Scrisoarea a cincea

[…] ziua în care am trecut peste strâmtoare, dincolo, în Milezia, la Branchidai, la templul lui Apollon de la Didyma[…]

Pitagoras mă lăsase la Samos și plecase cu tată-său, Mnesarkhos, care îl prezentase în fața consiliului din Milet drept cunoscător al tainelor.

La întoarcere, Aiakes mi-a spus să-mi iau hainele și să merg să-l regăsesc pe stăpânul meu, care, m-a informat el, oficiază de acum la templul din Didyma.

Avusesem suficient timp să mă gândesc în voie la ideile lui Pyth[agoras]. Îmi păreau cumva croite împotriva lumii. Nu știu de ce nu-i plăcea lumea. Nu știu ce avea împotriva ei și nu știu ce altă casă pentru ființa umană propunea el, în afara lumii. Îmi părea că voia să o schimbe cumva în mod fundamental, așa cum era ea, cu fericirile și cu durerile ei. Voia un loc unde totul să fie prevăzut și unde durerea să nu poată avea loc. Priveam și eu ca și el lumea aceasta dureroasă în care locul ce-mi fusese acordat era cel al unui sclav. Dar lumea aceasta era liberă. În ea, bunătatea și răutatea se exprimau liber și la lumina zilei, în mod direct, ineluctabil cu singur gaj de virtute, o coroană ofilită de lauri câștigată la Olympia, la Isthmous, sau la Pytho. Străinii nu prea înțelegeau de unde venea autoritatea aceasta pe care și-o acordau grecii între ei. Urâtul, burtosul și vicleanul, furul vreunei mici flote ce și-ar fi cumpărat drumul înspre putere era imediat expus. Nouă ne plăceau toate aspectele vieții care nu-i plăceau lui Pitagora. Nici n-aș putea, la drept vorbind, să spun ce-i plăcea lui Pitagora. N-aș fi putut trăi în lumea pe care o imaginase el și sper că nici copiii mei nu vor trăi într-o astfel de lume.

Totuși, uneori îmi plăcea să-l aud cum predică înconjurat de cei câțiva samieni care voiau să-l audă. Dar învățătura lui devenea uneori așa de sumbră și aș fi preferat să o păstreze, cumva ca pe o mărturisire, dar vedeam eu bine că prefera să-și urle ideile lumii întregi, mereu altora. Observasem de asemenea că, imediat cum cineva căuta înspre cuvintele sale, se îndrepta imediat înspre o altă audiență și mai mare, și mai nemaipomenită. Ceea ce poate într-un sens i-a și folosit căci această atitudine l-a condus la mărirea școlii sale din Italia.

Cât despre noi, eram hotărâți, noi iubeam lumea, și o spuneam sus și tare. Aceasta era lumea noastră și nu alta. Era casa noastră și nu vedeam de ce ne-am ponegri casa noastră. Nu știu ce învățase Pitagora în Egipt, nu știu de ce nu le plăcea lumea în părțile acelea. Noi, aici, spunem da pentru da și nu pentru nu, spuneam lucrurile așa cum sunt și nu era nicio jignire, nu era mare lucru, nu șoca pe nimeni, nu era nicio revoluție, era doar cotidianul. Era de altfel și ceea ce se aștepta de la noi, nici mai mult nici mai puțin; și eram gata să facem tot ceea era necesar ca să rămânem așa și nici nu știam la drept vorbind cum am putea fi altfel și nici nu voiam să fim altfel. Era totul foarte simplu în fond și nu era loc pentru întortocheri și viclenii; viclenii erau batjocoriți în fața tuturor, la gimnaziu și peste tot, prin sălile de consiliu și chiar efebii și învățăceii le trăgeau câte una pe cocoașă și atunci răii se regăseau împreună să comploteze la rele și mai mari, prin colțuri umbrite, și mai cocoșați, și mai vicleni. Și de se întâmpla să le eșueze comploturile ele ieșeau imediat la lumina soarelui și erau loviți și mai tare până când disperarea punea stăpânire pe ei și bărcile lor triste și pierdute se scufundau sub rafalele mării furtunoase până când, cine știe, Zeus Soterios, accepta într-un final să le acorde mila sa suverană, așa cum face el câteodată, divinul fiu al lui Chronos, când binevoiește să ridice povara vicleniei.

În lumea aceea fără remușcări și fără vinovății imaginate, unde lumina lui Phoibos era singură instanță a legii, eu mă aflam a fi sclav și sufeream din cauza aceasta. Dar preferam de mii de ori să fiu sclav al ionienilor acestora stăpâni ai mării decât rege în lumea de numere pe care o imaginase Pitagoras. Și chiar mă întreb dacă o astfel de lume ar fi posibilă căci dreptatea zeului pythian este fără greșeală și fără recurs. Îmi închipui cu spaimă cum ar arăta lumea după Pitagoras, dacă s-ar putea așa ceva. Lumea aceea, îmi închipui, nu ar fi decât o enormă pedeapsă pentru care noi, muritorii, ar trebui să o suportăm pentru cine știe ce orori ce le-am înfăptuit.

Acestea deci.

Rămăsesem la ziua când Aiakes m-a îndemnat să trec strâmtoarea și să trec pe partea asiatică și să merg la Branchidai să-l caut pe Pitagoras. Și să cer poate și răspuns la consultație; eram mai ales foarte curios cum funcționa oracolul.

Dincolo de golf, de la cetatea Miletului începe drumul înspre Didyma. Să fi văzut mulțimile venite de prin toate colțurile Ioniei, în ziua aceasta a festivalului lui Apollon Delphinios. Era agitație mare și în cetatea Miletului dar nu am stat să casc gura ci am urmat mulțimea ce se înghesuia pe drumul pavat ce duce înspre schelele de construcție de la Didyma.

Am urmat și eu procesiunea în rând cu ceilalți, printre sanctuarele înșirate de-o parte și de alta a drumului, printre morminte și monumente funerare. Tocmai ieșise soarele. În cap mergea demnul aisymnetes, urmat de Branchios cel Tânăr și de alți sacerdoți din casa mileziană a lui Apollon. Își târau mantourile pe dalele spălate de ploaie, printre statuile de-o parte și de alta a drumului sfânt, urmați la pas de procesiunea oficială a Molpoilor.

Burghezii din Milet se învoiseră să ajute la refacerea templului în piatră albă de la Paros. Ei se ținuseră până atunci deoparte și consideraseră aceasta treaba familiei Branchidai, căci Didyma fusese considerată proprietatea lor, cam departe de Milet.

În frunte se găsea Branchios cel tânăr. Chiar acel Branchios pe care l-am mai pomenit în povestea mea, cel ce fusese fiu de pantofar la Pidassa. După ce templul a fost ars de Harpagos, își luase câțiva sclavi, a curățat locurile la Branchidai, și-a înveșmântat sclavii în mantii de preoți și au început să primească oamenii ce veneau să consulte oracolul. Știa să vorbească oamenilor pe tonul acela profetic și arătând mereu cerul cu degetul.

În vremurile acelea, când părea că lumea întreagă se năruie, când Kyros lua orașele Ioniei unele după altele și oamenii erau înspăimântați ca la sfârșitul lumii, el nu fugise ci se apucase să refacă templul. Milezienii au protestat puțin, de ochii lumii, în fața lui Kyros, pentru jaf, dar erau în realitate mulțumiți de a-și fi putut păstra privilegiile, tributul de doar doi talanți din vremea lui Kroisos și mai ales întreaga lor flotă neatinsă. Când au mers să vadă la fața locului, nu mai erau preoți la Branchidai, dar au găsit trezoreria deschisă și risipită pe jos. Harpagos medul lăsase neatinsă comoara templului pentru că Miletul se supusese perșilor, după cum am mai povestit. Atunci Molpagoras din Milet care era pe atunci capul notabililor și fost prieten de întreprinderi cu Aiakes, pentru a se face tiran, a pus mâna pe banii risipiți pe jos și nepăziți și i-a distribuit milezienilor pentru a le cumpăra tăcerea. Acesta a fost prețul tiraniei instalate. Templul a rămas gol.

Cât despre Branchios, Molpagoras a fost primul care l-a numit în mod oficial preot, în fața tuturor. Branchios înseamnă „din spița lui Branchos”, adică te face să te gândești că ar face parte din familia sacră care a fondat templul din Branchidai, cei care i-au dat numele.

Despre adevăratul Branchos, cel vechi, se știu cele ce urmează: era fiul unui om numit Smikron care, în vremuri vechi, fondase templul de la Branchidai. Se spune că într-o zi a găsit o lebădă, pe dealuri și a ads-o în fața tatălui său. Pasărea s-a dovedit a fi alba zeiță kariană Leukotheia. Acesta și nimic mai mult despre Branchos cel vechi, fondatorul templului de la Didyma, în Milezia.

