Scrisoarea a patra

Voi povesti acum ce s-a întâmplat în ziua în care Pitagoras a devenit stăpânul meu […] cum am intrat în gymnasion […] tinerii geomoroi în rând […] striga :

— Scut lângă scut! Umărul drept sub scutul vecinului!

Efebii se antrenau la lovituri.

— Soldat !

Gimnastul era în ziua aceea teribil de agitat, mi se părea că încerca să-și grupeze elevii cu mai multă ardoare decât de obicei. După părerea mea își dădea atâta silință din pricina prezenței unuia numit Nikophanes, ce se întâmpla în ziua aceea să fie prezent, un mercenar sparțiat ce se ținea deoparte, observa și nu spunea nimic. Era un om slab și bronzat, unul dintre aceia care parcurgeau în zilele acelea insulele și care învățau pe cine voia să afle arta războiului spartanilor, în schimbul unei sume de bani. Căci se știa că Amasis, faraonul egiptean, concediase de curând mulți greci din armata sa.

— Nu faceți ca tremurătorii care-și expun burțile! Ridicați scuturile, ridicați-le sus de tot!

Cum? Ce? se auzeau voci din rândul din spate de efebi. Cineva explica, derutat, și el, ceva, altcuiva. Mie mi se părea că gimnastul vorbea mai mult ca să-l audă spartanul, ca pentru a afla ce crede el despre pregătirea lor de aici, ca pentru a-i arăta că nu numai acolo, la Sparta, oamenii știu să lupte, și arunca priviri scurte ce căutau aprobarea, când spre el, când spre juriu, cu ochii în patru. Dar, așa cum îi văzusem deja pe tovarășii lui din Laconia, și spartanul acesta rămânea calm, tăcut, fără să dea vreun semn, sta numai în picioare liniștit afișând un aer morocănos.

Juriul se așezase așezat la o masă într-o parte și urmărea pregătirea luptelor.

Ca antrenament, gimnastul îi punea pe elevii gimnaziului, pe efebi, să imite o manevră lacedemoniană. Primul grup închipuia o falangă ce se pretindea dezorganizată, dezgolită. La vederea trupurilor descoperite, oponenții, închipuiți de un al doilea grup de băieți, se îngrămădeau; „spartanii” se prefăceau atunci că fug, apoi se opreau din nou și se repuneau în formație, scut lângă scut; și iarăși fugeau și iarăși se opreau până ce, a treia oară, chiar înainte să se regăsească cu spatele la zidul palestrei, atacanții se făceau că își pierdeau rândurile și mințile și atunci scuturile apărătorilor cădeau unul lângă altul ca niște carapace și lungile lor sulițe de lemn împungeau demonstrativ în fund pe imprudenții care-și rupseseră rândurile.

Era multă lume astăzi la gimnaziu. Păi erau, dacă stau să-i număr, Polikrates, stăpânu-meu; era acolo cu frații săi, Syloson și Pantagnotos, care tocmai terminau să-și înfeșe încheieturile pumnului și se apucaseră de încălzire. Se luaseră la luptă ușor, demonstrativ, să se dezmorțească. Alături se vedeau Lysippos, Pytharkhos și Nikon; era și Philokrates, era Aithon, Alexandros, Promathion cel ce venise de curând din Creta, Lention fiul lui Pelias și Kharops egipteanul care își băgase și el mâinile până la încheietură în vasul cu ulei și-și ungea acum brațele. Mai departe, Mnesarkhos sirianul, venerabilul geomoros care nu mai era de vârsta competiției dar venise și el înconjurat de un bun număr de tineri; căci dacă am sta să numărăm bine, îl recunoșteam acolo pe Pratomedes, pe Aikhmias și pe Agasippos, frații gemeni, veneau apoi Dexagoridas, Phileias, Aristoteles și Kleon conducătorul de cai; iar pe partea cealaltă a gimnaziului se găseau tinerii Dionyssios, Antikrates, Tantalos, Leodamas și Lokrion care îl înconjuraseră pe Pitagora și priveau cu gura căscată cum le desena ceva în praful palestrei.

Mnesarkhos nu-l salută și nici nu-l băgă în seamă pe Pitagora. Nimeni n-ar fi putut să ghicească faptul că proprietarul greoi, important și bogat, de o parte, și vagabondul slab, prăfuit și cu părul arginatat, de alta — și care se țineau la distanță — sunt de fapt tată și fiu. Mai erau cei doi perși veniți din Sparta pe nava lui Aiakes, oaspeții lui Anaxandridas. Se remarcau imediat după haine. Mai erau, în sfârșit, înșirați, cei cincisprezece hopliți naxieni, cadoul lui Lygdamis pentru Polikrates. Își unseseră și ei trupurile și erau singurii înarmați. Și mi se pare că mai erau și alții dar am să las în grija altora să facă socoteala completă a celor prezenți căci eu trebuie să-mi urmez povestea.

— Să arunce armele! a strigat Mnesarkhos, care tocmai intrase.

Și arăta cu degetul pe naxieni. Naxienii au refuzat. Rigoarea pe care o arăta Mnesarkhos legată de armele naxienilor mi se părea remarcabilă pentru că și perșii care-l însoțeau pe el de obicei, înveșmântați până în albul ochilor, purtau și ei arme. Dar era suficient de văzut că cei care-l înconjurau erau chiar fiii acelor geomoroi care profită cel mai mult în Samos în urma comerțului cu Miletul. Aiakes a explicat cu înțelepciune sirianului că hopliții erau invitații lui Lygdamis, tiranul și că, în consecință, nu cunoșteau obiceiurile țării și că nu pot fi impuse aceste obiceiuri musafirilor de scurtă durată. Se pare că, spre diferență de Samos, în zilele de festivaluri și concursuri, naxienii își permit să rămână înarmați dar mi se părea cusut cu ață albă, ceva se juca ce nu înțelegeam.

Cineva îl invitase și pe pers să se dezbrace și să participe la lupte dar a refuzat, cu ochii măriți de spaimă, argumentând cu rușine că numai animalele se expun astfel. Căci obiceiul pe care-l avem noi în Hellas să ne dezbrăcăm pe durata unei lupte nu este în general cunoscut printre barbari. Așa era și la noi pe vremuri, dacă citim cu atenție ce spun poeții, înainte ca cretanii și spartanii să introducă, cei dintâi, acest obicei.

Seniorii cu păr argintiu și geomorii bogați asistau de o parte; iată-l și pe Kheramyes, iată-l și pe Mnesarkhos sirianul, și iată-l în sfârșit pe bunul Aiakes. Cum l-am remarcat m-am și dus să-i vorbesc. M-a avertizat:

— Ai găsit inelul?

— Cred că l-am pierdut, am spus.

Aiakes era neliniștit.

— N-am să-ți ascund, băiete, că Polikrate este foarte supărat din cauza lipsei inelului. Toți consideră că inelul său de smarald cu țestoasă e cauza norocului de care are parte. I-ar prinde bine să-l aibă la deget. Adepții perșilor, pe care îi văd înșirați aici sub aripa lui Mnesarkhos, vor să-l facă să dovedească că și-a pierdut norocul și că e momentul să ne aliem cu ei. Să sperăm că va câștiga. O victorie l-ar binedispune și pe el și i-ar convinge și pe cei ce ne vor umiliți, alături de milezieni și sub perși.

A spus și s-a întors către Mnesarkhos. Am rămas și eu pe lângă ei și am ascultat și eu ce s-a spus:

— Vezi bine, îi spunea sirianul cu foc, că trebuie să ne supunem perșilor. Vezi bine, o Aiakes, că fenicienii din Karkhedon au pus mâna pe ruta comercială dinspre Tartessos, unde se termină marea. Phokeenii înșiși, care până mai ieri aduceau încărcături grele de argint din Massalia au rămas pe drumuri pe cele câteva nave care le-au rămas între Zankle și Rhegion. Au abandonat Phokaia, cea mai fortificată dintre cetățile Aioliei, au lăsat cadou lui Kyros. Să nu le urmăm exemplul. Să fim rezonabili. Se vede că perșii știu să-și aprecieze prietenii. Să luăm exemplul Miletului.

Aiakes, bietul bătrân, încerca să-l liniștească. Invoca protecția spartanilor. Ce? întorcea celălalt. Spartanii aceia pe care I-am scufundat noi pe mare de atâtea ori? Martoră stă vaza aceea uriașă de bronz cu figuri argintate pe gură care se găsește chiar la intrarea templului Heraion. N-a fost ea adusă chiar de Kheramyes, pe care-l vezi aici, într-unul din raidurile corsarilor săi? Au scufundat întregul convoi sparțiat care se îndrepta spre coastele lidiene, chiar în zilele dinaintea căderii Sardisului. Kroissos nu l-a primit, dar uite că împodobește foarte bine naosul templului nostru deocamdată. Spartanii știu foarte bine asta și nu îndrăznesc să-l ceară înapoi pentru că au nevoie de trecere liberă în mările noastre atât pentru ei cât și pentru aliații lor. Se fac că nu știu, trec cu vederea, deși nu e în natura lor să ierte. Știm foarte bine că nu așteaptă decât momentul răzbunării. Numai dovada fără putință de tăgadă că zeul ne protejează i-ar putea face să-și schimbe politica. Aceștia sunt aliații pe care te sprijini, o Aiakes? Am auzit toți, în plus, că Anaxandridas, regele Lacedemonului, departe de a disprețui prietenia lui Kyros, îi onorează la masă pe mesagerii perși.

