nouă, oricum, cert e că după cum am văzut, jupânul era cam indispus și în ultima vreme toți Rădenii îl găseau cam irascibil și, în general, destul de subiectiv. Deși nu aveau ei în vremurile acelea neologisme ca să-și lămurească complexele stări emoționale prin care treceau și în general nu prea știau ce e cu ei. De aceea, fără cuvinte și fără putere priveau în gol, cu gurile căscate, și mai dădeau din cap și se mai scărpinau la ceafă. Țigări n-aveau încă, nu se adusese tutun din lumea nouă. Era greu pe vremuri.

În acest moment de largă nedumerire, Pavăl privea și el în gol descumpănit, când năvăli Stana, care se plimba de colo-colo ca argintul viu și cuprinsă ca de o putere:

— L-au găsit!

— Pe cine? Unde e Ioniță? tresări Pavăl.

Auzi, l-au găsit, uruia grav în spate soborul de bulgari. Pavăl schimba fețe-fețe uitându-se când la Stana când la ei:

— Ce vorbești?

— L-au găsit întins pe jos, unde era gropanul însemnat la biserică. Pe margine, lângă focurile stinse ale ciunguvăilor. Pământul uscat sub el! Tot bodogăne despre Iea. Zice că l-a muncit!

Pavăl se scărpina în barbă și odată cu el mulți din cei de față. Stana răspândea vestea încoace și-n colo:

— L-au găsit! Mai mult viu decât mort!

Și-atunci Pavăl cred că se cam pierdu cu firea, pentru că se ridică și o bruscă pe Stana, o împinse la perete încât Stana cea uscățivă își pierdu echlibrul și se izbi săraca cu spatele de perete.

— De ce nu-i Ioniță? striga jupânul. Unde-a plecat?

Stana murmura cu ochii în pământ, apoi ridică spre el niște ochi uscați, ca din sticlă, de parcă ar fi fost sparți drept în mijlocul pupilei și privindu-l fix cu ochii aceia morți buzele i se mișcau mute. Jupânul ar fi vrut să audă ce spune. Iar șoptește Stana descântece. Ca data trecută. Poarta! tresări iar jupânul.

— Unde ești Ioane?

Și se uita peste capetele adunării să-l găsească din ochi. O lăsă pe Stana din strânsoare. Își făcu loc printre oameni. Se uită printre cei prezenți, Ioniță nu era de față. Nici vecinul lui neobrăzat. Pavăl ieși șontâc-șontâc în curte. Iar nu era nimeni la parmalâc.

— Vezi jupân Pavăl, n-a plecat popa, îi șopti Slava când trecu pe lângă el.

Dar Pavăl era absent. Nu-și putea desprinde urechea de la mormăiturile Stanei și asculta fără să întoarcă capul. Stana îl urmărea și iarăși dondănea de-ale ei, zicea ceva, zicea hârâit, a intrat tânăr copil și-acum e moșneag bătrân, parcă, așa șoptea. Înlemni de groază jupânul auzind așa grozăvii. Se deșteptă, dădu să răspundă ceva lui Slava, ce zicea, zicea ceva de popă, c-a apărut, c-a dispărut.

— Au plecat cu toții... oftă el într-un sfârșit.

Era Ioniță cu vecină-su veniți și cu Bogomir ținut de doi săteni pe o împletitură de stuf.

— L-am găsit, arătă Ioniță trăgându-și răsuflarea.

Iaaaa te uită unde era popa, se mirau bulgarii în cor și Pavăl ar fi intrat în pământ dacă ar fi putut. Bogomir stătea întins pe targă fără cunoștință.

— Chiar în mijlocul gropanului era, lângă biserică.

Pavăl îl studia.

— Nu l-a înghițit nisipul?

— Era uscat sub el pământul.

— Nefârtate a uscat pământul! se bucură Chifor.

— Diavolul! îl corectă bulgarul grav.

