XV

De data aceasta Pavăl nu mai zise nimic lui Ioniță ci după ce porunci ceva unuia dintre cei apropiați se sui cu ei sus la parmalâc, îi rândui în fața puștilor îndreptate către Glavamârcea. După ce trecură de poartă Pavăl rămase pe loc până auzi poarta trântită. Ascultă hârâitul zăvoarelor trase, unul, doi și-al treilea. Porniră apoi către biserică. Pavăl mergea strâmb călare, spatele voinic se clătina acum în trapul nehotărât al calului. Își revenea apoi și se clătina pe partea cealaltă. Nu era beat, Pavăl nu se îmbătase niciodată, nu-l văzuse niciodată cineva beat deși ținea cramă la el în culă și dădea și de băut la tot satul.

Prin locurile unde apele se închegau în smârcuri foșnea stuful rar și aplecat. Ce auziseră la Bogomir despre Iea nu îi încuraja deloc pe Rădeni. Iea nu se mai arătase de ceva timp, dar înaintau împreună către biserică, și când ești împreună e mai bine că nu apar moroaie. De aceea stăm împreună. Căci nu se arată când oamenii sunt împreună decât poate ca semne nevăzute, moroiul vine numai la omul singur, așa e lăsat. De-aia nici nu e bine să te prindă seara în mlaștină. Poate că lui Bogomir îi plăceau moroii, de aceea trebuie să se fi dus în mlaștină.

Ciunguvăii se găseau răsfirați peste tot prin mlaștină, înfofoliți în hainele lor colorate, după obicei, aici o familie cu o femeie spălând ceva, dincolo trei călăreți adunați; mai încolo, copii se jucau înnoroiți în baltă. Ridicau capetele văzând trecători apoi părea că nu le dau atenție. Cu ploaia rară care îi sâcâia acuma, călăreții nu mai păreau așa războinici ci mai degrabă abătuți și moi, ca cerșetorii care erau pe vremuri. Pavăl chiar se minuna dacă sunt aceeași cu cei care-i puseseră pe fugă pe Rădeni acum câteva luni la slujbă. Îi venea să sară la ei să se răzbune. Părea că-și văd absenți de treburi, lustruind la vreo oală, îngrijindu-și arcuri sau șei sau țesălând vreo gloabă de cal. Și totuși când Pavăl întorcea capul părea că îi recunoaște, ordonați, ostași rătăcitori așteptând ceva. Și colorați. Mai încolo, trecură chiar pe lângă un rând de ciunguvăi, călări, petrecându-i din priviri. Îi priviră trecând, înarmați și încruntați.

— De ce nu zic nimic niciodată mă? se încrunta Pavăl. Cât de muți poate să fie?

Merseră apoi în liniște. Pavăl se gândea la ale lui. Ioniță alături nu îndrăznea să-l supere. Într-un sfârșit ajunseră în curtea bisericuței. Între biserică și minaret gropanul se afla acum uscat. Gropanul în care era să se scufunde Bogomir acum ceva timp și care fusese plin cu cu brotaci, stuf și șerpărie. Pe fund se vedea pământul alb și crăpat, de-abia stropit de ploaia rară, ca și cum ar fi fost ars de secetă, nisipul alb și pietre albe închegate sub grămăjoare de cenușă în mijloc și pe margini unde se vede că arseseră focurile pe care le văzuseră Rădenii deunăzi cu gura căscată.

— Uite jupâne unde au dat foc, arătă Ioniță împrejur. Aici e locul.

Fusese mâl nisipos de mlaștină; era acum pământ alb. Ca-n pustie la ei, se vede, ca prin câmpiile uscate ale Podoliei. Usucă locul mă. Cine vrea să trăiască în pustie? Dar în mocirlă? Unde poți găsi Doamne pământ umed și bun de lucrat, neîngrașat cu balegi galbene pline de gândacime? Cum au secat mă? Noi de ce nu putem? Au ars apa? Dar ce, a ars vreodată apa? Cum au uscat pământul? Pavăl cerceta pe jos, se ducea și se-întoarcea, răsturna pietrele albe rămase sub cenușa umezită acum de ploaie.

— Să dăm și noi foc!

Poate merge. Hai. Era ud împrejur. Pâlpâi iasca apărată de ploaie la piept sub haină. Cârpa uscată pusă deasupra sfârâi și ea și se aprinse cu fum. Pâlpâia focul și așteptară să crească flacăra. Merseră alături unde pământul băltea de apă și noroi și nu se uscase. Au cufundat făclia în apă.