Dar de când templul fusese ars, lucrurile se schimbaseră. Branchios acesta, impostorul cel tânăr, a înțeles destul de repede că poate face bani buni cu templul. L-au numit din oficiu căci, după ce Molpagoras l-a promovat în fața oamenilor, l-au presupus toți descendent al sfintei familii masacrate de Harpagos, deși nu efectuase măcar vreo dată ceremoniile divinației în fața oamenilor. Delfi nu a intervenit în treaba aceasta, poate și pentru că Themistokleia, cea care era atunci mare preoteasă a zeului, se găsea tocmai la Sardis, pe lângă Kyros persul, cel care tocmai luase cetatea lidiană. Cu misiune să-i ceară banii promiși de Kroisos, regele defunct, pentru refacerea templului din Delfi care se întâmplase că și el arsese. Cum milezienii erau în conflict cu noul stăpân al Asiei din cauza jafului de la Branchidai, Delfi a închis ochii pentru a nu pune paie pe foc, în speranța recuperării banilor. Ceea ce a condamnat Branchidai, templul lui Apollon de pe coasta asiatică a Miletului, să rămână în starea pe care i-o cunoaștem astăzi.

Timp de trei ani afacerea a mers de minune. În anul al patrulea, milezienii au adus meșteșugari de la Megara pentru a reface frontonul ars. Reconstrucția nu e terminată, templul rămâne și astăzi înconjurat de schele, de altfel, după cum se vede.

Era zarvă și oamenii se împingeau. Își făceau loc prin mulțime trimișii asymnetelui de Milet, urmați de suitele regale ale Lydiei, câțiva oficial egipteni veniți din Xanthos, din Lycia.

Urmau oameni grăbiți veniți de pe lângă Pidassa. Câțiva locuitori din Halikarnassos sosiți dis-de-dimineață cu corabia ce aduce oameni de la Knidos la festival. Ca și mine priveau cu uimire spectacolul procesiunii și discutau:

— Oricum, cine înțelege ceva din bolboroselile alea? spunea unul. Privește-l pe cutare, și-a luat oracolul, n-a înțeles nimic imediat, ci doar anul ce-a urmat, de-abia atunci, i s-a revelat înțelesul. Altul a murit fără să fi înțeles ceva din răspunsul său, i-a găsit fiul înscrisul ani după aceea. Când l-a citit, lucrul care l-a frapat era că, după atâta timp, rămăsese tot adevărat.

N-am mai ascultat ce-și spuneau căci ajunsesem la sanctuarele, trezoreriile și rezervele ce înconjurau Didymaionul. Pe partea stângă se găsește un portic ce reprezintă pe Hermes, paznic al porților, cu o pungă într-o mână și cu cealaltă întinsă cu un bănuț, un picior înțelept întins înainte și cu pletele date pe spate, într-o poziție unde n-ai fi putut spune dacă voia să ofere sau, dimpotrivă, să sustragă acel bănuț. La piciorul statuii se găsea închipuit un phallus. Împrejur, cineva desenate cu cretă o figură. Mai departe o plachetă purta inscripția:

La Eryxidas

ghicitor și oracol

fost membru al colegiului de amphiktyoni al Templului cel Mare al lui Apollon

cele mai mici prețuri

Eram foarte curios să știu cum funcționează templul și speram să mă pot strecura pe lângă Pitagora să aflu. Căci nimeni nu este lăsat deoparte. Phoibos răspunde tuturora. Celor care vin cu urechile deschise, cu trupurile curate. Dar nu toți vin astfel. Se întâmplă să treacă echipaje regale, pentru a căuta justificare unei cuceriri sau pentru a cele vreun alt fel de sfat. Altfel, găinării între vecini care gândesc să cumpere ieftin cuvântul divin pentru că au lăsat ei un obol bont în urnă. Oricum ar fi, la lăsarea serii, pleacă toți acasă cu câte un răspuns.

Mai ales cei care au făcut sacrificiul prescris și care contribuie la trezorerie nu pot pleca fără răspuns, nu-i așa, atunci li se dă răspuns, li se dă ceea ce au venit să caute. Adevărul pentru toți. Meseria noastră. Aici, în locul chiar unde Phoibos s-a spart în cuvinte. Locul unde profețiile se amestecă cu amintirile. Aici, în locul precis în care se găsește aditonul lui Apollon Didymaion. Aici unde puternicii își amintesc […]

*

[…] și eu care eram curios de a-i cunoaște misterele. Eram tânăr, Kyrnos, și ceream la vremea aceea oricărui preot ce avea chef să mă asculte să mă inițieze, dar vezi tu că mulți rămâneau muți. Și am cunoscut în detaliu confecționarea oracolelor dar voi păstra tăcerea asupra procesului și aceasta din motive de pietate. Însă asupra minciunilor ce au fost fabricate la Branchidai, voi mărturisi absolut totul.

Mi s-a tăiat răsuflarea trecând prin fața crângului sfânt căci am văzut acolo numeroase fete frumoase. Își ascundeau fețele cu o voal, așa cum se și cuvine pentru femei iar corpurile le erau aproape expuse la vedere. Una dintre ele mi-a atras atenția, purta la piciorul drept o bijuterie încolăcită în jurul pulpei ca un bracelet de bronz, de mărimea pulpei ei puternice și care desena o spirală ce se termina în ambele părți cu câte un cap de șarpe. Un trecător s-a oprit în fața ei și îi șoptea ceva. M-am grăbit atunci :

— Cât costă?

Întrebasem repezit și cu răsuflarea tăiată și ele au râs și s-au întors spre mine. Ce? N-am știu ce să răspund, am privit doar fata drept în ochii ei cei verzi.

— Cât ai? a spus.

Mi-era foarte rușine. Aveam cu mine numai trei bănuți de elektron. Am plecat capul între umeri și am trecut mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fata a rămas și ea gânditoare o clipă, privind spre pământ.

M-am amestecat iarăși printre oameni, încercând să-l găsesc poate pe Pitagora pe undeva. M-am decis la un moment dat să străbat mulțimea și să încerc să intru în templu.

În fața templului, lângă altar, Branchios cel Tânăr își împărțise personalul în două, ghicitorii deoparte iar de cealaltă caligrafii cu tăblițele. Înșirate la tehghea, tăblițele de bronz mai întâi, cele mai scumpe, cumpărate chiar la templu, apoi hârtioarele împodobite, apoi cele simple, pietricele, amulete și nu mai știu ce. Apoi versificatorii care au grijă să formuleze frumos răspunsul , în hexametru, și să adauge dinainte și dinapoi formulele sacre obișnuite.

— Următorul, a poruncit Branchios.

Profetul a citit de pe tabletă:

— Întreabă: „să încep o viață nouă în Tracia?”.

— Să meargă. Să meargă la Perinthos. Ba nu, să rămână. Molpagoras mi-a spus că are nevoie de vâslași. Așa. Următorul.

Profetul a tras un alt bilet:

„Cât va costa medimna de orz în luna lui Anthesterion”.

— A, șmecherul ! Și eu aș vrea să știu asta. Trage-i la sorți unul din răspunsurile obișnuite. Următorul!

„Cine mi-a furat măgarul”.

Un ajutor al lui Branchios m-a trimis atunci să aduc loturile. M-a luat probabil drept unul din servitorii templului. M-am îndreptat în direcția indicată și am adus un mănunchi de bilețele. El le-a luat, le-a răsfoit și a citit cu voce tare:

„ pe unsprezece ale lui Hyakinthios, pentru Zeus Amalos, un vier de șase luni.

Pentru șapte ale lui Sminthios lui Damarates, o mielușea și o scroafă plină…

Pe 12 ale lui Sminthios pentru Demeter o scroafă plină. Pentru Zeus Apotropaios, un berbec…

Hierathytul Aigelios execută sacrificiul… Pentru Athena Apotropaia o mielușea…”

— Nu astea, băiete, se hotărî el, dându-mi înapoi mănunchiul de hârtii. Vezi în spate de tot, sub statuie, răspunsurile de bază, nu astea.