Între timp combatanții se dezbrăcaseră pentru lupte. Kyaneos, grăsanul, care făcea parte din juriu astăzi, fugea dintr-un colț în celălalt al palestrei, ca arbitru, cu tablete ceruite în mână.

— În loc să lupți, mâzgălești pe tăblițe, i-am aruncat.

Grăsanul s-a oprit un pic, întristat.

— Îmi place să scriu, mi-a spus.

A amestecat apoi boabele de fasole în vas și a trecut pe lângă luptătorii care trăgeau la sorți. Au privit boabele, au citit literele înscrise. Polikrates trăsese aceeași literă cu Nikophanes, cu spartanul mercernar, aveau deci să lupte unul împotriva altuia.

Lupta a început. Slăbănogul lacedemonian câștiga teren, pas cu pas, încet dar sigur, în arenă. Mișcările lui erau exacte, ca și cum ar fi învățat pe dinafară întregul repertoriu de lovituri pe care gimnastul le preda în fiecare zi în gimnaziu, dar, în plus, cu această capacitate rară de a le aplica fără ezitare. Kyaneos gâfâia în jurul arenei cu tăblița și-mi spunea uimit când trecea pe lângă mine:

— Extraordinar! Nu face nicio greșeală. Nici măcar una!

Lupta cu scutul, în Ionia, la fel ca pankrationul, se execută fără suliță, nici sabie, nici vreun alt instrument ascuțit ci numai cu pumnii. La Samos au obiceiul în plus ca luptătorii să poarte și un scut de lemn care nu trebuie lăsat la pământ; niciunul dintre luptători nu trebuie să îngenuncheze, nici să cadă, dacă vor să nu fi declarați învinși.

— Luptă de copii, în pielea goală, a persiflat persanul.

Gimnastul, care se găsea alături, s-a grăbit să-i explice:

— Este singura luptă unde nu se poate cunoaște rezultatul dinainte. Pentru lupta de hopliți, numărul dictează întotdeauna rezultatul. Dar la jocuri, luptătorii participă mereu goi.

Însă barbarul a clătinat din cap, a îndoială. Puțini văzuseră că adineauri, văzând atâția efebi goi, persanul se lăsase și el convins să participe. Se dusese într-un colț al palestrei, dincolo de rândul de coloane unde se află stoa, și își lăsase deoparte prestigioasele sale veșminte satinate. Apoi, dezgolit ca o găină jumulită, încercase să se așeze în rândul luptătorilor dar nu-și găsea locul și nu știa în ce poziție să se pună, își acoperea stângace un colț sau altul al trupului, privind împrejur descumpănit cum se pregătesc efebii. În cele din urmă se refugiase iarăși la colțul său și repede se îmbrăcase la loc.

Între timp, în fața lui Polikrates, spartanul avansa. Lovea într-una cu scutul. Pielea care-l învelea se rupsese. Gâfâind, Polikrates arunca scurte priviri către juriul de pe margini, își aranja la loc coiful pe cap, și își umfla pieptul cu aer. Efectuă câteva întoarceri cu mari eforturi. Lacedemonianul continua să înainteze într-un ritm marcat de loviturile scuturilor.

— Nicio greșeală. Incredibil.

Kyaneos tot alerga încoace și încolo, pe marginea arenei, pentru o vedere cât mai bună. Frunzărea câteva înscrisuri, se străduia să găsească ceva în manualul său dezlipit. O filă se desprinsese și încerca acum să o recupereze dintre picioarele combatanților, obosiți, ținând degetul apăsat între foi ca un semn de carte. Cât despre Polikrates, mi se pare că era cam încolțit. Spartanul continua seria de lovituri mecanice și îl adusese chiar pe marginea cercului marcat în praf. Scutul său se desprinsese, rămăsese doar cu jumătate și, cum încasase deja câteva lovituri, strângea cu puterea deznădejdii mânerul de fier. Din când în când își regăsea putere să lovească la rândul său, cu acest scut fără dinți din care și de care atârna o bucată de lemn nedesprinsă, ca un fel de armă ciudată.

Dar spartanul continua să lovească. Profitând de oboseala adversarului, îi aplică o lovitură deosebită, cum nu mai văzusem, și care făcu să se audă murmure în juriu. Polikrates urlă la un moment dat și se uită prostit la sângele care îi curgea pe umăr și pe piept. Smulse o dorya unuia dintre naxieni de pe margine și reveni și îl lovi pe spartan. Luat prin surprindere, acesta reuși să ridice ce-i rămăsese din scut și pareze loviturile dar fu nevoit să îngenuncheze în fața forței atacului. Polikrates strigă victorie.

— Greșeală, s-a auzit Kyaneos. Gre-șea-lă !

Spartanul profită imediat de întrerupere și scăpă din strânsoare, aruncându-i în față și una din jambierele care se desprinseseră în timpul bătăii și care zăcea în praf. Polikrates arăta sulița către arbitru și urla ceva, cu ochii roșii. Își puse casca la loc, căci îi alunecase de o parte. M-am reținut să nu râd.

Juriul fu consultat. Polikrates, stăpânul meu, era descalificat din cauza folosirii unei arme nepermise și spartanul fu declarat câștigător și chestionat:

— Cum se numește acea lovitură? a întrebat primul arbitru.

Spartanul tăcea.

— Pentru a primi titlul de învingător, suntem obligați să notăm lovitura învingătoare și toate detaliile.

— Ce-ți pasă, a ripostat spartanul, supărat. Scrie c-am câștigat.

Kyaneos căuta să-l convingă și juriul clătina din cap.

— Este pentru repertoriul cu cele mai bune școli și cu cele mai bune sisteme. Ne trebuie detaliile următoare: mișcarea din care a făcut parte lovitura, categorie și situații de aplicabilitate, recomandările gimnastului profesor, numele tatălui și orașul. Spartanul rămase uimit, gol, bronzat și slab, în fața congresului juriului. Zise, într-un sfârșit:

— N-am învățat-o de la nimeni.

— Aha, păi spune așa. Deci, notează Kyaneos, notează la paragraful următor, deci. Preferăm totuși loviturile repertoriate căci dacă fiecare luptător mișcă din coate după mintea lui, unde am ajunge? În fine, dă-mi celălalt formular. Să vedem deci, spuneam… situații de aplicabilitate…

Spartanul părea pierdut. Se apropie, cu obrazul uscat, așeză scutul pe masa juriului și se sprijini de el:

— Asta ce-i?

— Din măsurători reiese că viteza de reacție este mult superioară mediei. Deci: prima situație de aplicabilitate?

Spartanul nu știu ce să spună. Arbitrul explică :

— Suntem obligați să notăm toate informațiile legate de atribuirea unui premiu. Deci, prima întrebare: ce situație?

— Nicio situație, a spus spartanul.

— Detaliază, te rog.

— Nu.

Spartanul își strângea pumnii, singur în fața juriului judecător și a întregii palestre care urmărea spectacolul.

— Va trebui totuși, dacă vrei să fii numit învingător. Deci: număr de adversari.

— Unul.

— Numai unul? Notează: unul. Uite aici, arăta cu degetul, chiar după rubrica… după orașul de proveniență al adversarului. Deci: din ce oraș provenea adversarul?

— Din niciun oraș.

— Ce luptă atunci?

— Nicio luptă. Nu era o luptă.

Se tăcu o clipă, se făcu liniște în gimnaziu.

— Era un sclav, mărturisi spartanul în sfârșit. Un laconian. Era un helot.

Juriul privi cu curiozitate și o anume bănuială plutea în aer. Notară ceva. Nu știu ce s-a ales, nu știu ce s-a mai întâmplat.

Căci de partea cealaltă a palestrei, Pytagoras, care nu urmărea lupta, predica ceva câtorva efebi. Desenase niște linii și niște semne în praful terenului și explica ceva cu voce tare, ca un fel de succesiune de pași, ceva ca o demonstrație. L-am auzit atunci pentru prima oară pe Pitagora predicând:

— Vezi? Prin calcul pur, doar cu aceste litere reordonate. Nu e nevoie de nimic altceva. Trebuie doar luate literele acestea și rearanjate până când problema este soluționată. Nu e nevoie de intuiție, ci doar pur și simplu, reorganizezi șirul acesta de simboluri. Astfel vei ajunge la concluzia corectă.

— Nu e mai simplu să iei scutul?