— Încet, încet, așa făceau ei, îi dirija Pavăl.

Dar vezi că apa e apă și când Rădenii cufundau făclia în apă se întâmpla ce se întâmplă de obicei, adică focul se stinge. Sfârâie nițel și se stinge și asta e tot, gata.

— Să se ducă dracului de ciunguvăi, blestema Pavăl. Să se ducă dracului, în câmpia lor uscată, și să ne lase măcar să ne cufundăm de tot în mocirla noastră! Cum fac mă? făcea el neputicinos.

Se vede că aveau ei ciunguvăii taina lor, pe care pământenii nu o cunoșteau. Ei știu usca pământul, păgânii cei muți. Pavăl aiurea. Rădenii înțelegeau, căci aceeași neliniște îi muncea pe toți. Nouă bătrânii ne-au lăsat legea astalaltă. E legea noastră. Bulgarii sunt pravoslavnici și ca ei toată Țara Moldovei, cu boierii ei și cu Vodă cu tot, cel puțin până să vină Vodă cel Nou care nu știe nimeni ce hram poartă numaicât nădragii zice că îi poartă pestriți. Boierii, auziseră ei, nu știu de unde să-l ia și cum să-l țină și să-i vorbească deși parcă limba aceeași ar fi numai cât vorbește vorbele de parcă ar veni de pe tărâmul celălalt și nu ca pământenii de stă omul prostit și nu înțelege vorbe rumânești puse laolaltă, altfel limpezi ca miezul zilei. Bulgarii și cei de altă lege se înțeleg cu turcii. Bulgarii se înțeleg cu grecii. Bulgarii se înțeleg cu toți. Noi nu ne înțelegem cu nimeni, numai între noi și nici atât, zânzanie și în capătul ăsta mic de țară. Altfel, legea e lege. Omul nu se desparte ușor de la legea pe care i-a lăsat-o bătrânul. Nu te desparți de legea ta, fie ce-ar fi, rătăcitor și nestatornic. Jupânul se învârtea în cerc pe locul rămas uscat, se opri:

— A noastră e legea bună mă! striga el către Rădeni.

Și scuipa scuipat pe gură. Dar cine spunea altfel, că nu se împotrivea nimeni. Jupânul se plimba cu ochii umflați de la unul la altul printre Rădenii înșirați în cerc în jurul locului ars ca pentru a convinge oamenii, dar se vede că erau deja convinși; lucrurile așa stăteau dintotdeauna și nu prea vedea nimeni ce s-ar putea schimba și nici pricina care-l muncea pe jupân; se uitau doar la Pavăl să le spună ce să facă și se vedeau cuprinși încetul cu încetul de neliniștea jupânului, văzându-l descumpănit așa în fața tuturor, cum nici nu se cade; căci și zilele trecute își pierduse cumpătul și oamenii nu-l știau așa și îl priveau pieziș dar neîndrăznind să-i iasă din cuvânt, văzându-l cuprins de atâta furie. Poate de unde avea rana la picior acum, dar vezi că omul dacă e bolnav mai stă și pe-acasă să se îngrijească nu să tot strige la alții și se învârtă cu ochii cât cepele ca vierul la jugănit. Pavăl se oprise în fața zidurilor. Bisericuța era de tot dezvelită.

— Doamne, ce-au făcut păgânii!

Era speriat rău Pavăl, nici nu l-am văzut vreodată așa speriat. Privea tencuiala caăzută de pe peretele bisericii, rămăseseră numai bucățele pe ici pe colo lipite iar între ele, spații largi și colorate cu vopsea stinsă de vreme, se vedea zidul așa cum fusese el zugrăvit înainte.

— Au dezvelit sfânta biserica!