Mă luase clar drept un servitor al templului iar eu tăceam și mă bucuram că pot să văd și eu cum fac. Ei numesc răspunsuri de bază un număr de răspunsuri pe care le păstrează în sertar în spatele altarului, în spatele statuii lui Kybele, zeița frigiană. Le-am răsfoit curios, în grabă, să nu mă vadă careva; unele sunt răspunsuri suficient de vagi pentru a putea răspunde oricărei întrebări, de exemplu: „Urmează vreme frumoasă” sau „Teme-te de Phoibos cel departe săgetător” sau „Printre navele ce străbat marea furtunoasă a Saronikosului, unele nu se vor mai întoarce în port”. Sunt răspunsuri la întâmplare. Nu judecați. Cei ce vin la oracol cu gânduri rele, sau cei ce gândesc să-l înșele pe zeu pentru a-l face să prezică prețul mărfilor, se înșeală. Nu ei îl înșeală pe zeu ci zeul îi înșeală pe ei, ba chiar mai mult: îi înșelăm noi, nu o să-l deranjăm pe zeu pentru așa puțin lucru.

De când Harpagos Medul arsese naiskosul, oracolul avea mare nevoie de profeți. În vremurile vechi profeții găseau singuri oracolul și oracolul își găsea profeții și locuitorii orașelor dimprejur aflau de existența locului binecuvântat și veneau să consulte. Acum nu mai e așa. Acum nu se mai poate. Acum tejghelele din fața templului și festivalurile sunt programate dinainte, vine lumea toată, templul trebuie să facă față cererii. Cu sau fără profeți, oracolele trebuie să continue, să curgă, numeroase și convingătoare, dacă se poate. Numeroase mai ales. Suntem mulți acum, nu mai suntem rispiți ca tații noștri care își durau orașele rare pe stâncile uscate. Ionieni și carieni, toți cu familii numeroase, cu familii cu câte opt și cu câte nouă copii, hrăniți cu uleiul gras atic și cu grâul ieftin adus in Egipt, veniți toți cu ramuri de măslin la festival și cu mielușei ce behăie la sacrificiu. Nu mai putem aștepta acum ca zeul să binevoiască să ne dea câte-un cuvințel cu picătura. Trebuie să i le smulgem cumva, multe, numeroase, satisfăcătorare, multe, din ce în ce mai multe […]

[…] în fața zidului pe care l-a dedicat Kharixenos, om de extracție epidauriană și unde vorbesc mantișii […] două tuburi sunt găurite care duc la hiereis ce transcru cu diligență cuvintele […] canalele fuseseră astupate. Există un număr anume de rânduri de ziduri care comunică prin aceste țevi prin care numiții hiereis primesc mesajele și le retranscriu […] după jumătate lucrurile se inversează: la capătul a două canale, un singur hiereus care combină ce a primit […] are grijă să redacteze în vers sau caligrafiază sau chiar le sculptează în piatră. Și acolo este rândul lui Hegades, ciungul, să ne semnifice voința lui Phoibos. Căci Phoibos nu vorbește tuturor. Nu-ți vorbește ție și nici mie dar vorbește oamenilor ca Hegades. Tu vii la templu și sacrifici așa cum face toată lumea și, după ce ai plătit, vei primi poate o hârtie caligrafiată, aleasă la sorți de către unul dintre prophetai. Fii mulțumit cu atâta […] Apollon Didymaios prin gura bărbaților și a femeilor sale. Sunt oameni pe care îi căutăm ca pe aur numai că sunt rari și inconstanți. Ei sunt oracolele lui Apollon. Și tocmai în această privință se pare că Pitagoras a știut să facă mai bine.

[…] am crezut că-l văd pe Pitagora. Mi s-a părut că mă văzuse și el dar s-a grăbit să dispară în mulțime […] privește. Bucățica de hârtie cu marginea aurită, cu versuri frumos caligrafiate de mâna expertă a scribului oficial a templului din Didyma cu acele ronduri insuportabil și înfloriturile la capătul cercurilor caracterelor omega. Sfârșitul primei linii nu intrase complet în spațiul prevăzut, scribul trebuise să coboare dedesubt și să completeze măsurile ce lipseau.

Branchios m-a interpelat:

— Ce faci tu acolo, băiete?

Am tresărit. Am pretins că venisem ca supleant. Am întrebat:

— Cât costă?

— Ce?

N-am știut ce să răspund, am mormăit:

— Nu știu… Adevărul.

A râs în barbă și m-a măsurat. M-a întrebat și el :

— Cât ai ?

Mi-am privit iarăși piesele de elektron. […]

*

[…] Pitagoras rămânea singura mea speranță. Și totuși acest Pitagoras, cel pe care-l consideram salvatorul meu […]

[…]intră, mi-a spus. Îl vei vedea pe Pytho cel pe care l-a omorât Phoibos și pe care l-a transformat în mantis și unde lumea întreagă aleargă la începutului lui Taureon să-și primească răspunsurile pentru bietelor lor vieți și a mizerabilelor lor dileme. Nodurile inextricabile ale intrigilor lor și ale compromisurilor lor. Vei cunoaște tot. Astfel am cunoscut eu străfundurile din Brachidai[…]

M-am scufundat atunci în obscuritatea coridoarelor cu teamă dar și cu un fel de încântare. O lumină slabă coboară în subsolul templului prin ferestruicile orizontale prevăzute, lungi și subțiri, în partea de sus a zidurilor. În tăcerea măruntaielor din Branchidai, dacă asculți auzi ce se întâmplă afară, auzi zgomotele mulțimii venite pentru sacrificii, vorbe intercalate ale oamenilor, strigăte, ordine, râsete. Îmi părea uneori că reușesc să disting chiar vocea lui Pitagoras.

Eram destul de mulțumit că m-au lăsat să intru. Credeam, dragă Kyrnos, că sunt singurul care explorează în toată libertatea marele templu oracular al lui Apollon Delphinios din Didyma. Căci de altfel mulțimile curg mereu către templu, oamenii vin, admiră, cer una sau alta și pleacă înapoi la casele lor. Eu trăgeam cu urechea cu atenție și puțin amuzat ce-și spuneau afară. Cred că își comparau răspunsurile :

— Cu atât mai bine, spunea careva. Nu e complicat. Hisio și el a primit aceleași răspuns. Se pare că doar asta trebuie făcut. La fel, mereu. Templul ăsta dă mereu aceleași răspunsuri.

— Da, întărea un altul, și eu speram de data asta să primesc o idee, măcar o cheie…

— Ce nevoie ai tu de cheie? l-a luat altul în râs.

S-a auzit atunci o altă voce, stridentă:

— Vrei să-l păstrezi în scris, cetățene ? Ți-l caligrafiez eu !

Acela era probabil unul dintre scribii dimprejurul templului ce aleargă după supleanți. Costă ceva dar scribul încadrează și ortografiază frumos. Unii mai avuți pot să le și taie în piatră dar e mai scump și durează mai mult.

— Nu-ți bate capul, cetățene. Am să-l țin minte, se-auzi interpelatul, doritor, se vede, să-și chivernisească bănuții.

— Ai să-l uiți, cetățene!

— N-am să-l uit, n-ai nici o grijă.

Dar mi se pare că scribul are totuși dreptate: cei mai mulți sfârșesc prin a-și uita oracolele. Își mai amintesc peste, cine știe, zece, sau poate peste douăzeci de ani. Își mai amintesc poate pe patul de moarte.

Așa am orbecăit un timp pe coridoare. Voiam să găsesc naiskosul, izvorul ars, faimosul naiskos ars de Harpagos, medul, pe vremurile când Kyros cucerea Asia și Miletul odată cu Lydia, cum am mai arătat în alte locuri în povestea mea.

Vroiam să văd cu ochii mei și să-l pipăi cu degetele mele.

Când l-am găsit, m-am bucurat, apoi m-am întristat, apoi m-am bucurat din nou. Era acolo, se găsea sub ochii mei, în marea sală secretă, în adytonul templului cu izvorul său secret, acum uscat, de unde plecaseră, pe vremuri, oracolele ce fondaseră, una câte una, orașele de pe coasta asiatică, Hexapolisul dorian, Ionia cu marile sale cetăți, Miletul, Myous, Priene și celelalte, printre care nici Samos nu este dintre cele mai neînsemnate.

Mă găseam deci acolo în sfârșit și priveam acest loc dezolat.

— Ciudat! am auzit deodată.

Am tresărit. Nu eram singur deci. Am încercat să discern în întuneric cine vorbise :

— Ai o țestoasă desenată pe frunte !

— Cine ești? am întrebat. Ce faci tu aici?

— Aștept un răspuns, a zis.

Eram mai mulți în templu deci. Vedeam clar acuma, vedeam pe cineva care se ghemuise lângă capătului unui picior de zid vechi și îl râșcâia cu unghiile la temelie. L-am măsurat o vreme.

— De unde aștepți răspuns?

Ghemuit, a ridicat capul:

— Asta face parte din răspuns.

Era pierdut. M-am neliniștit puțin.

— Vezi? mi-a arătat.