— Nu. De fapt, da. Vreau să zic: nu asta e înțelepciunea: Iată demonstrația perfectă a șirului de lovituri pentru a ajunge la victorie. Ceea ce îți arăt este adevărul absolut. Nu e nevoie să-ți cer să ai încredere în mine; ți-o pot pune înainte ca o evidență. Urmează același lanț de mișcări și vei ajugne la același rezultat. Chiar dacă o să ia ceva timp, merită. Și merge pentru orice altceva: toate strategiile de luptă, dar și pentru cele ce ține de muze, de armonie și de suflet. Căci, în cele din urmă, totul este număr !

— La ce-ți folosesc toate astea ? a întrebat un efeb, scărpinându-se la frunte.

— Folosește, a spus Pitagoras. Bineînțeles că folosește!

Se supărase, mi s-a părut. Vocea i se schimbase. Se așezase pe bordură ca lovit și repeta ca pentru el însuși: „Pentru mine folosește”. Ochii i se umeziseră. „Am dreptate”.

După care copiii s-au îndepărtat. M-am așezat eu lângă el, căci mie chiar mi se părea interesant ce desena el acolo în nisip deși nu înțelegeam nimic. Pitagoras s-a întors către mine și mi-a spus: vezi, dat fiind suficient timp, poți prevede totul.

Vorbea astfel căci Pitagora cunoștea riturile divinației din călătoriile sale în Egipt și din inițierea sa în misterele caldeilor. Pitagora era, cu adevărat, un om inteligent iar mie, drept să spun, mi s-a părut chiar fascinant. Am vrut să-i spun asta ceva dar nici n-am apucat căci Polikrates, turbat și însângerat, mă prinsese de gulerul tunicii:

— Unde e inelul meu cu țestoasă, băiete?

Vorbea cu răsuflarea tăiată și privea înapoi sprea oamenii lui Mnesarkhos. Știam eu bine cine îl luase dar știam și de ce ține atât de mult deodată la inelul lui. Aproape sugrumat, am întrebat:

— Îți place de Metis, nu?

Mi-a dat drumul, deodată.

— Nici n-am observat-o.

Se scutura. Îl atinsesem. Îl simțeam furios deodată, știam că furia lui se declanșase cumva în paralel cu disprețul meu pentru el, de când cu călătoria la Sparta. Nu știu cine începuse, eu sau el. M-au salvat geomorii care se strânseseră:

— Policrate, lasă-l pe acest biet băiat. Iată-l pe Mnesarkhos tocmai sosește de la Iallys. Ne spune că marea e plină de navele milezienilor care inspectează deja insulele, cu trimiși ai mezilor. Iată-l aici și pe fiul lui Mnesarkhos, Pitagora, care tocmai s-a întors din câte se spune din călătoriile sale. Polikrate, din câte văd, tu nu porți țestoasa pe care ți-a dăruit-o Mnesarkhos. Astăzi ai pierdut la lupte. Să te fi părăsit norocul? Unde ți-e inelul norocos ?

Eu îi pierdusem inelul. Avea să mă omoare, clar. M-am ascuns în spatele înțeleptului cu părul argintiu. Geomorii au continuat:

— O Polikrates, ca și tine, suntem și noi proprietari în Samos și pământurile ne aparțin și navele noastre le punem împreună la expediții, alături de venerabilul tău tată, prudentul Aiakes. Navele Samosului sunt și navele noastre și, la fel ca voi, din negoțul nostru și din jafurile noastre, aducem zeciuială la Heraion. Dar trebuie să ne înțelegi. Prietenii noștri din Milet știu să fie rezonabili. N-are niciun rost să fim în război cu flota lor care este mai numeroasă decât a noastră. Trebuie să facem pace cu Medul.

L-au întrebat pe Nikomakhos, pe spartan. Aiakes i-a pus întrebarea:

— Ce crezi, Nikomakhos, a spus, va fi Sparta de partea noastra sau nu ?

Numitul Nikomakhos s-a desprins din colțul unde aștepta tăcut, a pășit înspre adunare.

— Sparta este de partea celor norocoși, o Aiakes, a spus el. Întotdeauna. Convinge-l pe rege că ai pe zeu de partea ta și Anaxandridas și ai lui te vor urma până la sfârșitul lumii. Din câte aud, spun oamenii că Polikrates este foarte norocos, unii spun că datorită inelului pe care-l poartă. Deși acum, uitându-mă mai bine, nu-l văd purtând niciun inel.

S-a tăcut un timp. Adversarii samieni ai lui Aiakes nu au îndrăznit să sprijine pe față spusele mercenarului străin de față cu toată lumea, dar Aiakes vedea bine că lucrurile nu merg în sensul lui.

— Și cum putem convinge Sparta că suntem norocoși? a continuat Aiakes.

— Sunt norocoși cei despre care oamenii spun că sunt norocoși.

— Păi Polikrates chiar este norocos, a spus Aiakes. Nu a adus el în câțiva ani toate insulele sub ascultare ? Nu avem noi cea mai mare flotă din Hellas?

Spartanul a clătinat din cap a îndoială. Vedeau toți exact lucrul de care le era frică. Și mercenarul acesta arăta atitudinea pe care o simțiseră toți în aer la Sparta.

Aiakes a cântărit o idee în minte și după câteva clipe și-a scuturat pletele albe și a spus :

— Oracolul numai poate să decidă.

— Tată… a încercat Polikrates trăgându-l ușor de mână.

— Cu tot respectul, o Aiakes, știi foarte bine în ce hal a ajuns oracolul, a adăugat careva.

— Trebuie să-l înviem, a spus Aiakes.

A spus și aristoii s-au consultat între ei timp de un moment. Să-l învie? Cum să-l învie ?

— Aiakes, trebuie să știm care ne sunt aliații? De ce fiul tău nu poartă inelul care i-a purtat atât noroc încât l-a făcut faimos în Hellas, inelul pe care ți l-a făcut cadou nimeni altul decât Mnesarkhos, sirianul? L-a părăsit cumva norocul? Știi foarte bine că nu are să-i placă. Mnesarkhos nu-și alege prieteni decât dintre oamenii norocoși. El însuși este considerat norocos de perși și de aceea îi cumpără mărfurile.

— Blestemat inel, a mormăit Polikrates. Dacă știam că toată lumea mă va judeca după el, l-aș fi aruncat în mare așa cum m-a îndemnat egipteanul.

Atunci Aiakes i-a făcut semn să tacă și m-a chemat pe mine; m-am alăturat lor, marilor geomori samieni.

— Mnesarkhos este prietenul meu, a spus Aiakes, și țestoasa pe care a făcut-o pentru fiul meu este un dar pe care îl păstrăm cu recunoștință. Și pentru a vă dovedi că nu rostesc vorbe goale, iată ce fac eu pentru prietenii mei.

M-a prins de umăr și m-a așezat lâng Pitagora.

— Primește-l, fiu al lui Mnesarkhos. Primește-l în dar, de la mine!

Astfel am devenit eu sclavul lui Pitagoras. N-am înțeles pe moment decizia bruscă a lui Aiakes.

Văzându-mă dat în dar lui Pitagoras, Polikrate nu încerca niciun regret. Ca să fiu sincer, nici eu. Înțeleptul acesta cu păr lung și argintat îmi părea suficient de interesant și nu mai știam cum să evit toate certurile care apăreau în fiecare zi cu fiul puternicul geomoros samian. M-am refugiat deci în spatele noului meu stăpân și-am urmărit discuția samienilor.

— Va trebui să alegi, Aiakes: puterea medului vecin sau aroganța îndepărtatei Sparte.

— Mnesarkhos, îți spun din nou: numai oracolul ne poate spune ce trebuie să facem.

— Știi bine ce răspunde de obicei. Spune-i, Polikrate, tatăl tău este om onorabil dar caută prea mult toți bunii auguri înainte să ia o hotărâre.

Dar Aiakes a pus mâna pe umărul fiului său; conta pe alianța cu Lakedaimon. Aceasta ar fi permis Samosului să-și păstreze libertatea, cu protecție sparțiată.

— Pot să înviez eu oracolul, s-a auzit atunci Pitagoras.

Dar îl auzisem numai eu, pentru că vorbise încet, căci nu era obișnuit să vorbească în public, printre marii proprietari din Samos. Și cum în jur se striga tare, nu-l auzise nimeni.

— Ceea ce spune oracolul se realizează, striga cineva cu convingere. Întotdeauna! Dacă nu mâine, în ziua ce urmează.

— Tocmai de aceea trebuie să înviem oracolul de la Branchidai, confirma Aiakes.

Pitagoras atunci s-a ridicat pe vârful picioarelor și a strigat din fundul plămânilor :

— Pot eu! Știu eu să înviez oracolul !

A spus și geomorii au tăcut și l-au privit pentru prima dată cu curiozitate. I-au privit desenele și și-au scărpinat cefele căci nu cunoșteau știința. Au tăcut atunci, respectuoși. Aiakes a ridicat din umeri, cu un surâs în colțul gurii:

— Poate să învie oracolul, a spus el către fiul său.