Cerceta peretele, descojit, pe alocuri mucegăit. Ce sfinți or fi ăștia, se minuna jupânul. Închipuiri vechi, draci și sfinți și sfinți și draci, laolaltă, înșiruiți, lighioane nemaivăzute, alcătuiri nelumești, făpturi ce semănau cumva și a oameni dar împletiți cu mădulare de jivine, cu rușini la vedere, parte bărbătească și femeiască, ba chiar acolo unde se uita Pavăl, era cu de-amândouă laolaltă, de Pavăl și întoarse capul rușinat. Unele deopotrivă la mărime, altele cu partea bărbătească mai mare sau dimpotrivă cu cea femeiască mai rotunjită și mai coaptă, unele chiar potrivite de zugrav acolo unde se și cuvine să se găsească pe trupul omenesc, altele închipuite nelalocul lor, pe pulpe, pe brațe sau ca deschizături umede la ceafă. Sub coaja desprinsă a muruielii, sălbăticiuni înșirate de nu-i venea jupânului să-și creadă ochilor. Unii cu fețe de om, alții cu capete desprinse de câini și porci, proptite pe gâturi lungi și subțiri, frumoși și urâți, unii cu mădulare de om, alții de fiare nemaivăzute. Acestea toate se găseau zugrăvite pe zidul bisericuței și să le fie de bine căci eu unul nu am să-mi spurc gura să înșir batjocurile toate câte se găseau acolo, căci rătăcirile acestea au atârnat povară Rădenilor și i-au îndepărtat de pravoslavnici și mai mult nici nu se cuvine să pomenim. Pavăl privea cu ochi mari speriați desenele dezvelite și înnegrite de igrasie. Atâta amar de sfințime ascunsă.

— Haidem înapoi.

Acum că tocmai am ajuns? Și în biserică nu intrăm? Ioniță i se puse în cale dar Pavăl îl împinse tulburat. Câțiva păgâni apăruseră nu știu de unde și stăteau și ei sprijiniți de peretele bisericii.

— Dați-vă la o parte!

În fața furiei jupânului ciunguvăii se risipiră. Călăreții care acum câteva zile erau războinici și de temut, se risipeau acum ca și cum ar fi fost goi pe dinăuntru și se făceau nevăzuți. Parcă nici nu mai erau aceiași oameni. Cum au putut să desprindă toată muruiala bisericii? Jupânul lovea cu piciorul și cu pumnii furios, dar lovea în aer căci ciunguvăii nu știu cum se făcea dar pluteau ca niște strigoi colorați pe dinafară. Se retrăgeau, unii părăsiseră curtea bisericii, alții se aciuiaseră în vreun colț, însă reveneau tăcuți, pașnici și încăpățânați, unul câte unul. Pavăl se întoarse, istovit de atâtea lovituri în aer. Ușa bisericii era deja deschisă, cu lacătul scos.

— Cine-a deschis?

Ioniță și cu vecinul cu căciulă intrară. Pavăl rămase afară. Hai și noi, îl îndemnă Ioniță pe jupân.

— Nu intrați mă! mai zise Pavăl de afară. E păcat!

Era cam plângăcioasă vocea lui.

— Eu nu intru.

Jupânul își încrucișă brațele groase și rămase afară speriat și îmbufnat ca un copil, clătinându-se de pe un picior pe altul și uitându-se din când în când înăuntru, parcă întrebându-se dacă să intre sau nu. Ioniță intrase. Întuneric era înăuntru, cum știm, chiar cu ușa deschisă prin care străbătea lumina slabă a toamnei ude până în fund la altar. Ioniță se sprijini crispat de zid. Veșmintele de argint ale icoanelor căzuseră amândouă la pământ. Arătă apoi înainte să dea la o parte lucrurile, mese prăfuite fără un picior, scaune putrede și desfăcute, preșuri descusute, rame goale și veșmintele de argint ale icoanelor, căzute. Unde erau icoanele argintate înainte, rămăseseră două locuri goale cu zugrăveala mai proaspătă decât pe restul peretelui; pe stânga se vedea bărbatul, pe dreapta femeia. Chifor călcă și el cuminte în urmă. Erau zugrăviți pe perete, de-abia se întrezăreau în lumina slabă. Bărbatul, cum am văzut, avea giubea din acelea purtate de hatmanii cazacilor; îl văzuseră în grabă și cu frică atunci când se închiseseră la nuntă în biserică de groaza ciunguvăilor; alături se găsea acum cu veșmântul de fier căzut la pământ o femeie desenată care nu putea fi cu adevărat Bogorodița căci nu avea închipuită nici urmă de sfințenie ci părea femeie ca toate femeile. Ioniță strănută. Puțea și era aerul îmbâcsit de praf. Bogorodița era închipuită, precurata, cu rochie subțire și colorată așa cum văzuseră ei doar la femeile înalte ale ciunguvăilor. Aveau amândoi părul prins în cununi. Cununi care le strângeau părul la linia frunții, și unuia și altuia, și părul părea cumva umflat. Ioniță strănută din nou, se sprijini de zid. Își trase răsuflarea, îi veni greață. Cele două cununi de fier atâta erau, de fier, și neîmpodobite cu nicio podoabă. Chingi de fier. Se stricase culoarea vopselei din pricina trecerii vremii. Ioniță se întoarse.