— L-au găsit la gropan, săpase bortă alături, povestea Stana, care se vede că se informase, cui voia să audă. Zi-le Ioniță! Înconjurat cu stinghii și ramuri de mărăcine, zice, puteai și să treci fără să-l vezi. Își făcuse acolo bordei din stuf și a trebuit să facem înconjurul locului împrejumuit cu mărăcini ca să găsească o cale de intrare. Că el nu voia să zică nimică, stătea pitit. Dar noi am mers să-l scăpăm. Adică, ei au mers, se corectă ea. L-a muncit Iea!

— Cum arată? vru să știe Pavăl.

— Vă zic eu cum arată, se grăbi Stana să răspundă, am văzut-o. În jos e femeie trupeșă și murdară. Are colți; are gura înfundată ca de babă.

Vorbele Stanei. Nu prea semăna cu ce știau ei despre Iea. Îl măsurau pe Bogomir din priviri. Slăbise Bogomir. Atâta timp în mlaștină, de câtă vreme dispăruse? Două luni? Trei?

— Așa e Bogomire? întrebară, și Pavăl îl scutură. Bogomir doar bodogăni:

— Sănsprește-nmlaștină dăndureaspravnă.

Sau cam așa ceva. Începuse Bogomir să bată câmpii. Oamenilor nu le plăcea, nu erau obișnuiți cu vorbele astea deși le simțeau de-ale lor dar cumva dimpotrivă și se încruntară și pe fețele lor se citea scârba și parcă voiau să-i spună să tacă, mai bine să nu știe și să tacă decât să vorbeasc-așa dar uite că-i scăpase din nevoie și Bogomir îi privea liniștit ca întotdeauna, cu ochii lui limpezi, bată-l Dumnezeu de venetic, cu vorbele astea care le făceau tuturor rău. Parcă omul ăsta avea răspunsul la ce voiau ei dar îmbârligat așa nu voiau să-l știe și parcă mai bine să-i lase în pace în sărăcia și în temerile lor.

— Ce-ai pățit omule?

— Ceșomnelumnic poartănlănțui bună-ștearbă...

Iar. Jupâneasa îi ștergea fruntea.

— Ți-a lăsat urmă aici, ce-ai avut? Ce-ai avut aici, spune?

Era urma roșie ca o rană unde purtase atâta vreme comănacul.

— Deandreptule Iea denzleagă prepmântu dăndrac-voivod.

Pavăl îl scutură și el.

— M-a strâns, gemu Bogomir în sfârșit, mai pe înțeles.

Bogomir deschisese ochii, întins pe targă, îi ținea ațintiți spre cer. Se uscase pământul sub el, auzi. Îl întrebau ce se întâmplase dar Bogomir nu voia să zică. Pavăl îl scutură.

— Ce vorbe sunt astea? Ce-i cu bolboroselile astea?

— De ce m-ați lăsat mă? De ce m-ați lăsat?

Pavăl se apără: du-te dracului de eretic.

— Eu eretic? Dar voi ce sunteți mă?

— Noi suntem că așa ne-a lăsat bătrânul dar tu ești că așa ți-e sufletul, stricat, nenorocitule!

Bogomir plângea.

— De ce m-ați lăsat?

— Poate c-a fost un loc de timp, părinte, când trebuia să fii singur și n-ai fost, zise Pavăl indiferent.

Bogomir tăcu un timp și întoarse capul căci nu voia să se vadă cum plânge și chiar plângea săracul, ce să-i faci, se vede, își trase nasul, în sfârșit.

— Mi-a smuls cuvintele, gemu.

Pavăl fierbea de nervi.

— Mai tacă-ți gura mă! Tacă-ți gura! Mă dor oasele când te ascult mă.

— Nu pot să tac, se hotărî popa, slab și încăpățânat.

— Ce te înfurii așa, Pavăle? se neliniști și jupâneasa, dar Pavăl nici nu băgă de seamă ci continua să strigă către bietul popă:

— Cuvintele tale sunt cuțite. Mă doare fiecare vorbă a ta, popo. Mie limba mi se leagă de gât și gâtul de piept și pieptul de mâini și de picioare. Înțelegi?