Polikrates a lăsat brațele să cadă, descurajat. Aiakes l-a cuprins de după umeri […]

[…] tineri care se antrenează la lupte în timp ce el vrea să profeseze doctrina nemuririi și modalitățile pe care le numește matematice de a pătrunde misterele sufletului. Mărturisesc că abia după ce l-am frecventat pe Pitagoras am realizat cu rușine cât de neinstruiți sunt acești ionieni, în ce privește figurile, armoniile, numerele sau în orice altă doctrină. În general mi se pare că nu au o aplecare specială înspre studiu, căci nu numai că nu prea cunosc literele, doar cât să-și țină contabilitatea tranzacțiilor poate, dar în general arată puțin interes înspre toate științele pe care Pitagora le consideră științe înalte. Își sărbătoresc festivalurile și transformă orice ocazie în concurs gimnastic și cam asta e totul.

Pitagora își petrecea cea mai mare parte a timpului chiar pe treptele gimnaziului. Chiar gimnaziul pe care Polikrate avea să-l demoleze după ce s-a făcut tiran la Samos, astfel încât fiii geomorilor să nu mai aibă unde să se regăsească grupați. Dar fiecare lucru la timpul său. Căci în zilele noastre peste tot în orașele grecilor înfloresc gimnaziile.

Noi ne țineam la distanță de luptători. Stam sprijiniți la piciorul coloanei, eu și Pitagoras. Așezați pe vine pe treptele ce duceau către stoa, cufundați într-o tăcere pe care aș fi vrut să o rup. Pitagora își ținea privirea plecată în praful palestrei iar eu îl urmăream din ochi. Din când în când devenea de neînțeles, își așeza bărbia în piept și rămânea astfel câteva clipe fără să spună vreo vorbă sau doar mormăind ceva de neînțeles. Așteptam atunci să-i treacă, desenând și eu la rândul meu figuri în praf.

Ridicând capul, Pitagora a spus:

— Cine mă va plăti vreodată, în mulțimea aceasta de vulgari unde nimeni nu este interesat de mistere și de lucrurile cele mai nobile care se află pe lumea aceasta ?

I-am întins atunci eu mica monedă de elektron pe care, mi se pare, chiar de la el o aveam. Căci în ciuda a ceea ce au pretins mai târziu unii discipoli din stabilimentul său de la Crotona, eu am fost primul său elev. Ne aflam amândoi acolo, sub soarele greu, ca doi dezmoșteniți, și priveam cum luptă efebii, cu încăpățânare, cu pugnacitate, în căldura ce încingea metalul jambierelor și al coifurilor, așa tare că părea că fiecare contact le provoacă o arsură. Corpurile unse și arse de soare, uleiul ce se amesteca cu transpirația și făcea corpurile lucioase, pulpele încordate, căștile sufocante cu crestele lor înalte și cozile roșii care atârnau de la înălțimea creștetului până jos de tot, în praf. Îi priveam cum se luptă, iar noi, obosiți, nu aveam chef de nimic altceva decât să desenăm linioare. Le plăcea să se bată, se vedea, erau bine-născuți, mânuiau sulițele, știau să se alinieze în ranguri, știau să lovească, aveau obișnuința de a comanda.

Aristoii au tot. Buni, frumoși, bogați, aplică legea și totul le merge de minune. Sunt ei înșiși legea, o poartă în ei. A fost lumea așa făcută încât fiecare om să aibă totul sau să nu aibă nimic, îmi spuneam cu amărăciune. Pe de altă parte, eram noi, și răi și nevoiași și ranchiunoși. Pitagoras, stăpânul meu, în ciuda codițelor pe care și le lăsase să crească, urât ca noaptea și slab, își clătina capul ca un cerșetor. Când vorbea unei femei părea că se ofilește și corpul său devenea moale și translucid ca al unei meduze. Nu eram făcuți să domnim peste Samos, noi, nu eram făcuți să domnim peste nimic, de altfel, dar mi se pare totuși că eram și noi din lume, nu puteam fi chiar așa fără de rost, aveam și noi scânteierea aceea de viață ca și ceilalți, puteam și noi să ne uimim de linia fină ce separă marea de cer. În timpurile vechi, la Sparta, divina Demeter cea cu plete blonde a făcut-o deodată frumoasă pe soția lui Ariston, de unde era cea mai urâtă dintre femeile lacedemoniene. Astfel a devenit ea soția lui Ariston, regele europontid al Spartei.

Efebii își riscă viața pe vase, în incursiunile care se fac în fiecare vară înspre Rhodos, Ikaria și până la Naxos și dincolo de Rhenaia. Cei mai buni pirați ai Egeei sunt din Samos și de la încetarea ostilităților cu Miletul la fel și cei mai buni negustori sunt de la noi. Fluvii de bani curg în comorile geomorilor și în trezoreriile templelor noastre iar bunele familii își văd fiii cum cresc cu sulița de fier în mână. Mamele își stăpânesc un tremur când fiii lor pleacă pe mare, dar pentru o clipă doar, căci marea era atunci a noastră iar insulele își ridicau podurile și-și fortificau zidurile când navele noastre supraetajate se arătau în largul coastelor. Era suficient ca Polikrates să arunce ancora în largul insulei Karpathos pentru ca o treime din veniturile lor să ajungă în Samos. Ionia prospera toată și toatele vechile temple de lemn și mucegăite fuseseră demolate și se construiau acum altele noi, de marmură albă. Războiul și pirateria care făceau gloria geomorilor ne era nouă refuzată, noi care ocupam marginile lumii acesteia orbitoare unde mari nave manevrate de populația mahalalelor transportau hopliții strălucitori cu scuturile lor grele.

Nouă nu ne plăceau sulițele. Râdeau toți de noi când târam după noi cu stângăcie prin praful palestrei vreun scut știrbit și greu ce ni se dădea la antrenament; alături de ei, să ne fi văzut, dezgoliți până la brâu, slăbănogi și stângaci. Veneam și noi la gimnaziu pentru că acolo se aduna toată lumea, altfel, luptele nu ne făceau nicio plăcere și chiar vederea sângelui ne făcea rău. Totuși, așa cum ne aflam, voiam și noi să avem un rost pe lume. Timpurile erau glorioase în Ionia în vremea aceea, toată în șantier, cu toate acele noi sanctuare albe care creșteau de peste tot. Aveam și noi o anume idee despre noi înșine, care nu era nici foarte mare și nici foarte particulară. Și, fără să știu precis despre ce era vorba, ghemuit într-un colț al palestrei, îl priveam pe Pitagora cum desenează ceva în praf. Îi plăcea chestia asta, să-l privească cineva, și mie îmi plăcea să-l privesc căci mi se părea că era ceva interesant în desenele sale.

Nu comandam nimănui și nu aveam sclavi. De fapt da, Pitagora avea un sclav, pe mine. Aiakes mă oferise lui, nu atât pentru a-i face plăcere, căci nu-l cunoștea pe Pitagoras, recent întors din călătoriile sale cum era, ci mai ales ca semn de bunăvoință înspre tatăl său, bogatul Mnesarkhos bine văzut de toți proprietarii din Samos și de pe coastă. Era un dar care deopotrivă mă punea la adăpost de mânia lui Polikrates și de problemele pe care furtul inelului i le cauzase; de o altă parte gestul său îl apropia de Mnesarkhos care, în ciuda faptului că nu-l prea frecventa pe fiu-său, așa cum voi lămuri mai departe, voia totuși să-l vadă respectat de oameni; în sfârșit, gestul său îi permitea să țină un ochi deschis asupra acestui expert în mistere pe care se gândea să-l folosească în refacerea templului ars din Branchidai.

Într-o zi, trist, am mărturisit lui Pitagora:

— Oricum, nimic nu are importanță… Oricum, nimeni nu poate înțelege.

Aveam capul greu de gânduri. S-a întors către mine și am simțit în privirea sa lucirile prieteniei. N-am înțeles. Eram un străin, în timp ce Pitagora fiul lui Mnesarkhos, era ținut drept ionian, căci vorbea dialectul îngrijit al samienilor.

— Găsește o fată, a spus.

— Fetele caută războinici.

— Fă-te războinic atunci.

— Mi-e foarte rău. Mi-e rău tot timpul.

— Unde? m-a întrebat.

I-am arătat vag pieptul.

— La coaste?

— Dedesubt.

— La inimă?

— Mi-e rău la suflet.

Pitagoras mi-a spus atunci: amintește-ți, băiete, povestea lui Battos, regele din Cirene. Acest Battos era un băiețel de joasă condiție și își ducea oile în pajiștile insulei Thera. Printre băieții țării sale, el singur avea această paricularite că era bâlbâit. Cu ocazia celei de șaptesprezecea aniversări, ca și ceilalți băieți de vârsta sa, a fost trimis la Delfi de către consiliul insulei. Battos a spus că nu avea nicio întrebare anume de adresat oracolului, ceea ce i-a uimit destul de tare pe Bătrâni. Dar obiceiul interogării este atât de bine înrădăcinat la oamenii din Thera, și în general în Creta și în împrejurimile Kydoniei, că Bătrânul i-a cerut anume să întreprindă acest drum, căci altfel avea să primească pedeapsa de a nu fi primit printre bărbați în piață. Battos a trebuit deci să pornească la drum. Pe vas și-a numărat oile, în gând, pe degete. Au trecut zile pe vas, au trecut și nopți. În fața coastelor din Thyreatis o furtună i-a surprins iar Battos, care nu era obișnuit cu călătoriile pe marea sărată și cu valurile cele mari, s-a înfricoșat. S-a întrebat atunci ce conta cu adevărat în viața sa și a ajuns la concluzia că dacă nu ar fi fost bâlbâit, oamenii l-ar privi altfel și ar fi mult mai apreciat. Trebuia deci să întrebe oracolul de ce se bâlbâie.