— Ridică piatra,porunci.

Dar se umblase deja la piatra temeliei, era dată deoparte; dedesubt, groapa plină de apă și nămol. Ioniță porunci să golească groapa. Chifor ieși și se întoarse cu două găleți din dosul bisericii. Vecinul coborî în groapă, umblând să ajute se înnămolise de tot, căuta un loc să-și șteargă mâinile. Începură să golească, găleată cu găleată, cărând-o afară în găleți. Vecinul era în groapă până la genunchi. După un timp pe Ioniță îl apucă tusea, de la răcoarea din biserică. Ieși afară, cu mâna la gură, urmat de Chifor. Afară lumina părea orbitoare; Ioniță închise ochii.

— Ați scos capul?

Jupânul murea de nerăbdare, se învârtea, se oprea pe loc și iar pornea. Înăuntru nu intra. Se opri lângă Ioniță și pe Chifor, se apropie de ei, mai-mai să-i dărâme. Se răzgândi, se repezi din nou furios înspre ciunguvăii care iarăși se adunaseră pe nesimțite la intrarea în biserică și iarăși îi risipi ca pe țânțari, tot fără să-i atingă, și tot ca țânțari și reveniră, încet, unul după altul. Se risipeau și reveneau ca niște cete de stafii, înveliți în pânzele umflate de vânt ale veșmintelor lor colorate. Pavăl se potoli, se sprijini de zid, scuipă alături cu năduf.

— Din cap până în picioare au descojit-o.

Se apucă apoi și acoperi o bucată din zidul bisericii cu una din păturile învechite și murdare pe care le scoseseră adineauri dinăuntru, când goliseră lucrurile stivuite lângă altar. Se apucă să acopere la loc biserica. Lua bucăți mari din tencuiala căzută și căuta să le lipească la loc pe perete și ele cădeau la loc și lua cu mâinile căuș din apa care băltea alături și le stropea, ca și cum nu ar fi văzut cât de zadarnic era efortul lui. Chifor rămase cu ochii în gol în fața grijii bruște de a acoperi biserica, cum să o acopere din nou, ce e făcut e bine făcut. Mai vru să întrebe ceva, ezită, apoi tăcu din gură și se mulțumi să privească agitația. Ioniță se alăturase jupânului:

— Ce faci Pavăle?

— Rușine, rușine ce-au făcut! Au dezgolit biserica!

Ioniță încercă să-l liniștească.

— Ioniță, zice, ai să mă ajuți s-o acoperim la loc. Asta ai să faci.

— Jupâne....

Dar Pavăl parcă uitase de sine, ocupat să acopere repede ce dezveliseră păgânii dar gura îi turuia, de parc-ar fi vrut să-i împuște pe ceilalți cu vorbele lui și freca de zor la perete să lipească la loc tencuiala. Cojile se dezlipeau și cădeau la loc și nimeni nu vedea ce vrea jupânul să facă.

— Dacă văd bulgarii... continua el preocupat. Ioniță!

Oamenii se uitau fără să vină să le creadă, când la peretele pe care Pavăl căuta cu disperare să-l acopere. Ioniță îi opri, „lăsați-l, lăsați-l”, murmură el celorlalți. Chifor văzându-i așa precipitați se apropie și el și întrebă:

— De ce-o fi adevărul ascuns?

Din spate, Chifor privea scenele zugrăvite pe biserică în loc să ajute.

— De ce e adevărul ascuns, jupâne? insistă el.

Pavăl se opri o clipă nedumerit, dădu din umeri nervos.

— Știu eu? Așa-i lumea făcută.

— Nu Nefârtate a făcut lumea?

Dar Pavăl nu avea timp de această întrebare, trăgea să acopere biserica și Ioniță îl ajuta și el de zor. Chifor părea că socotește ceva, încruntat, își privea degetele mâinii.

— Nu e Nefârtate mâna lui Dumnezeu?

— Lasă-mă în pace! îi mai strigă Pavăl.

Chifor rămase iarăși cu ochi umezi fixați la închipuirile zugrăvite pe perete, pale și decolorate de trecerea timpului. Ioniță pusese și el câteva bucăți de tencuială la loc, de bine de rău una peste alta și-acum își scutura mâinile una de alta uitându-se la Pavăl să vadă dacă s-a mai liniștit.

— Nu știu mă! Nu știu! se opri deodată Pavăl furios, muncit cumva de întrebarea lui Chifor. De unde să știu a cui mână este și ce face ea când Dumnezeu nu se uită?