Dar Bogomir nu mai asculta. Vorbea cu ochii ficși înainte.

— De trei nopți n-am dormit. Nu mă lasă să dorm. Ca s-o prind.

— Pe cine să prinzi?

— Pe Iea, preciză Ioniță plictisit. Tot îi dă cu Ieade când l-am găsit, numai despre Iea vorbește.

— S-o prind, continuă popa, s-o prind cum stă acolo în bortă, pitită, cu ochii pe mine, să vadă numai, nu adorm?Mă privește. Când mă strânge, mă doare. Trag să nu mai mă strângă și mă doare și mai tare. Ori mă strânge de mă omoară, ori mă lupt ca să mă doară. Numai durere. Dacă mă trag înapoi, nimic. Durere sau nimic. Dar și eu stau ciucit cu parul la ieșire s-o prind. Cum mi se închid ochii, trebuie să mă trezesc la loc. Apoi când iese soarele, las parul jos și când se luminează, o iau prin mlaștină încolo, spre ciunguvăi, să-i chem să ne scape. Dar mă prinde iarăși noaptea în mlaștina dacă nu găsesc o bortă; ațipesc și stau la pândă. Nici ziua n-am odihnă, nici noaptea. Iar dacă am adormit, a scăpat și a doua zi, o iau înapoi. Așa e aici. Iea mă poate duce numai la ciunguvăii ei, doar Iea știe unde sunt.

Pavăl își strânse pumnii:

— Cine-a scăpat mă? Ce zici tu acolo? Ce ți-a făcut?

— M-a întrebat întâi să-i zic toate cuvintele pe care le știu. Și-a întins ghearele către mine și mi-a făcut semn, zi-le. Se desprindeau cuvintele din carne și se risipeau până nu mai știam niciunul ce înseamnă și ea a zis cu gura știrbă zice, mai zi-mi-le o dată și mă privea cu ochi fioroși și îmi zicea, gata s-au terminat, mai ai? Nu-s bune cuvintele tale, mi-a spus la sfârșit. Nu-s bune, văd unde se duc. Unde se duc, am întrebat-o. Astea sunt cuvintele mele, asta-i tot ce am. Scuipă-le, zice, și când le vei termina, Doamne mare, zice, știi ce se va întâmpla! Știi ce se va întâmpla.

— Ce se va întâmpla?

Bogomir acum horcăia cumva și i se scurgea scuipat din colțul gurii, nu era frumos. Câțiva își feriră ochii cu podul palmei, popa Își trase răsuflarea. Ce-avea să se întâmple?

— Ce i-a zis? întrebă careva care nu auzise.

Dar Bogomir închisese ochii și tăcea.

— I-auzi, zise Pavăl, liniștit deodată.

— Ce i-a zis ? țipă și Stana.

Dar nimeni nu o putea lămuri căci nu auziseră și se întrebau unii pe alții și ca să spun drept nici eu n-am auzit dar uite, jupânul pare lămurit. Era și mai aproape. Oamenii dondăneau nemulțumiți, își aminteau și de popa cel vechi și spunea careva că se mai găsiseră oameni momiți tocmai în smârcuri pe lângă biserică, dincolo de parmalâcul ridicat, cu capetele-ncinse și crăpate de strânsoare, dar ăsta popa scăpase se vede, poate de unde avea capul tare sau l-o fi scăpat cineva, zicea ceva de ciunguvăi, parcă, nu se înțelegea nimic.

— Aiurează Bogomir, săracul, făcu atunci jupâneasa.

— E obosit, să-l culcăm.

Îl cărară în cămăruță lângă tiparniță. Îl trântiră jos pe pat. Îl înveliră.

— Uite că nu mai are anteriul pe dos, observă Stana.