A urcat coastele abrupte, s-a regăsit pe treptele altarului, în fața pythonesei. Aceasta i-a pus întrebări, a vrut să știe cine este. Battos, bâlbâitul, i-a po-povestit despre el, cât de bine a putut, în dialectul acela dorian pe care-l vorbesc toți locuitorii Therei. Pythonesa i-a prescris nici mai mult nici mai puțin decât să se ducă și să fondeze un oraș în Libia. În locul exact unde se scurge cerul pe pământ, a spus. Battos n-a înțeles. El își cunoștea foarte bine pajiștile și mieii. A privit peste umăr, în urmă, să se asigure că lui i se vorbea. Eu? a întrebat, timid. Profetesa a izbucnit în râs. — Tu, da. — Dar eu sunt cioban, doamnă. Battos a scrutat cu curiozitatea unui băiețaș de țară ungherele sumbre ale templului din spatele pythonesei. Fără îndoială trebuie să fie o greșeală. El, ce se gândea el să facă era să-și vândă brânza în piață la Thera cu ceilalți și pe urmă gata, să nu-l mai trateze toți ca pe un păzitor de capre de nimica și să pregătească tegheaua dimineața și să o închidă seara și să-și arate turma celorlalți care acuma râd toți de el. După calculele lui, după vreo doi ani de zile, și-și împărtășea planurile în mod serios cu alți ciobănași ca el, avea să poată să cumpere un berbec de prăsilă ceea ce i-ar fi putut să-i permită creșterea turmei de manieră semnificativă.

Din cuvintele oracolului nu pricepea nimic; era pe cale să izbucnească în râs dar văzând pe ceilalți băieți cuprinși de spaimă, ca înaintea unui examen, și-a spus că trebuie să fie ceva important. Asta e tot, a încheiat profetesa. Să știi că Phoibos, zeul cu arc departe săgetător, te va regăsi și te va ținti oriunde te-ai ascunde, în cea mai adâncă peșteră din munții tăi, de nu vei împlini voința sa.

Battos s-a întors nehotărât în insula sa, împreună cu tovarășii săi. Un timp s-a mai gândit la oracol, dar nu îndrăznea măcar să viseze că era pentru el, într-atâta i se părea totul de incredibil. A întrebat: e adevărat că în Libya există pajiști neatinse unde, chiar cu o turmă mică, destul de repede se poate face avere, căci acolo cele mai bune pajiști nu sunt deja luate de mari proprietari ca aici, în insulă. De-aci încolo, puțin mai lipsește să visezi să devii rege.

De fapt, acesta era exact lucrul pe care i-l propunea oracolul. Să devină rege în Libya. Kosmosul consiliului din Thera îi amintea exact acest lucru. Era extraordinar de norocos să fi primit acest oracol, nu trebuia luat în derâdere. Dar, cum să facă? se întreba. Problema este că n-am mai fondat niciodată vreun oraș până acum. Ceilalți, ceilalți primiseră, fiecare, câte ceva, da-uri, nu-uri, primiseră lozuri, răspunsuri mâzgălite. Battos, întors la Thera, se zbătea în continuare cu mieii și cu nevoințele lui. Nu numai că îi mergeau prost treburile dar insula întreagă mergea rău. Nu a mai plouat cu lunile, apoi cu anii, seceta se instalase, foametea făcea ravagii. Consiliul a trimis atunci la Delfi să consulte și atunci când therienii s-au întors, Battos s-a trezit căutat de notabilii orașului. El, Battos, fusese chemat în fața bazileului.

— Citește, a spus acesta.

„Ar fi mai bine și preferabil să-l ajute pe Battos să fondeze un oraș în Libya”, spunea biletul pythonessei.

— Te numești Battos, nu-i așa? Ciudat nume. Battos? Nu mai niciun Battos aici, nimeni, numai tu; cum îi alege Phoibos oamenii, numai el știe. Din cauza ta este seceta aceasta, prietenul meu, a spus regele. Trebuia să faci exact cum ți-a cerut oracolul. Iată, privește: de două ori cincizeci de oameni cu navele lor. Iată aceste turme de oi behăitoare. O să mergeți în bogata Libie, exact cum spune oracolul, și o să zidiți cetate acolo.

Ochii lui Battos sclipeau. Erau acolo mai mulți miei decât visase vreodată, el și vecinii săi luați împreună, și două corăbii cu echipaje cutezătoare la ordinul său.

— Am cerut zeului să mă ajute cu bâblbâiala, a spus Battos. Mă trimite în Libya.

Delfi în trimitea într-adevăr să zidească un oraș dincolo de mare. Și acesta a fost Cirene cea bine fondată, bogatul oraș libian, al cărui prim rege a fost el. A numărat din nou zilele, oile și anii, iarăși pe degete. Ani mai târziu, bazileul din Thera a vizitat Cirene, care era acum stabilită și înconjurată de fortificație puternică și respectată de neamurile libiene care încercaseră de mai multe ori să-i împingă în mare pe therienii de curând așezați.

Și, mai ales, Battos acum nu se mai bâlbâia.

După ce și-a terminat povestea Pitagora a tăcut. În răgazul unei povestioare, uitasem toate necazurile mele. L-am privit cu atenție: era cu adevărat un om uimitor. Mai târziu s-a povestit la Metapontion o treabă care, după părerea mea, nu este adevărată, dar pe care iat-o redată aici: Hera, zeița cu brațe albe ca fildeșul, avea obicei să-și petreacă timpul sub arborele unde se născuse, care este arborele de lygos, chiar aici, în Samos. Spun acestea în ciuda a ceea ce susțin argivii: Hera, zeița olimpiană, s-a născut chiar aici, unde se vede încă buturuga vechiului arbore, pe o latură a templului. Se spune că atunci când Pitagora era copil, maică-sa îl lăsase în timpul festivalului sub acest copăcel și că zeița îl găsise într-un coș și, căzând sub farmecul micului gânguritor, îl luase în brațe și i-a dat să bea din laptele său divin. Zeus, se spune, prins de gelozie, a apărut și într-un exces de furie i-a smuls coșul Herei și l-a trântit la pământ întrebând-o de ce strică darul nemuritorilor pe un copil oarecare. În furia za, Zeus Taurul a înfipt unul din coarnele sale de bronz în coapsa micuțului și și-a ridicat soția cu forța. În timp ce micul Pitagora se zbătea între viață și moarte aruncat pe pământ, Kybelle, zeița frigiana, care se afla în apropiere din întâmplare, înconjurată de korybantele sale, neliniștită de cearta divină din apropiere, s-a apropiat să vadă ce se întâmpla. Ținându-l pe micuț în brațe, lacrimile lui Kybele i-au vindecat rănile și i-au îmbrăcat coapsa în aur. Acestea se spun deci despre coapsa lui Pitagora.

El voia să-și construiască școală în Ionia unde intenționa să răspândească învățătura pe care o adusese din Babilon. Îi ceruse mai întâi lui Aiakes amfiteatrul vechiului gimnaziu din Samos și, cum ionii nu prea se înghesuiau la cursurile lui, ci preferau luptele din gimnaziu, își petrecea zilele acum iarăși pe lângă atleți. Îl vedeam cum se întreține cu Anakreon teosianul, care trecea mereu fără grijă, cu pletele sale crețe și unse, cu nasul său roșu și cu ochii tumefiați, cu burta vizibilă și cu aerele lui de tinerel îmbătrânit, grăsuț și însoțit de sclave frumușele, mereu în stare de ușoară turpitudine, căci aprecia prea mult dulcele vin de Khios.

Pitagoras fugise de acasă pe când avea optsprezece ani, după o bătaie pe care i-o administrase Mnesarkhos. Noaptea, la marginea orașului, înspre Heraion, se pot vedea și astăzi luminile Miletului, clipind de dincolo de golful Latmos. Când eram mic, îmi spunea, Miletul era liber și cele două orașe își făceau semne noaptea cu jocuri de focuri pe capul Mykale. Plecase unde văzuse cu ochii, fără să privească înapoi, pe partea cealaltă, spre Asia. Își lăsase veșmintele la mal. La mijlocul strâmtorii curentul era așa puternic că l-ar fi înecat dacă barca unui pescar carian care se întâmpla să treacă pe acolo nu l-ar fi salvat. A rămas o vreme epuizat pe pietricelele plajei, a privit apusul soarelui, i s-a părut mai însângerat decât niciodată, decât toate răsăriturile pe care le văzuse după nopțile sale de nesomn. Mi-a vorbit de Pherakydes, prietenul său cu care vorbea limba aceea, siriana. Era limba tatălui său care îi părea atât de prestigioasă căci în limba aceea Mnesarkhos nu vorbea niciodată cu geomorii samieni ci numai cu vizitori ocazionali și misterioși, îmbrăcați în haine ciudate și mirosind a orient, negustori și oameni de arme veniți din Asia sau de prin părțile Ciprului.