M-am ghemuit la locul pe care-l indica. Acolo se găsea izvorul. L-am atins și-am simțit pământul ud și mâlos pe vârfurile degetelor. Izvorul faimos al oracolului nu era deci secat, doar atât cât apa limpede nu mai curgea, ca pe vremuri.

— Aici se găsea naiskosul. Înainte era aici sală luminată și îngrijită, era se găsea dreaptă în mijloc statuia veche cariană a lui Apollon Delphinios, lucrată în chryselefantin. Acum… acum nu mai e nimic. Privește ce-au lăsat în urmă, mi-a spus. O arsură, înnegrită și nămoloasă. L-au jefuit pentru că erau oameni ai războiului și un războinic jefuiește, și asta e tot. Nici nu s-au atins de trezorerie, au deschis-o și nici n-au atins-o, incredibil, au ținut la capetele lor, în fața formidabilei justiții a lui Kyros, regele pers, și au părăsit locurile cu regret, împiedicându-se înspre ieșiri, în lanțuri de aur, statuete și vaze lustrale. Craterele de bronz le-au lovit și spart de pământ, au pângărit totul, dar au lăsat comoara aici. Au incendiat doar naiskosul și statueta veche a zeului, de lemn, mâncată de viermi, făcătoare de minuni, vechea figură de lemn de pe timpurile când carienii erau încă stăpâni pe pământurile acestea. Nu numai aici au jefuit: au jefuit toată țara retrasă cariană, dincolo de coastă, până cam pe la Assessos.

Am devenit deodată foarte conștient de strâmtețea locului și m-am neliniștit și mai tare.

Nefiind singur spectator în măruntaiele de la Branchidai, m-am întrebat de câtă vreme erau aici oamenii aceștia.

— Acum că am văzut, să ieșim! am propus.

— Nu putem ieși.

Mi s-a părut că se făcuse deodată și mai întuneric în jur.

— Eu sunt Apollon, s-a prezentat, înclinându-se un pic.

Nu i-am răspuns nimic, l-am privit cu teamă. Nu părea că glumește. A încercat să mă liniștească.

— Serios. Eu sunt Apollon, eu dau oracole, aici, la templu. Sunt cel mai scump din tot personalul templului, mă spăl în băi aurite. Mi-au aurit și capul, privește.

Avea capul acoperit de o foaie aurită, din care, prin două orificii, de o parte și de cealaltă, ieșeau în mod vizibil și caraghios urechile.

— Ea crede în mine, mi-a spus el cu mândrie.

— Care ea?

Dar în loc să-mi răspundă, a continuat :

— Oracolele mele sunt rescrise de către Branchidai, în versuri și sculpate în caractere aurite și împodobesc zidurile din Sardis.

Vorbea atât de plin de aplomb și locul era întunecat, închis, atât de apropiat de izvorul de la Branchidai, în sfârșit, împrejurările erau de așa natură, că eram pe cale să îl cred, când a intervenit un altul:

— Nu, prietene. Zeul sunt eu. Eu sunt zeul. Eu sunt cel dintâi căruia ea i-a spus: cred în tine. Ea mi-a spus-o, cu gurița ei binecuvântată.

Căci erau acolo, din câte văd, mai mulți dintre cei ce se numesc hiereis.

— Ba eu sunt Apollon! a strigat altul.

— Ba eu!

— Au să-ți taie brațele, știi? mi-a spus unul dintre apolloni.

Nu mai înțelegeam nimic. I-am privit: erau toți niște zdrențăroși.

— Ba n-au să-mi taie nimic. De ce sunteți așa rău îmbrăcați ?

— Ascultă: când Leto l-a prezentat pe Phoibos, pe divinul copil, tatălui său, olimpienii au fost toți orbiți de strălucirea sa. Au cerut atunci să fie acoperit de un veșmânt, și au găsit în peștera unde se găseau numai o haină peticită. Dar, chiar prin găurile hainei se întrevedea aurul strălucitor al pielii lui sfinte. Noi aici suntem toți ca el.

Nu prea mi se părea, ca să fiu cinstit, dar n-am vrut să-l contrazic și să-l supăr. Cel care îmi vorbise, am aflat imediat, se numea Hegades, era din Milet. Am ascultat multe povești de la el cât am stat la Didyma.

Fusese și el fierar pe vremuri, ascuțitor de foarfece, săbii și ace și avea tejghea în piață. Când Harpagos a asediat cetatea, s-a strecurat în afara cetății pentru a-și aduce familia la adăpostul zidurilor. Fusese surprins de garda mezilor pe drum, în chiar ziua aceea memorabilă când milezienii au refuzat să-și predea flota lui Harpagos. Îl lăsaseră gol în mijlocul drumului, doar cu viața, fără casă și fără familie. În noaptea ploioasă ce a urmat a traversat golful Latmos într-o barcă improvizată. Portul din Milet trăsese lanțul la intrare dar a continuat să vâslească de-a lungul coastei până la Panormos unde a putut în sfârșit să-și tragă barca pe pământ. Pitagoras l-a regăsit deambulând printre sanctuare, într-o zi ploiasă, de-a lungul drumului ce leagă Miletul de Didyma. Delira. L-a întrebat ce face acolo:

— Prind timpul, răspunsese el.

Făcea gesturi nebunești în direcția uneia dintre statui ca și cum ar fi secerat orz și Pitagoras i-a cerut să-l lămurească. Nebunul i-a spus că recupera consecințele actelor sale trecute. Răspunsul acesta i-a plăcut mult lui Pitagoras, căruia magii perși îi revelaseră nu știu ce fapte, că viața noastră actuală nu este decât rezultatul acțiunilor noastre neconsumate în alte vieți trecute și altele la fel. Pitagoras l-a luat pe fierarul milezian drept un inițiat în tainele care îl preocupau și pe el. L-a chestionat cu abilitate și i-a oferit un acoperiș deasupra capului chiar în satul de lângă Branchidai, lângă templu. Hegades l-a urmat pe Pitagora și pe tovarășii săi.

Pitagora îl frecventa atunci pe Branchios cel Tânăr și era foarte încântat de de noul său rol la templul din Branchidai. Căci intra în sala de consiliu a Miletului cu hârtia de proxeneia a lui Aiakes în mână și ținea discursuri înflăcărate Molpoilor milezieni despre nevoia de a rezidi oracolul și cuvintele sale vibrau printre aceștia. Reușise, cu ajutorul lui Aiakes, să fie numit prophetes la templu, mâna dreaptă a lui Branchios deci, și îl ajuta pe acesta să refacă templul jefuit.

Căci, mi-a explicat, oamenii cam învățaseră oracolele pe dinafară, atât de repetitive și de mincinoase deveniseră. În scopul acesta acceptase Hegades pe Pitagora, care era totodată și un ochi al samianului puternic, al lui Aiakes, pe continent.

Și el, ca și mine, într-o zi, în subsolul templului, într-o zi a găsit poarta închisă.

Am mai cunoscut acolo pe un numit Aristokrates. Acesta era boioțian, fiul unui pelasg din Lemnos care păștea porcii în satul său și pe care nu îl ducea foarte mult capul dar care avea darul clar-vederii. Avea privirea arzătoare și îmi spunea înfrigurat :

— Trebuie să regăsesc cuvântul zeului. Trebuie să mă supun cuvântului său.

— De ce ?

Nici nu mă vedea, nici nu mă auzea, continua mecanic:

— Nu tebuie să mă înșel. Nu pot să mă înșel.

Părea foarte hotărât, ghidat de o voință uriașă.

— Trebuie să învăț de la zeu ce am de făcut, spunea.

Mi-a fost simpatic. Ca și mine, acest Aristokrates era străin. Venise în Samos după ce rămăsese singur, mi-a spus. Cum așa, venit, am întrebat. Venit, să ce? Să faci ce? Nu a știut ce să-mi răspundă. Am venit, a zis, am plecat, să văd la lume, înțelegi? Mai întâi că vorbea în dialect, nici nu se zice așa, la noi. Apoi, să mergi în altă parte, cum adică? Cu ce treburi? Să pleci așa, deodată, departe de familia ta, de prieteni, de pământul tău, de zidurile liniștitoare ale cetății tale? La ce bun? Să devii un străin, așa, gratuit? E pur și simplu o invitație la sclavaj. Cei din Asia plătesc bani buni negustorilor de sclavi aduși din Colhida și din părțile Libiei sau de blonzi băieți tyrrhenieni. Și când te gândești că prostul a venit de unul singur. Mi-a venit să râd. Băiatul era pierdut, se vedea clar. Ești sclav? l-am întrebat, ca să fiu sigur. A vrut să știe ce este aceea un sclav. Sclav, am zis, ca un… sclav. Noi nu avem așa ceva, noi nu avem sclav la noi, mi-a spus, deconcertat, în dialect. Era ciudat. Aristokrates sejurnase în Creta, pictase acolo oale de care vorbea cu plăcere, mi-arăta modele cu creta pe perete, cu fete cu plete împletite, cu pești între picioare, înconjurate de câini și de păsări și de sori înțepători. Îi plăcuse foarte mult meseria și ar fi rămas acolo dar urmase pe unul din tovarășii săi la Melos, atunci când s-a purificat insula. Au făcut ce fac toți veneticii, un timp au cântat peoni pe lângă templu, dar fără mare efect. Au traversat apoi marea în Italia, la Sybaris, până când ciuma l-a luat pe tovarășul său de lângă el și l-a gonit din cetate dincolo de mare, la Samos, apoi aici, pe coasta asiatică.