Ciunguvăii reveniseră, se adunaseră și îi priveau curioși. Pavăl îi văzu la un moment dat adunați din nou și iarăși se înfurie, și vru să dea iarăși cu pumnul să-i risipească, dar se liniști, întristat.

— Goală-goluță au lăsat-o mă.

Ioniță se străduia și el să-l aline cum putea dar Pavăl era cuprins de ceva, îi privea pe toți cu ochii înroșiți și era ceva în fundul ființei lui care-l împiedica să mai fie omul care era, aici lângă biserică de unde până acum toți îl crezuseră om drept cum rar se găsesc; se propti în picioare încăpățânat că el nu intră, nu. Poate mai încolo; poate în altă zi, poate altă dată, să vedem. Acuma nu.

Rămaseră un timp lângă el; când îl văzură că se liniștește, Ioniță și Chifor intrară la loc. Pavăl avu un gest să-i oprească. Rămase tot afară, uitându-se curios cu mâna la frunte, apoi plecă pufnind. Între timp cei dinăuntru se străduiseră cu găleți să care apa să golească beciul dar nu era nimic. Era grămada de ciolane desperecheate, le cercetară, le aleseră, le potriviră: oasele unui singur om. Un singur om, nu doi, bărbat și femeie, cum ar fi fost, dacă ar fi fost îngropați împreună. Capul lipsea.

Chifor se sprijinea de zidul din fundul bisericii care ținea loc de altar unde se găsea zugrăvită icoana Bogorodiței și mângâia zugrăveala cămășii care deschidea sub veșmintele subțiri formele trupului, frumoasă femeie să fi fost dacă iconarul va fi folosit femeie vie și nu doar flacăra închipuirii. Ioniță îl trase de mână, lasă. Chifor șovăia. Stătea lipit de zidul înnegrit de vreme, cu palmele lipite de zugrăveala năclăită.

— Vino, îl îndemnă Ioniță. Vino, făcu și vecinul cu căciulă.

Și îl trăgeau de mânecă, vino. Chifor se lăsă tras cu greu. Ieșiră.

— Unde e capul? întrebă Pavăl înfrigurat.

— Nu e, ridică Ioniță din umeri.

Pavăl refuza. Stătea pe gânduri și din când în când priviri rele îi săgetau pe ceilalți.

— Câtă minciună, doamne! zise el într-un sfârșit.

Tăcură toți.

— De ce? întrebă Chifor, naiv. Zidurile sunt dezvelite acum, așa cum au fost la început.

Ioniță era tare îngrijit de Pavăl care ținea privirea în pământ de parcă vedea moartea cu ochii, muncit de gânduri sau poate de năzbâtiile zugrăvite pe pereții bisericii.

— Niciuna din icoane nu e adevărată, zicea jupânul trist. Câtă minciună, Doamne!

Avea lacrimi la colțul ochiului, el, jupânul, pe care nu-l văzuse vreodată cineva plângând. Se înmuiase de tot în ultima vreme.

— Nu se poate! Tot ce ne-au lăsat bătrânii să fie minciună, nu se poate!

Se prăvălise la pământ, în genunchi și cu capul între mâini, la pământ, Ioniță se străduia să-l ridice de o mână, le era tuturor cam milă de jupân.

— Păi și noi ce facem aici mă? Ce facem noi aici pierduți în mlaștină? De ce stăm ca măgarii înfundați în smârcuri, pentru ce? Pentru doi șleahtici mascați cu argint? Cum se poate atâta minciună? Ce mai e adevărat?

Plângea Pavăl.

— Câtă minciună, Doamne, se amăra el. Câtă ființă, atâta minciună!

Se ridică apoi. Porniră înapoi, în tăcere, după un timp zise:

— Atâta muncă stearpă în nădejdea nunții aceleia vechi!

— Singur a stat mortul și fără cap, din vremurile acelea și până azi, zise și Ioniță.

— Nimic nu-i bun. Tot ce-am făcut vreodată-i strâmb.

Porniră toți înapoi, tăcuți ca și cum o hotărâre nezisă ar fi fost luată, trecură de parmalâc și nu se mai opriră până nu ajunseră. Nici nu se mai uită jupânul de data asta la ciunguvăi, nici în dreapta, nici în stânga și aceștia nici nu îi supărară cu nimic, răsfirați prin mlaștină cum se găseau. Trecură pe drumurile care parcă se mai zvântaseră acum puțin fără să-i mai încetinească ca pe vremuri.