El nu prinsese gustul comerțului pe care-l făcea Mnesarkhos și avusese poate motivele sale să se țină deoparte: se simțea străin. Mulți dintre prietenii săi din tinerețe își găsiseră loc la casa lor, cu câte o femeie, își creșteau copiii, se certau cu vecinii, se împăcau, mergeau la război și se îmbarcau pe nave în incursiunile ce se făceau în fiecare vară; alții rămâneau acasă să se ocupe de trebi. Unii păreau fericiți, alții tâmpiți de muncă, dar, în sfârșit, fiecare cumva la locul lui. I-ar fi plăcut să-și găsească și el un loc al lui, din copilărie i-ar fi plăcut dar locurile și scopurile celorlalți îl plictiseau, i se păreau meschine și fără mare interes și în acest fel a început el să se intereseze asupra misterelor.

Pitagora a spus: moartea este o poartă. Am fost bulversat de această idee căci este exact ceea ce gândeau vecinii noștri traci: îmi amintesc de asta, cum plângeau pentru copilașii veniți pe lume și cum se bucurau pentru morții care o părăseau, considerându-se în același timp nemuritori. Dar Pitagora avea în plus o cheie de înțelepciune la argumentul său. Fiecare întreprindere umană, arăta el, poartă sigiliul fatal al morții. Ia de exemplu drumurile periculoase pe care le navigăm în fiecare vară: spune-mi, câți l-au crezut pe Kolaios mort, într-atâția ani cât a fost el absent?

Acel Kolaios, samianul cunoscut în insule pentru a fi ajuns primul la Tartessos și care trecuse apoi chiar în țara lui Rhadamantos, acolo chiar unde se varsă marea în Okeanos și unde unii consideră că locuiesc creaturi imonde. Călătoriile în care fusese îl aduseseră până spre insulele Cositoride, acolo unde muncesc fără încetare în fața furnalelor lucrătorii bronzului. Pe căile de întoarcere, navele sale pline fuseseră împinse, ca în povestea dibaciului navigator rătăcitor, de vânturile puternice ale coastelor libiene și astfel nu a mai putut să-și croiască drum până acasă, la Samos; au debarcat atunci să consulte oracolul lui Zeus la Buto, pe coasta egipteană, care le-a răspuns că vânturile nu aveau să se oprească și le-a poruncit să se stabilească în Egipt și să facă acolo avere. Au descărcat metalul de pe corăbii în portul larg ce se găsește în emporionul din Naukratis, unde au grecii obiceiul să cumpere, să vândă și să se așeze chiar. S-a stabilit și el acolo și și-a luat, printre egiptene, nevastă cu mustață; muierea nu spunea niciodată nimic, mâncau seara împreună fără zgomot și se ridicau de la masă și femeia strângea tăcută apoi tacâmurile și se așeza în colț cu capul aplecat și asta era totul; mâine, lucrurile începeau din nou la fel. După câtva timp, Kolaios s-a săturat. S-a dus în țara lui să aducă vin și să-i dezlege limba nevestei. A strâns amforele goale pe care le aruncă negustorii la marginea portului și le-a umplut cu grâul abundent al Egiptului. Cum estima el că respectase porunca oracolului, s-a îmbarcat iarăși pe navele sale și a navigat către Samos. Și-a vândut grânele din prima zi și în ziua următoare vazele burtoase erau pline cu vinul acesta samien, tare și dulce și îmbătător, tocmai bun de coborât în beci și să-l scoți rece în amiaza mare când bate soarele puternic. Serile își ținea conturile cu nevasta alături, care continua să rămână mută: se uitau pe hârtie la coloanele de cifre și nu le venea să creadă: luaseră grâul care abunda în Egipt și care se strica și pe care nici porcii nu-l mai mâncau. De partea cealaltă, în Samos oamenii aruncă vinul cald pe jos, din indolență, decât să facă efortul de a coborî în pivniță. Luase ceea ce nimeni nu voia, și-l dusese dincolo de mare, unde se ducea lipsă. Avea în fața ochilor rezultatul călătoriei sale, argintul tare, strălucitor, înnegrit pe margini. Cum îi plăceau călătoriile, era ca și cum ar fi primit un dar: să primească bani pentru a face tocmai ceea ce îi plăcea mai mult, și anume să călătorească. S-a întors apoi în insula Samosului și și-a luat o femeie frumoasă și să știi că din linia lui coboară și Aiakes, cel care a fost stăpânul tău, a spus Pitagora.

Argumentul său suna astfel: câți l-au crezut pe Kolaios dus la moarte sigură? Dar ceea ce oamenii au considerat moartea lui nu a fost decât succesul său. Astfel, continua el mai departe, sufletul suportă o serie fără sfârșit de reîncarnări de-a lungul epocilor istorice, ceea ce făcea că el, Pitagora, fusese înainte Euphorbos fiul lui Panthoos, viteajul luptător troian care-l înfruntase pe Patroklos, prietenul lui Akhilleus.

Spunea acestea iar eu, îmbătat de cuvintele sale, am realizat deodată că și alți samieni se adunaseră pentru a asculta și Pitagora vorbea în continuare și samienii se scobeau în nas. Căci samienii, mi se pare, Kyrnos, băiete, printre rasele helene, sunt cu precădere lipsiți de orice fel de frison metafizic. Se consultă între ei, merg la piață, se risipesc în bârfe și trăiesc sub soarele abundent al patriei lor fără să-și pună prea multe întrebări. Nu-i interesează misterele, îi interesează să-și construiască rânduri-rânduri de nave cu câte patruzeci și cu câte cincizeci de vâslași, pe ambele părți, să poată atinge gura fluviului Egiptului în numai două zile; îi mai interesează să răspândească teroarea prin Ciclade și să se facă astfel ascultați de către locuitorii insulelor; îi interesează, în sfârșit, să-și mărească câștigurile, să amâne mereu dobânda datorată celorlalți negustori pe mai târziu, și cu banii câștigați să închirieze o sută cincizeci de mercenari licieni pentru a asigura securitatea Delosului, scăldată de valuri, casa sfântă care l-a născut pe Phoibos. Să supună insulele și coastele, iată ce caută samienii și nu misterele lumii. Dar vezi tu, nu ne putem alege țara în care suntem născuți, suspina Pitagora. Și s-a aranjat cum a putut cu concetățenii săi și i-a adunat în sălile de teatru ale orașului și i-a învățat doctrinele.

Pitagora a spus: moartea nu există. Sufletul este, pe cale de consecință, nemuritor.

— Ce este sufletul? am întrebat.

Căci poeții nu vorbesc niciodată despre suflet. Vorbesc de bătălii fără sfârșit, vorbesc despre navigări pe mări, pline de minuni, dar, din câte știu eu, nu vorbesc niciodată despre suflet.

Pitagora s-a întors, supărat. Pusesem întrebarea în fața tuturor celorlalți auditori. „Prostănacul”, l-am auzit boscorodind. În apărarea mea, Kyrnos dragă, pot să-ți spun că în vremea aceea nu eram deloc instruit în doctrine. E teribil cum, imediat cum aveam ceva de spus, se dovea că era o prostie. Pitagoras se oprise, supărat. Îmi părea chiar rău. M-am explicat:

— Ce nu înțeleg este că, dacă moartea este o iluzie, cum se face că vezi cadavre, animale moarte, oameni morți, cu adevărat?

Eram, știu, dezesperant, dar Pitagora a catadicsit să-mi răspundă, cu blândețe, punându-mi mâna pe cap și privind înspre ceilalți :

— Băiete, închisorile se năruie, cele mici ca și cele mari. Ultima închisoare ce se năruie este chiar închisoarea corpului. Sufletul atunci urmează drumul ce îi este destinat. Nimeni n-a murit vreodată pentru că s-a îmbarcat pe o corabie, chiar frică de i-ar fi de mare. Orice moarte este o eliberare. Ceea ce numim în mod obișnuit moarte nu este decât o iluzie: sufletul își schimbă corpul, sufletul găsește un alt loc în care își va putea duce existența la bun sfârșit.

— Dar ce este sufletul?

Și mi-am acoperit buzele imediat; gura vorbise fără mine, uitasem, prost ce sunt, întrebasem deja asta. Am tăcut atunci rușinat și Pitagora cu blândețe nu m-a mai certat. Trebuie să mărturisesc că la vremea aceea ignoram aproape totul despre mistere. Există atâta cunoaștere, Kyrnos: hotărât lucru, nu totul a fost scris. În ziua aceea am fost foarte mândru căci descoperisem cu argumentele absolut certe, și de nerespins, ale lui Pitagora, că eram nemuritor, exact așa cum presupuseseră întotdeauna strămoșii mei.