Bogomir închisese iarăși ochii sau poate își pierduse cunoștința. Femeile îl dezbrăcară, anteriul era murdar. Îi dădură jos și haina, dedesubt. Îl lăsară în camașa albă. Stana se apropie și inspectă gulerul cămășii.

— Dar cămașa tot pe dos.

Iar la brâu popa avea junghi, ca toți sătenii, uite că și popa Bogomir umbla cu junghiul după el. Dar pe dinăuntru, vezi. Din tot satul, el își ținea junghiul ascuns înăuntru, pe sub cămașă, cum nu s-a mai văzut, ai mai văzut așa ceva, jupâneasă dragă? Ia uite săracul ce răni i-a făcut, în locul de la brâu unde-și ținea cuțitul Bogomir avea pielea crestată încoace și-ncolo. Îl scoaseră și-l puseră deoparte la marginea patului. Îl luară pe sus așa cu pat cu tot și-l așezară lângă tiparniță. Bogomir se trezise și se uita buimac împrejur.

— Te-a chinuit Iea, săracul? îl aolea Stana.

— Cu fetița asta ce e aici? întrebă el.

Se uitară toți înspre hoața, legată cum era de mâini, de tiparniță, în cămăruță.

— Ce schimbi vorba?

— Nu schimb vorba, se apără Bogomir, obosit.

El știa ce zicea, Bogomir. Coborî ochii spre Pavăl, mai zise:

— Jupâne, trebuie să știi că n-a fost nuntă...

Pavăl întoarse capul. Din cramă, de dincolo de ușa cămăruței, bulgarii asistau la cele ce se petreceau și auziseră. Negustorii îl priveau întrebători. Se tăcu nițel.

— Ce nuntă n-a fost mă?

Îl privea și pe Ioniță poate are să-i spună ceva, să-i explice. Să-l fi văzut doar pe jupân, privire pierdută ce avea.

— Așa e. Au descoperit ciunguvăii biserica, zise Ioniță. Și mai e ceva.

Pavăl îl fixă numai cu ochii încercănați, cu buzele gurii strâmbe lăsate moi de parcă i-ar fi murit fața și singura parte vie din el ar fi fost întrebarea mută pe care o punea.

— N-are cap mortul, adăugă Ioniță.

Pavăl duse mâna la inimă și horcăi cumva ca și cum cuvintele lui Ioniță l-ar fi înțepat. Se împletici, apoi ieși din casă, merse încet, pas după pas, până în fundul curții. De sus ploua o ploaie nehotărâtă de toamnă. Se oprea, mai picura. Începu să-și facă de treabă pe la acareturile din fundul curții, muta lucruri de colo-colo, după obicei. Au săpat în biserică și nu m-au întrebat. Îl durea și piciorul. Ridică ochii la cerul cenușiu. Ploaia o porni mai tare deodată și Pavăl, singur, se adăposti sub streașină. De-acolo se uită o vreme la stropii de ploaie, trase aerul proaspăt în piept, se uită neliniștit înapoi către toată adunarea care se auzea jos în crama culei. Îi lăsă în pace. La capătul rândului de vie se ivise un iepure. Ieșise dintre aracii viei, prin ploaie, găsise o tufă se vede, ronțăia la trifoi. Îl ploua și pe el, pe iepure. Dar el nu căuta adăpost, ca Pavăl, deși îl uda și pe el ploaia, picuri îi udau botul și stropi i se prelingeau pe marginea urechilor. Ronțăia sub ploaie liniștit, de sus ploua rar și el ronțăia și-l privea pe Pavăl cu un ochi bănuitor și Pavăl privea și el înspre iepure uimit. Nu i-o fi frig iepurelui? Nu s-o uda de-atâta ploaie? Iepurele ronțăia. Vezi, omul nu e ca iepurele. Omul se ferește, repede se caute adăpost. S-ar aprinde la plămâni să stea în ploaie. Poate și iepurele la fel, că nici iepurii nu trăiesc o veșnicie. Omul nu-i așa, vezi. Doar-doar o mai trăi puțin; doar-doar o scăpa acum. Omul nu-i ca iepurele.