Aveau toți povești așa alambicate și uneori vorbeau de lucruri pe care nu le pricepeam:

— L-am auzit pe Pitagoras, zicea careva, spunând că, la nivelurile cele mai profunde, realitatea este de ordin matematic.

— La cele mai profunde niveluri, realitatea este un sac cu apă, răspundea Hegades.

— Așa spune și Thales, milezianul, întărea altul.

Thales din Milet, fiu al lui Examyes, acel Thales care indicase milezienilor ziua exactă a eclipsei și care putea să prezică hazardurile vremii și care se îmbogățise în dauna concetățenilor săi cumpărând toate storcătoarele orașului într-un an în care el, singur în cetate, știuse că avea să fie recoltă bogată de măsline.

Omul continua:

— Așa cum o picătură de apă nu calculează nimic pentru a deveni o sferă perfectă, sufletul omenesc nu are nevoie să calculeze nimic pentru a-și atinge perfecțiunea.

Cât despre mine, acum știam clar că nu mai voiam decât să ies afară. M-am apropiat de poartă, era închisă. Am tras de ea, masivă și blocată. Am bătut tare. Nu a răspuns nimeni, ca de obicei. Am bătut. Am lovit cu pietre, am lovit cu un fier pe care-l găsisem. De-atâtea ori bătusem în ușa aceea groasă de lemn, fără răspuns, îmi făcea plăcere să o lovesc, ușa închisă, să o lovesc, să o ciuntesc, aș fi spart-o dacă aș fi putut.

Și într-o zi au intrat. Au trântit poarta de perete. Nu știu dacă urmare a bătutului meu în poartă sau din întâmplare. Au intrat, mi-am acoperit ochii, orbit de strălucirea luminii, era Branchios cel Tânăr, era Pitagora, urmat de Themistokleia și de gărzile templului.

M-au întrebat ce fac acolo. Mi s-a părut că mă compătimesc, dar afectat, fals, cumva. M-am simțit ca și cum toată lumea era la curent cu o realitate teribilă pe care nu o cunoșteam. Dar ce? Se organizau excursii la adyton? De vreme ce eram atâți? Coborâseră să vadă ce facem? Nu pricepeam nimic. În spatele tuturor, voalată, corpolentă, Themistokleia, preoteasa cea bătrână de la Delfi.

— De ce-ți faci griji, a încercat ea să mă liniștească, dar preocupată cumva privind în altă parte.

Vrusese să mă prindă de braț cumva.

— Vreau să ies! am strigat și mi-am smuls mâna.

— Ai să ieși, dar trebuie mai întâi să te odihnești.

Eu eram cât se poate de odihnit. Începea să mi se facă frică în schimb. Branchios mi-a spus:

— Ai să vezi, ai să te obișnuiești. Munca în adyton nu e o muncă grea. E cam întuneric, fie vară fie iarnă, dar e cald și asta e bine.

Atunci am înțeles eu, cât se poate de clar, că eram de fapt prizonier. Ceea ce mi se păruse până aici un paradis, faptul că puteam hoinări în toată libertatea prin oracol, îmi devenise deodată, într-o singură clipă a pronunțării unei fraze, o tortură. Era prima oară când, în subteranele din Branchidai, am ghicit oroarea. Am fost interesat eu însumi de misterele oracolului, nu e vorbă. Am intrat de bunăvoie. Dar oroarea s-a întrevăzut când nu m-au mai lăsat să ies. Pitagoras știa treaba asta și a făcut-o cu bună știință, cu bună știință de la început până la sfârșit. Am privit omul de alături, în obscuritate. Era ciung.

Themistokleia trecea pe la fiecare din profeți, și ne șoptea la ureche : cred în tine.

Nu știam ce să cred. Prezența lui Pitagoras mă liniștea cumva, credeam că am pe cineva dintre îngrijitorii templului de partea mea. M-am apropiat de el și l-am întrebat:

— De ce trebuie să creadă în mine?

— Nu-ți bate capul. Îi liniștește. Ca și ei, ai să fii și tu oracol la Branchidai. Trebuie doar să crezi în tine însuți. Și în cuvintele tale.

— Cred în mine, am spus. Cred în cuvintele mele.

— E bine, băiatul meu, e bine.

— Pot să cred în voi ?

— Bineînțeles, a spus Pitagoras.

— Bineînțeles, a întărit Branchios cel Tânăr care auzise și el cele ce se spuneau.

Am înțeles atunci definitv că eram prizonieri. Un val de furie m-a cuprins, am împins pe Pitagoras, am împins pe Branchios, mi-am făcut drum afară. Am urlat să-mi dea drumul și Hegades, Aristokrates și alți câțiva hiereis s-a îmbulzit și ei pe ușă în urma mea.

Gărzile templului ne-au prins, ne-au bătut, ne-au legat.

Din ziua aceea nu ne-am mai putut plimba liberi prin coridoarele templului ci am fost pedepsiți și legați de niște paturi în sala mare și obscură ce dădea în adyton. Ni se aducea de mâncare, așa legați cum eram. Aveam două plimbări pe zi pentru nevoi, atâta tot. Eram întinși, pe pat, legați, imobilizați, noi și cu gândurile noastre, atâta tot.

Când au ieșit apoi, în liniștea ce cuprinsese sala întreagă, am auzit cum au trântit poarta după ei.

Cât despre noi, eram toți legați, de paturi, de mâini și de picioare.

Am aflat planul său în cele ce-au urmat. Afară se pregătea deja festivalul, mulțimile aveau să curgă spre templu. Zile și nopți au trecut, nici nu mai știu câte, grăbite, indistincte. Dar schimbarea, noi am trăit-o.

— Cred în tine, am auzit-o susurându-mi la ureche.

Am întors capul brusc și înfiorat căci mi se păruse că aud șuieratul unui șarpe. Era Themistokleia, bătrâna preoteasă. Era cea care ne spunea tuturor: „cred în tine”. Păreau toți mulțumiți că cineva crede în ei, în sfârșit. Nu înțelegeam. Să creadă în mine, foarte bine, dar de ce? Ce trebuia să fac? De ce trebuia tocmai ea să creadă în mine? Ar fi trebuit să-i mulțumesc? De ce dispensa aceste declarații în toate părțile ca pe o favoare pe când noi, profeții hiereis, imobilizați acum, părea că le primim cu recunoștința unor căței încurajați și ascultători ? Hotărât lucru, nu pricepeam nimic pe atunci.

Dar ce am văzut depășește puterea imaginației. Am să precizez totul cât mai detaliat cu putință căci atunci când au intrat ele, am rămas mai întâi siderați: erau vreo zece sau vreo douăsprezece fete, cu capul mascat și cu fețele acoperite cu voalurile acelea purpurii sifniene, dar cu corpurile aproape goale, așa cum erau cele pe care le văzusem în spatele templului Didymaion, în crângul sacru al lui Zeus. De altfel îi recunoscusem, nu fața, că nu aveam cum, acoperită fiind, ci pulpa uneia dintre fete, cu bijuteria aceea aurită în formă de șarpe încercuit de trei ori în jurul piciorului. Eram sigur că eram ea. Nu îi vedeam fața dar aș fi recunoscut-o dintr-o mie, nu știu cum să spun, conformația, carnea pulpei sale. Era mascată cu un voal, ca și celelelalte.

Prima dată când s-a întâmplat, a trecut mai întâi preoteasa bătrână printre paturi, apoi am fost duși să ne spălăm.

Era ziua dinaintea consultării.

Când ne-am întors, înainte să ne lege înapoi, am putut vedea că profetesele defilau goale printre noi și se ocupau de noi. Pe noi, pe hiereis, cum am mai spus, de la încercarea de revoltă, ne țineau legați. Începeau prin a-și unge corpurile apoi ne acopereau ochii și cu multă atenție, cu tandrețe aș zice, ne ungeau și pe noi, insistând cu dulceața pe toate părțile corpului. Se jucau cu noi astfel timp de ore întregi, ținuți la cald, cum eram, în obscuritate, cu brațele legate de bănci. Mâinile lor coborau cu dibăcie în părțile cele mai intime cu delicatețe și atenție. Eram toți prizonieri ai templului.