Pitagora a spus: bunicul meu mi-a deschis cartea. El mi-a deschis această limbă asiatică, limba tatălui meu.

Pitagora crescuse ascultând o limbă pe care nu o înțelegea. Bunicul său, cercetător al misterelor și el, solitar și măsurat. Dar școala sa fusese străinătatea. În templele lui Baal la Sidon misterele îi fuseseră revelate. La Delfi profetesa îi declarase chiar că își poarte întru adevăr numele și că va fi într-adevăr gura lui Pytho.

Așa au susținut unii printre elevii școlii sale. I-am atras atenția că elevii care îl urmau erau rătăciți, slăbănogi, ca vai de ei. Pitagoras a spus: în școala mea contrariile se împreunează, găsești din cei ce iubesc lumea pentru bine și pentru rău și cei ce erau mici au crescut și iată acum s-au făcut mari.

Pitagoras a spus: lumea nu expune forme perfecte, ci noi trebuie să le creăm. Privește împrejur, natura produce forme nedefinite, alungate, complexe și imperfecte, ia-ți bățul, ieși din Samos, plimbă-te pe malul mării: natura este imperfectă, privește forma unui val, privește forma unui arbore. Ce formă este aceasta ? Nu un cerc, nu un triunghi. Un pătrat în niciun caz. Nu e nicio formă simplă. Perfecția se găsește în simplitate și simplitatea este în spiritul omului. Natura este complexă, numai spritul omului poate produce perfecțiunea; dar nu a oricui, ci a unui om cu spirit sobru; astfel numai linia poate fi dreaptă, iar curbele, perfecte.

Mărturisesc că priveam șoldurile fetelor trecând pe-atunci și gândurile care mi-au venit nu prea am îndrăznit să le formulez de teamă de a nu mă regăsi iarăși inadecvat. Dar, de regulă, eram destul de acord cu maestrul meu și-mi părea că avea acest dar că vorbele sale erau mereu adevărate, într-un sens sau într-altul.

Pitagoras a spus: oricine iubește adevărul; nu oricine cunoaște adevărul.

Pitagoras a spus: îmi amintesc pe când eram copil, pe când eram sâmbure, câine, eram iarbă; mi-amintesc când eram substanță neagră și fremătătoare […]

        *

[…] ne plimbam înspre port, pe șantierul lui Aiakes unde zăcea scheletul de lemn al unei trireme, construită până la jumătate, o corabie monstruos de mare alături de rândul liniștit de bărci deschise ale pescarilor care, neputând ieși în larg, pierdeau vremea prin port.

— Nimic nu mai este ca înainte, a spus Pitagoras. Totul este acum mare. Când tata și-a cumpărat prima barcă, un prieten al său, mi-amintesc, Euthymadidas, din Corint era, i-a împrumutat tot lemnul și bronzul necesar pentru construcție. I-a plătit jumătate, a luat planul, a lucrat o lună cu fratele său pentru a-l construi apoi a plecat imediat la Corint să aducă marfă colorată prietenilor săi sidonieni. În acel timp, fiecare își construia barcă dacă avea nevoie. A adus pahare mici și vopsea roșie, au vopsit barca și au lăsat-o să se usuce; când a fost gata, au privit-o siderați. Când au coborât-o în apă, tatăl meu a lăcrimat și mama îl ținea de mână și eu, țopăind în jurul lor, nu prea știam ce să fac dar eram bucuros pentru că simțeam că se întâmplase ceva foarte important.

Acum oamenii lucrează pentru vase care nu mai sunt ale lor. Unii nici nu știu ale cui sunt, nu știu la ce bun munca lor.

Pitagoras a spus: în orice raport inegal, suplimentul de ființă se pedepsește cu echivalentul în opresie.

Pitagoras a spus: tu ce știi să faci? Prind șerpi, am [răspuns…]

*

[…] în port unde zac stelele de piatră dedicate de egipteni: privea inscripțiile cu fascinație și mi le silabisea, vezi tu, scrie aici: a-nge-po: ce limbă frumoasă! Ochii îi sclipeau și era mulțumit și continua descifrarea, privește […] egiptenii, când întâlnesc un fapt extraordinar refac experiența iar și iar pentru a înțelege cum funcționează. Când găsesc un animal non-repertoriat îl diseacă și îl torturează până ce iau cunoștință de funcționarea sa căci se consideră ființele cele mai inteligente ale lumii întregi. Creatura vie sfârșește prin a-și da sufletul înainte ca ei să fi putut înțelege ceva. Dar sunt plini de mândrie căci păstrează înregistrările cercetărilor lor în rulouri prăfuite și incomprehensibile; am avut ocazia să le consult și le-am găsit fără utilitate și fără aplicabilitate, numai marca unei curiozități maladive; în afară de asta, nimeni nu înțelege nimic din ele și nimeni nu le consultă. Apoi, se plictisesc și trec la alte fapte extraordinare. Dacă nu există fapte extraordinare în acel an, privesc cerul. Dar nu găsesc ceva deosebit nici pe cer, acei oficianți egipteni pufnesc triști și își pregătesc o băutură pe bază de rădăcini ale unei ierbi cu flori violacee care crește în ținuturile lor și care produce o infuzie de culoare verde amestecată cu albastru; o înghit și inspiră profund aerul răcoros al apusului de soare ca pentru ultima oară, și, o dată măcar în viață, li se pare că are un parfum aparte. Uneori, unii chiar înghit această băutură și în anii ce produc fapte însemnate, tot așa pentru a își găsi o ocupație, chiar în doză dublă. Nu există cu adevărat reguli, cred, sunt pur și simplu înnebuniți de băutura aceasta a cărei rețetă secretă și-o lasă moștenirea de-a lungul generațiilor. Acestea sunt straniile cutume ale locuitorilor malurilor fluviului Aigyptos. Mi se pare mie că în general sunt oameni care se plictisesc repede, căci beneficiază de mâncarea prea abundentă a țării lor. Altfel, sunt oameni religioși, chiar excesiv, și, în afara zeilor venerați în mod ordinar în Hellas, o adoră în egală măsură pe Aphrodita cea Străină. Oamenii acolo urinează pe vine în timp ce femeile lor fac același lucru în picioare. Mănâncă în afara casei și strâng excrementele înlăuntru. În general fac totul invers și sunt de regulă superstițioși, în exces chiar. Notează dragul meu Kyrnos că nu sunt cuvintele mele acestea, nu fac decât să reiau și să supun atenției cele ce s-au spus.

Pitagoras a spus: nu veți mânca boabele de fasole.

Pitagoras a spus: era o vreme când activitatea aceasta îmi lua tot timpul: aceea de a vorbi limba sacră a Egiptului. Și-acum am uitat-o complet, e uimitor.

Îl vedeam cum vorbește cu pasiune și mi-am spus că mi-am făcut poate un prieten din persoana acestui Pitagoras, fiu al lui Mnesarkhos. Eu nu călătorisem, ca el. Mi-a pus o mulțime de întrebări, i-am vorbit de mine. Mi-a căutat privirea tulbure, mi-a ascultat rătăcirile. Mi se pare că persista ceva ce nu-i plăcea. El era fiul bogatului Mnesarkhos, geomorul samian, iar eu nu eram decât sclavul său. Îmi pare că luminița de prietenie a dispărut din privirea sa. I-am vorbit de dorul de țară care mă mistuie. Pitagoras nu mi-a mai vorbit ca înainte. A vrut să știe deodată toate detaliile, cum se face că sunt străin, cum se face că am devenit sclav, și sclav al lui Aiakes în particular.

Pitagoras a spus: lacrimile celor puternici numără fericirea popoarelor.

Pitagoras a spus: îți voi lua coasta și o voi face a mea; îți voi lua zeul și îl voi face al meu; și-i voi aduce sacrificii și-am să-mi arunc privirea în depărtare și-am să aștept vasele cele curbe ale ionilor.

Pitagoras a spus: în tăcere nu sunt decât cuvinte; în tăcere nu se găsește zeul.

Pitagoras a spus: vreau să fiu înmormântat în creștetul munților, aproape de cuibul vulturului și nu în gropi comune precum vulgarul.

Pitagoras a spus: totul este număr. Mi-a arătat apoi harpa și lungimile sale succesive; mi-a arătat raportul subtil între proporțiile corzilor și armonia sunetelor.

Pitagoras a spus: dacă muzica ce unge sufletul este armonie a numerelor, dacă mișcarea orbilor în ceruri urmează armonia numerelor, proporția numerelor este chiar dansul numărului; și este o muzică ce ne depășește urechile dar care ne înconjură; trebuie să ne ascuțim atunci spiritele pentru a le percepe și să dansăm pe ritmurile sale căci acolo sunt olimpienii care își înstrunează harpele și poate că lumea nu este decât un dans pe muzica lor și tot ceea ce vedem, stelele și marea, urmează ritmul acestui dans.