— Învață-mă să mor.

Așa a zis. Mie așa mi se pare că a zis. Bolborosise și cam încet, în barbă. Jupâneasa ieșise și ea și trase cu urechea. Pavăl avea privirea tulbure și vorbea către iepure. Iepurele continua să ronțăie liniștit la trifoi la capul rândului, nu cred să fi auzit. Îl urmări pe jupân cu jumătate de ochi o vreme, mișcă din urechi; se întoarse de tot cu spatele, ignorându-l. Se ridică apoi pe labele din spate cu urechile ciulite. Omul nu-i ca iepurele. Altfel e omul.

— Ce-ai zis? se apropie jupâneasa. Ce tot mormăi?

Pavăl tresări. Întoarse capul tăcut ca omul bolnav care-și caută de inimă. Se ridică apoi și porni șchiopătând. Jupâneasa îl urmări cum abia se mișcă, deodată gârbovit. Era neliniștită auzindu-l pe Pavăl vorbind singur către jivina din vie. Rămase în urmă petrecându-l din privire și clătinând din cap, se smintise Pavăl, de la lovitură, se vede.

— Haidem!

Băgase capul pe poarta cramei strigând înăuntru, cuprins de-o hotărâre bruscă. Unde? Înapoi, arătă Pavăl. În inima Glavamârcei, la biserică.

— Hai Ioniță, întoarce caii, mai ia oameni, adu-l pe Chifor.

— N-a fost nuntă? întrebă și căpetenia negustorilor arătându-și dinții și mirat vezi-Doamne.

Pavăl se făcea că n-aude. Intră jos peste Bogomir.

Avea fața schimonosită, părul și barba ude, în dezordine, se aplecă la capul lui Bogomir, îi dădu la o parte două șuvițe asudate care-i acopereau fruntea, îl mângâie:

— Bogomire. Spune-mi. Dragule. Cum facem.

De nerecunoscut jupânul. Era ca o rugăminte cumva și nimeni nu era obișnuit cu acest glas al jupânului iar Bogomir se ridică și el înspăimântat în capul oaselor.

— Zi. Cum facem aici cu credința asta rătăcită? Cum facem?

— Păi dacă n-a fost nuntă, jupâne?

— N-a fost nuntă? repeta Pavăl ca nebun. N-a fost nuntă. N-a fost. Așa zici și tu deci?

— N-a fost, se bucură Bogomir și ochii îi sclipeau. Putem să reclădim biserica. Scoatem urâțeniile, zugrăvim. În rândul lumii. Asta-i tot.

Pavăl nu asculta. Privea fix cu ochii strâmți și gândurile undeva și cu mâna la gură.

— Zi, n-a fost nuntă, spuse el deodată grav.

Bogomir tăcu se uita la Ioniță ce s-a întâmplat, de ce e jupânul așa pierdut.

— Și noi de ce rămânem eretici pierduți atunci mă? strigă Pavăl.

— Legea e bună. E bună legea! se ridică Bogomir sprijinindu-se de capul patului.

Dar Pavăl nu mai asculta. Urcă cele trei trepte scunde înapoi în cramă, se întoarse din ușă:

— Să pieri, auzi.

Dar era după ușă jupâneasa în ușă cu mâna la gură, cu Stana și cu Ioniță și cu Chifor pândind în spate ei și îl priviră cum adică să-l gonească pe popă acum că l-au găsit mântuit prin minunea păgânească din mijlocul mlaștinii? Pavăl se întoarse și rânji atunci, se legănă de pe un picior pe altul și văzând bulgarii înșirați în jurul mesei cu ochii căscați să priceapă ce se întâmplă le făcu un semn din mână lor, care rămăseseră așezați, adică ei să piară, ei să plece, ei, vrusese el să zică, or fi și ei obosiți și-om mai vedea pe urmă, mai se duce omul și pe la casa lui.

Părea tare pierdut jupânul.