Unii, separați de lumina soarelui de luni întregi, cu barba în dezordine, semănam deja a vagabonzi mai mult decât a orice altceva. Dar eram tineri, toți, atâtea corpuri care nu mai cunoscuseră mângâieri de cine știe câtă vreme și care găseau acum în mâinile acelea atingerea delicată a unei femei și care răspundeau așa cum se și cuvine. Priveam siluetele care treceau printre paturi și ne-am fi dorit, fiecare, poate, ca unele anume să fie în preajmă mai degrabă decât altele, dar nu eram noi în poziția de a alege. Când am deschis ochii și am ridicat capul, Aristokrates vorbea în felul lui, convins de o realitate absolută și absent în același timp pentru noi cei din jurul lui. Vorbea unei fete care se ocupa de el cu aerul său de profetesă, voalată, negricioasă și slabă:

— Ce vrea Phoibos de la mine? întreba. Vreau să respect voința zeului. Vreau să fac numai ceea ce-mi cere. Astfel viața mea va căpăta un sens.

Fata întâi nu i-a răspuns, văzându-și de treaba ei. Apoi, în urma insistențelor băiatului, a privit în jur cu teamă și i-a răspuns în șoaptă :

— Vrea să fii fericit…

— Dar nu înțelegi? Spune-i, s-a întors către mine. Nu înțelege… Trebuie să-mi spună ce trebuie să fac! Vreau să-mi dicteze! Să-mi spună !

— Zeul vrea ce vrei și tu! a șoptit exasperată fata și, din cauza tonului ce creștea sfârșitul cuvintelor s-au auzit tare în sala cu ecou, ca o bubuitură.

Baba, atunci, Themistokleia, a intervenit:

— Ce se petrece aici? Cine vorbește? De ce vorbiți?

Fata a coborât ochii. Themistokleia a privit cele ce se petreceau cu suspiciune. Aristokrates se întorcea de-o parte și de alta pe patul său.

— Simt că înnebunesc, l-am mai auzit de mai multe ori murmurând.

Nici nu era de mirare, simțeam toți că înnebunim căci la lumina torțelor ne ungeau trupurile tinere. Îl auzeam alături pe Aristokrates bolborosind lucruri fără cap și coadă, fragmente de ceva iar Themistokleia nota cu atenție, la capul său. Și alții se apucau atunci să vorbească, să mormăie. Fetele se jucau cu noi cu dibăcie, căci nu numai că păreau capabile să cunoască locurile care generează o dorință incredibilă și să le atingă ocazional, așa, în trecere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mângâindu-ne restul corpului, în timp ce noi deveneam crispați, încordați, duri ca piatra. Vorbeau între ele uneori. Spunea una :

— E tipul ăsta care provește într-una povești oricui vrea să-l audă. Știe istoria tuturor regilor, toate bătăliile, toate triburile și toate rasele, de-aici până la capătul lumii. Este o lume întreagă, numai el. Îmi place să-l ascult. E un pic trist.

Așa deci. Cred că până aici, din ce descriu, oricui i-ar fi plăcut să fie în locul nostru. Dar am să vă spun acum. Când fetele simțeau că plăcerea se apropie, se îndepărtau și lăsau bietul corp, legat și orbit, să se zbată în durerile frustrării. Ar fi vrut ei, tovarășii mei, să se libereze ei înșiși, dacă ar fi putut. Căci ele puneau toată grija și practicau această îngrijire cu multă grijă căci a elibera esența unui hiereos echivala pentru ele cu o condamnare. Cele mai multe erau sclave și ele sau fete leneșe și fără de căpătâi; de partea cealaltă, un hiereis, noi adică, eram deopotrivă odorul cel mai scump și cel mai ascuns al templului. Astfel, ținuți în tensiune, sfârșeam prin a adormi de epuizare și, cu postul și cu apa de la izvorul adytonului, în ziua ce urma se regăseau fierbinți ca jarul, înroșiți, gata de a produce oracole, ca și cum Apollon însuși se coborâse ca să locuiască printre noi. Themistokleia ne inspecta și ne susura la ureche, unuia sau altuia, după obicei:

— Cred în tine…

Ea purta veșminte care o făceau să semene cu Kybele, vechea zeiță frigiană ce-și are statuia în adyton.

Una peste alta, fetele erau diabolic de îndemânatice pentru a ne excita de așa natură încât să nu ajungem la capătul plăcerii. O singură dată s-a produs o țâșnitură, înainte ca fata să fi apucat să-și retragă mângâierea, cine știe, poate prin doar puterea amintirii atingerii sale. Întâmplarea face ca sămânța mantisului, cu puterea dorinței dată de atâta lipsă, țâșnise și căzuse tocmai pe sfânta figură a statuii reci și gri a uneia dintre kore și Themistokleia, cu răsuflarea tăiată, s-a apucat să șteargă de zor cu mânecile cămășii ei chipul împietrit al statuii. Am întors cu toții capetele să aflăm ce s-a întâmplat și Themistokleia ne privea, rușinată cumva, buhăită și cu suflarea tăiată, cu mâinile lipcioase și mânecile pătate. Iar fata nesocotită a fost scoasă imediat din sală și nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată, deși, pentru a fi precis, în obscuritatea sălii e greu de memorat chipurile.

Astfel era concepută oroarea aceasta pentru a ne încălzi, a ne transforma în oracole și a ne împiedica să încercăm plăcerea ce face parte din viața fiecărui om, și să fim astfel transformați în sfinți.

După o perioadă, atunci când începusem să înțelegem toți ce ni se întâmplă și ce vor de la noi, am încercat să nu mai răspundem.

Când înțelegeam că ni se apropie tratamentul, ne apucam pur și simplu să ne gândim la lucruri scârboase. Unii își schimbau idei tâmpite de păstrat în minte. Eu prinsesem un gândac care se strecura pe marginea patului și îl păstrasem prizonier într-o hârtie mototolită și îl țineam în pumn în timpul ungerii. Chiar așa, la un moment, după atâta tandrețe, gândacul îmi părea de-a dreptul simpatic și nu mai îmi provoca scârbă încât îmi venea să îl las liber. În mijlocul extazului meu care avea să devină iad, știam deja, l-am adus în fața ochilor, gândacul, strivit de marginea patului. M-am șters apoi de murdărie pe carnea albă a torționarei mele. I-am lăsat o dâră de murdărie pe piele, ea nu a spus nimic, ca și cum era conștientă de ceea ce făcea. Dar, la un moment dat, oricât ai încerca, epuizezi toate imaginile oribile și rămân numai fetele, frumoase ca lumina zilei, chiar în obscuritate, și trupurile noastre uscate și private de plăcere de atâta vreme. Și mai ales speranța, nerezonabilă, că, poate, cine știe, de data aceasta.

Căci aici e oroarea: noi eram carnea acestui oracol jefuit de Harpagos. Noi, hiereis. Acesta era deci planul lui Pitagoras de a învia oracolul, cu carnea noastră : așa plănuise el încă de la început să devină bogat și să-și construiască școală.

Iată deci cele ce s-a întâmplat, scris cu cuvinte. Căci sunt cuvinte acestea, mi se pare mie. Făceau deci lucrurile acestea în mod conștient. Poate din motivul acesta și există cuvintele, de altfel, din ce în ce mai profunde, mai tranzitorii și mai inutile, măsură a ororii, infinite pe pământ. Căci mi s-a întâmplat să gândesc că dacă nu ar fi durere pe lume poate nu ar exista nici cuvinte. Atâta vreme cât nu există sfârșit al ororii, nu va fi poate nici sfârșit al cuvintelor.

Aceste cuvinte sunt cele care mi-au cauzat atâta ostilitate; aceste arme, mai ascuțite chiar decât scurtele săbii lacedemoniene. La fel de înfricoșătoare ca surorile lor din fier, atâta doar că noi, deținătorii cuvântului, nu ne putem apăra decât cu ele. Ei, purtători de suliți și de scuturi, fac tot răul de care sunt capabili căci astfel înțeleg ei : acționând. Când vor fi înțeles totul, vor fi și distrus totul. Fără să reflecteze că cel ce are braț tare nu e neapărat în măsură să înțeleagă ci, mai degrabă, să-și pună umil brațul în slujba cetății sale așa cum ne punem și noi cuvintele precum cărămizile pentru a le înconjura cu ziduri. Dar în loc să combată dușmanii cetății, le e mai ușor să ne bată pe noi, pe cei slabi, suntem și mai apropiați și mai vii și mai slabi și mai disponibili. Încercuiesc acum zidurile orașului Kyme, orașul acesta aiolian ce iubește străinii, asediază și Samosul din ce-am înțeles, Samosul care este casa noastră luminoasă din Ionia. S-au așezat în tăcere în rânduri în spatele zidurilor și urmează ordinele precum câinii, în rang ordonat de luptă, îngrămădesc pământ la piciorul zidului pentru a construi trambulina ce le va permite poate să-l surmonteze. Și poate în ziua aceea, orașul Kyme mă va vinde pentru a-și salva largile ziduri.

