„Te rog, 

capcană din fier, cu dinţi triunghiulari, care cazi

din înălţimi ameţitoare cu toată greutatea lor

urmând necesitatea imbecilă a gravitaţiei

într-o încleştare de dinţi răsunătoare,

du-te şi lasă-mă în pace”

i-a spus, destul de prevenitor,

balonul de săpun unei figuri imaginare

înainte să înnebunească puţin.

Balonul voia să delimiteze cu moştenirea lui transparentă

cel mai mare volum posibil, când a clănţănit metalul 

şi s-a trezit spart şi într-o formă fără formă

deşi el avea altă pornire.

Şi-a rămas din el numai ideea din care s-a alcătuit la loc niţel mai târziu,

şi nu pe loc cum era scris de la-început.