Atât despre acestea.

*

Când se sfârșea ungerea ne lăsau așa. Se nota. Ne eliberau după o vreme. Mă refugiam în colțul meu, ne eliberam de tensiune cum puteam în câte un colț întunecat, pe pereți. Îi auzeam pe ceilalți cum își bolborosesc oracolele. Themistokleia nota cu atenție la capătul vreunuia dintre noi pe când afară, Branchios cel Tânăr, Pitagora și ceilalți compuneau oracolele și le aranjau în hexametri. Hiereis găseau tot felul de prescurtări și cuvinte ce le veneau în minte, dar oamenii observaseră după un timp că aceste cuvinte erau direct legate de cele ale acuplării. Themistokleia ne încuraja de altfel. Trăgeam cu urechea, dincolo de zidul templului, prin intrândurile luminoase, auzeam ce se spune afară. Erau oameni, oameni care își primiseră oracole și le comparau :

— Privește, spunea careva, sunt mereu aceleași. Îți jur. Uite: l-am întrebat iarăși cine mi-a stricat gardul. Mi-ar răspuns că ar fi mai bine și preferabil să i-o trag vecinei. Așa scrie! Negru pe alb! Pe grasa de Euryste, zici ? Nu, nu, pe cealaltă. În fine, așa sper… Oricum, pleacă mereu cam în aceeași direcție oracolele astea, totuși…

Astfel vorbeau vulgarii aceștia, străini cum erau de lucrurile templului. Totuși, proști așa cum se aflau și fără nicio cunoștință despre mistere, despre profunzimile oracolului și în general de orice lucru sacru, îmi pare că erau capabili de a pricepe, în spiritele lor joase și neclare, destul de precis cele ce se întâmplau. Ca și cum nu i-am fi putut înșela, orice am fi făcut. Erau acolo, erau afară, la lumina zilei, să-și compare oracolele primite pe bilețele. Asta mă făcea să râd. Toți grecii aceștia, Branchidai, Molpoi, Milezieni, locuitori ai Katapolitioi, din Plateis și din alte deme, vizitatori, ei, care se scăldau în lumina soarelui, ei, care se bucurau, râdeau și mâncau după pofta inimii și care se omorau unii pe alții și care trăiau după cuvintele noastre. Erau ei, și Pitagoras era primul dintre ei, care mă robiseră și care voiau să mă transforme într-un infirm arzător în subteranele templului lor.

Doamne, Phoibos, lumina mea, ajută-mă, nu mă lăsa să putrezesc aici. Doamne ce oroare. Ce oroare, stăpâne Sabazios. Gebeleizis, voi, zei traci ai mamei mele, ajutați-mă vă rog. Pentru dragostea lui Dumnezeu. Vă rog. Asta este umanitatea? E neverosimilă măcelăria asta. Ca să se poată ei mușca precum câinii, acolo sus, acolo unde lucește lumina soarelui, au nevoie de noi, cei învinși, detentori ai adevărului și numai al adevărului. Intonează ode războiului dar războiul este moarte, este chiar moartea noastră, uite-o, concretă, aici, nu abstractă precum în cântecele lor, iar ei, în spatele tejghelelor, ale tranzacțiilor, ale platoșelor de aramă au uitat de ce trăiesc, stau doar mereu la pândă să se lovească unii pe alții și să se fălească cu asta. Iar noi, ciungi și schilodiți, dedesubtul lumii vii, ca morți trăitori, aici în teritoriul umbrelor unde Demeter sau Aides sau Kybele sau Artemis Orthia nu mai sunt decât una și aceeași putere tămăduitoare, cea a totulului sau a nimicului, cea a vieții ardente sau a aproape-morții, corpurile noastre muribunde și calde, nefolosite la nimic decât drept carne vie pentru vulturii celor de afară, consultători ai oracolului, ale căror stropi de conversație pătrundeau uneori până la noi:

— Ce nume să-i dau fiului meu?

— Apollophantes. Următorul.

— Unde să-mi duc marfa…

Și tot așa. Se mai auzeau uneori și ciripituri de tinere fete:

— Spartanii, uite-i. Coboară de pe nave. Au venit !…

— Iată-i!

— Coboară! Ce frumoși sunt!

Pierdute în admirație. Îmi întorceam privirile, de partea mea, ciolanele murdare, abia acoperite cu o pânză, în semiobscuritate. Îmi priveam mâinile.

— Au venit! Au venit să consulte oracolul. O doamne, ce-au să-i bată pe perși!

— Sunt numeroși!

— Au să-i rupă în bătaie!

Și așa, festivalul de-abia începea. Pentru noi, asta însemna că trebuie să începem să producem oracole. Se ardea tămâie, ne găseam în mijlocul sălii unde se depuneau ofrandele: se găsea acolo mirt, vase cu ulei, coarne de taur și bani mari de aur de zece și de douăzeci de stateri și cred că am văzut într-o zi mai mult de un talent și jumătate de argint pur și simplu vărsat pe jos, într-atât nu mai aveau unde să îl pună. Acolo se găsea trezoreria de la Branchidai.

Eu, ca și ceilalți, trebuia să produc oracole. Se aștepta de la mine să spun ceva, ceva deosebit, un oracol, cred că acesta era rolul acelui „cred în tine” pe care mi-l șoptea calculat Themistokleia când trecea pe lângă mine. Nu știam ce să spun. Nu aveam nici cea mai mică idee. Nu fusesem niciodată oracol, habar n-am. După revoltă, după ce-am încercat să scăpăm, m-au obligat să mă așez în patul ăsta și m-au legat ca și pe ceilalți. Mă lasă liber din când în când, mai mă plimb pe coridoarele obscure ale Didymaionului. Sunt câinele lor.

Nu știam cum să fac. Cum scânteia de revoltă trecuse mă lăsau liber uneori. Într-una din zilele acelea mă regăseam liber, mă puteam plimba în voie prin camera adytonului. M-am apropiat de zid. De locul unde era un izvor pe vremuri. Mi-am scufundat mâna în nămolul cald, am luat o mână de mâl, l-am privit în obscuritate cu atenție, să discern ceva. L-am mirost, l-am gustat. Avea un gust mineral, ușor acid. Am mestecat, am înghițit. Mi-era foame. Avea un parfum luminos de o culoare albăstruie […] învățasem răspunsurile până în ziua în care […] chiar în aceeași zi, pe seară, mi-au spus că am început să vorbesc. Nu mai știu ce am spus dar propheții notau cu atenție, trebuie să fi fost ceva deosebit. Themistokleia nota și ea. Nu înțelegeam de ce deveniseră brusc atât de atenție la cuvintele mele, mie mi se păreau normale, nici mai inspirate și nici mai proaste decât de obicei. Nu-mi amintesc de ce am spus. Mai târziu l-am întrebat pe Pitagoras să-mi dea înapoi ce am spus, să văd și eu. Mi-a arătat câteva note ce le făcuse. Îmi părea un șir de aiureli fără cap și coadă, ca o bolborosire de copii sau cum sunt cuvintele fără sens ale unui bețivan. Themistokleia, la un moment dat, și-a trântit supărată tableta cerată de pâmânt.

Nu îmi amintesc ce s-a mai întâmplat. Cred că am stat alungit, nici nu aveam cum altfel, imaginile se amestecă, amintirile mă năpădesc și se tansformă în profeții. De fapt îmi amintesc lucruri dar sunt atât de dezlânate că seamănă cu visele și nu știu dacă s-au petrecut cu adevărat. Îmi părea că mi-au tăiat pielea, că mi-au scos nervii la suprafață, i-au tras ca pe niște fire, fiecare din propheții și din hiereișii templului, care deveniseră cumva ca niște gândaci enormi, cu antene, fiecare de partea lui, dornic de a înregistra cât mai mult din bolboroselile mele, experimentând și atingându-mi capetele nervilor astfel expuși în aerul închis al sălii cu antenele lor ce semănau cu niște ace enorme flexibile de aramă, abăstrui și ușor ruginite. Ochii lor deveneau scrutători, atenția îmi pare că se transforma în cuțite cu lame fine care îmi disecau carnea, brațele și picioarele. În somnul indus de nămolul izvorului din Branchidai îi văd deformați, îmi pare că au devenit niște insecte enorme acoperite de niște caparace negre cu antene și oribile mandibule cu care taie și devorează, gustă puțin, scuipă și apoi notează rezultatele, lent, bucată cu bucată, amestecând carnea cu saliva lor scârboasă, analizându-mi forma plămânilor, a intestinelor, a mușchilor, a creierului, notând mereu, ce mâncam, ce gândeam, ce voiam, fără să mă întrebe vreodată ceva verbal, fără să-mi adreseze vreodată vreun cuvânt.

Iată deci expuse ororile care s-a petrecut aici, în teritoriul acesta al morții. Ce voiam, mai presus de toate, imobilizat cum mă aflam, era să mor odată. Trăsesem linia și nu mai simțeam nicio dorință să trăiesc, îmi părea că orice speranță se îndepărtase. Le-am semnificat atunci dorința mea. Propheții și prophetelesele au luat act, s-au închinat, supuși, respectuoși, căci eram oracol, și obiceiul face ca în ciuda ororilor tratamentului, să fim tratați cu respect. Ticăloșii.

Îl uram așa mult pe Pitagoras acum. Cum am mai spus, fusesem într-adevăr și eu, și recunosc, interesat de lăuntrul și funcționarea oracolului, așa cum sunt poate toți milezienii de pe coastă cât de cât interesați de lucrările zeului; dar uram calculul rece pe care-l folosiseră pentru pentru a mă închide în spatele ușilor, pe mine și pe toți tovarășii mei de suferință, pe hiereis.

Mă doare să-mi aduc aminte. Probabil că am spus ceva, după ce gustasem mâlul acela acid. Trebuie să fi zis eu ceva, nu mai știu ce, Themistokleia și ceilalți notaseră cu grijă, ce să fi fost oare, stăpâne Poseidaon, despărțitor la pământului, Phoibos al incintei sacre și tu, tată Zeus cu figură rece, ce să fi spus eu oare? Ce voiau să audă de la mine, ca și cum ar fi căutat cu orice preț o greșeală, aș fi vrut să le vorbesc, direct, să le spun, dar nămolul acela îmi luase darul vorbirii, nu puteam decât să privesc neputincios, implorând, dar stați liniștiți, greșesc, fac tot felul de greșeli, tot timpul, sunt imperfect, ce să-i faci, stați liniștiți, dar nu, nu, ei voiau să mă analizeze după știința lor, la distanță, oribil, în tăcere, cu acele antene oribile care semănau cu niște ace lungi și flexibile, de aramă oxidată și care-mi pătrundeau trupul. Înregistrau imediat reacția apoi treceau la următorul experiment.

Iată oribilele torturi pe care le-am trăit și, după părerea mea, nu numai eu.

Să nu uit: mi-aduc aminte că am auzit-o la un moment dat pe Themistokleia urlând: nu, nu așa, nu se face nicicum astfel, nu așa prevăzusem, nu asta e scris în documente.

Spusesem ceva, dar, doamne, ce?

*

Mai târziu am pus lucrurile în ordine. Spartanii sosiseră la Didyma așa cum conveniseră cu Aiakes pentru consultările asupra chestiunii asediului Tegeei. Cum am mai spus, acționaseră astfel sperând că Branchidai avea să le dea un răspuns diferit de Pytho unde, de altfel, li se interzisese accesul în urma agresiunii față de Arcadia din vara precedentă. Se pare că răspunsul pe care templul îl făcuse lui Anaxandridas fiul lui Leon de către Branchios cel Tânăr fusese următorul:

„Bucurați-vă, învingători, viclenia v-a câștiga războiul!

În luptă scuturile s-au ciocnit și scântei au țâșnit din bronzurile îngrămădite

Le-ați scos platoșele, le-ați rupt sulițele,

i-ați lăsat goi, însângerați, le-ați smuls inimile, le-ați ridicat spre cer și ați strigat victorie !

ați dansat peste ei în locul însuși unde s-au întâlnit vulturii scăpați de Zeus Kronion

dar în tumultul victoriei n-ați auzit printre hohotele de plâns

limba înțeleaptă pe care Geea a învățat-o fiilor săi îngropați

căci printre dinții lor scrâșninzi țâșni-va limba cea veche a Frigiei.”

Acestea sunt cuvintele ce au fost date la Didyma de către oracol spartanilor, în legătură cu interogația lor asupra luării Tegeei. Am să povestesc într-alt loc modul în care Anaxandridas a făcut pentru a schimba acest oracol în altul, mincinos, fabricat de către Pitagoras și care răspundea precis așteptărilor sparțiatului.

Dar până atunci precizez că pornind de la cuvintele mele s-a formulat acest oracol. Sunt obligat să o spun, în ciuda obiceiului așezat ce face că trebuie păstrată tăcerea asupra lucrărilor zeului. Dar nu este, după părerea mea, nicio impietate: căci minciunile și relele acțiuni din Didymaion trebuie să fie expuse cu orice preț și aceasta în fața întregului Hellas. Nu am cunoscut eu însumi conținutul propriu-zis al oracolului decât mai târziu și doar în calitate de Pythios al statului Lakedaimon, chiar în arhivele unde păstrează urma tuturor oracolelor ce privesc orașul lor, la Delfi și la toate templele oraculare din Grecia. Cine va voi și va dispune de încrederea regilor Spartei, așa cum am dispus eu, va putea foarte bine să le verifice și după părerea mea nimic din faptele mele nu pot indica impietate, nu mai mult decât imperfecțiunea inerentă care ne urmărește pe noi, muritori, în orice întreprindem.

Căci mai întâi, dacă nu ar fi fost corupție, aș fi putut foarte frumos să-mi urmez viața. Dar oroarea faptelor asupra cărora am fost martor în profunzimile Didymaionului m-au determinat să vorbesc, căci unde este oroare, acolo trebuie să fie și limbaj.

— Nu! a șuierat Themistokleia.

Cu greu își reținea furia. Încerc să consemnez aici, pe cât pot de precis, lucrurile ce s-au petrecut. Nici măcar nu am să pretind că înțeleg tot, dacă este ceva de înțeles în toată treaba aceasta.

— Cine a dat oracolul ăsta?

Urla în întunericul sălii: se înspăimântaseră cu toții și ea m-a arătat cu degetul. Pe vremea aceea, nu știam ce fusese spus, singurul lucru pe care-l știam este că toți hiereis deveniseră ca niște monștri ca și cum ar fi simțit ceva. Mă căutau, mă hărțuiau. Dar cred că înainte ca Themistokleia să fi făcut ceva, oracolul fusese prelevat și dat suplianților, adică spartanilor ce veniseră cu Polikrates din Samos.

Am auzit-o pe una din fetele care ne îngrijeau, fata pe care o recunoscusem, fata cu bijuteria pe pulpă, cu șarpele cel cu două capete din piele aurită înconjurat de trei ori în jurul pulpei. Ea vorbea cu Themistokleia. Vorbeau aproape în șoaptă, ca și cum ar fi negociat ceva:

— Inelul, spunea Themistokleia.

— Lasă-l să iasă.

— Inelul mai întâi.

A spus și s-a îndepărtat. Trecând pe lângă mine, s-a întors, și cu o privire goală, murdară, de șarpe veninos, pe care am văzut-o în acea semiobscuritate și pe care aș fi văzut-o poate în întunericul cel mai negru al viselor mele. S-a răzgândit apoi, s-a întors spre mine și mi-a spus, ca o răzbunare :

— Nu mai cred în tine !

Deși nici nu mi-a păsat la vremea aceea, se pare că aceasta a fost sentința mea. Căci, dacă notele mele sunt exacte, chiar în acea zi, ziua când oracolul a fost formulat către spartani, m-au tras de mâneci și m-au închis în celulă. Am căzut pe jos. Am fost pentru câteva momente, mulțumit de a mă regăsi singur, în celulă, fără lovituri […]

[…] somnolat câteva momente, mai târziu am auzit zgomotul și am deschis ochii. Dincolo de bârnele porții pătrundea vocea lui Hegades:

— Ce ți-au făcut? De ce te-au coborât aici?

— Nu știu. Am gustat din mâlul din naiskos.

— Themistokleia e furioasă. Blestemă pe toată lumea, urlă și țipă. A dat fetele afară. Zice că nu trebuie să mai pronunți niciodată oracole.

Am vrut să știu:

— A dat-o pe Metis afară?

— Pe cine?

El nu o cunoștea. Eram disperat […]