Iar dansul acesta este număr.

Îl ascultam cu fascinație pe Pitagoras. Fascinația mă făcea să fiu de acord cu el chiar unde nu mai înțelegeam. Notează, spunea el: chiar în muzică, care, printre darurile muzelor, este balsamul sufletului, sunetul însuși este număr. Sufletul deci de asemenea, care se bucură de aceste raporturi, trebuie să fie în mod necesar număr și armonia lumii trebuie să fie armonie a numerelor. Privește această succesiune de sunete, — și-mi cântă un cântecel. Și îmi spune: ceea ce pare frumos este astfel doar pentru că există o armonie prestabilită în lungimea coardelor. Vezi? Îmi arată. Frumosul, numărul. Nu există în consecință decât numărul, chiar și în cele mai profunde resorturi ale sufletului.

Or, aici mi se pare mie că greșește.

Căci mi se pare că nu există număr dacă nu există cineva care să numere. Și, mai mult aș zice, dacă nu are altceva de făcut. În plus, unele numere sunt cu adevărat foarte mari și ar fi necesară o veșnicie pentru a le număra. Numărul sufletului, cel care îl interesează cu adevărat pe Pitagoras, este unul din numerele acelea mari. Chiar numărul unui singur surâs este așa mare. Pentru numărul unui surâs, nu există suficient timp urzit în firele lui Chronos pentru a-l număra. Și se aud multe râsete, chiar aici la Samos. Și dincolo de mare, și în insule. Și plânsete de asemenea, fiecare cu numărul său. Câte eternități face asta, dacă tragem linia? Ce contează? O singură eternitate pierdută pentru a număra este suficientă căci ți-ai pierdut viața. Sufletul nu este numărabil, spun eu, și, la drept vorbind, mi se pare că avem treburi mai bune de făcut, în viața aceasta, decât de a număra.

Dar el vrea să controleze totul căci vrea să dețină forțele ultime ale umanității. Caută numărul dar numărul nu este viață. Viața este fericire, viața este și durere. Totuși, caută numărul în tot, vrea să înțeleagă totul. Cunoașterea sa nu este împărtășire ci instrument de putere. Spune că nu numai muzica este reductibilă la numere ci inima însăși, resorturile sale cele mai intime. Totul derivă din numere, spune el.

Dar dincolo de număr pândește Pytho și lui Pitagoras nu-i place durerea mușcăturii sale. Cui îi place? Face totul pentru a o evita, fiul bogatului Mnesarkhos. Se prezintă, așa, cu părul său lung și argintat de ionian îmbrăcat în tunica samiană ce-i vine atât de bine și cu care impresonează negustorii, pe prietenii tatălui său. La gurile lui Ister poporul meu plânge la naștere și așteaptă moartea cu bucurie. N-am ales să fiu născut, spun ei. Sau am ales? De vreme ce sunt aici? Să nu ajungă lumea vreodată ziua în care viața este mai multă suferință decât fericire. În lumea aceasta tristă, oamenii sunt triști, poeții sunt triși iar cântecele lor sunt și mai triste. Oamenii le ascultă și se întristează și mai tare când, de fapt, soarele strălucește iar ploaia adapă pământul.

Pitagoras mă urmărea cu ochii. Mi-a părut că ochi săi și-au schimbat culoarea, deveniseră galbeni.

Am avut grijă să notez unele din cuvintele sale; altele sunt în ziua de astăzi tăiate frumos în piatră pe zidurile școlii sale din Metapontion. Școala este astăzi cunoscută și influentă în Italia și mai departe. Dar eu, primul în Hellas, sunt cel ce am recensat cuvintele sale […]

*

[…] îți povestesc în detaliu cele ce s-au întâmplat. Uneori am impresia că retrăiesc acele momente, este poate căldura insuportabilă, strâmtoarea camerei în care mă găsesc aici sau poate umbra infernalelor nave corintene care pândesc la orizont și care mă urmăresc până și nopțile. Dar mă amuză să aștern pe hârtie detaliile acestea, mi se pare că am și eu dreptul la câteva aranjamente. Casc acum și mi-e somn, și, uite: dacă am chef, scriu pe hârtie cum casc și cum mi-e somn. Poeții ne-au lăsat mâzgăliturile lor chiar pentru mai puțin decât atâta. Fitilul care mai clipocește în fața mea se va stinge în curând. Când mă culc, noaptea, pe cerul înstelat fixez o stea, mică, o văd cum clipește. Apoi îmi spun că poate nu steaua clipește ci e inima mea care bate. Nu mai am ulei și va trebui să fac tot drumul până în fundul curții la hambar și mi-e teamă să nu o trezesc pe Hediste care ocupă camera de alături și care suferă cu nervii și e atentă la orice zgomot. Într-o zi m-a întrebat ce fac: i-am spus că scriu. M-a privit uimit și a trebuit să-i explic căci ea nu cunoște însemnele phoinikeia. I-am cerut apoi numele și m-am apucat să-i însemn, literă cu literă, caracterele numelui său pe tabletă. La un moment dat a început să clatine din cap înspăimântată și mi-a făcut un fel de strâmbătură forțată încercând să-mi smulgă stiloul, ca și cum îmi spunea să-l arunc. S-a îndepărtat speriată și n-am înțeles ce făcusem rău. De-abia după aceea am înțeles eu că ea vorbise cu Hado, îngrijitorul de cai, și înțelesese de la el că sunt vrăjitor și că fac numere de magie. Sunt înconjurat aici cu adevărat de toată mizeria Samosului. Zidurile sunt decrepite, podeaua ține frig noaptea dar am măcar liniștea care îmi trebuie. M-am înșelat. Îmi imaginam oamenii de jos mai călduroși și mai adevărați decât cei pe care-i frecventasem. În realitate, nu este măcar unul care să nu fie nebun, într-un fel sau în altul.

Scuză-mi, Kyrnos, toate aceste digresiuni dar cu cât trece mai mult timp în fața mesei acesteia de scris, cu atât mi se pare că scriitura ar trebui să fie rezervată pentru ținerea conturilor. Mă întreb ce-a făcut Phanthos cu transporturile mele căci scrisorile sale ajung foarte greu. Îmi vei trimite vreun semn dacă le-a primit la Klaros, unde se găsește. Timpul pe care-l petrec în fața hârtiei aici este timp pe care îl fur vieții mele. Dacă aș fi liber, n-aș scrie, fără îndoială, dacă orașul nu ar fi asediat, nu ar fi poate nimic de spus, pur și simplu. Este ciudat cum viața pașnică și fericită nu lasă urme. În fond, istoria nu este decât a războiului. Imaginează-ți frumusețea invizibilă a lumii de vreme ce nu vedem decât oroarea sa. Ceea ce ne-au lăsat poeții, ceea ce numim opere de artă, nu sunt decât jurnale de detenție. Poate că au vreun interes, nu zic nu. Dar lumea este mult mai largă decât o închisoare. Nu-i o activitate asta, să mâzgălești și să înnegrești pagini, să ștergi și să începi din nou. Mă regăsesc între aceste patru ziduri, cu foaia aceasta drept singur regat […]

*

[ fragment din arhivele Școlii ]

[…] cuvintele Școlii, care trebuie să rămână în Școală. Dacă am întreprins scrierea acestor fapte nu este pentru a lăuda meritul autorulor lor căci se întâmplă din nefericire ca un învățăcel de soi bun să se adeverească […] nenorocitul pe care stăpânul meu l-a luat de sclav. Dar mai degrabă pentru ca elevii Școlii să fie atenție la efectele […] capcane și piedici ce pot fi aduse de […] poticneli cărora[?…] Apollon Delphinios. Mai întâi trebuie știut că strămoșii săi sunt de joasă condiție: el a fost adus pe lume ca sclav din Thracia, cumpărat fiind lui Glakippos, om din Aigina care îl adusese pe nava sa tocmai din Euxin. Sângele său, împuțit fără îndoială de frigul Hyperboreei, și-a manifestat foarte devreme înclinările spre rău prin deosebite fapte și mai ales prin aceea că părăsea casa […] i-ați auzit numele pomenit în mai multe rânduri și rolul cuvintelor acestora este de a face dreptate prezenței sale și faptelor sale și mai ales nefăcutelor sale, ca o dovadă că profesorii Școlii […] se vede cum unele cuvintele lui Phoibos au răsunet mai mare decât altele. Și numai adevărul răsună nestingherit și m-am apucat să consemnez aceste fapte și am înșirat cu grijă cuvintele atunci când mi-a permis să beneficiez de excelenta sa prezență. Iar gurile să vă rămână închise pentru profanii Școlii. Iar cel ce va fi dovedit de efori că ar fi dat străinilor aceste rânduri va avea numai trei zile pentru a se exila […] unde va fi găsit va fi doborât fără milă. Dacă vreunul din eforii de grad […] al acestui imperativ, care a fost consemnat de Pitagora și repetat oamenilor înțelepți ai Școlii. Cuvintele acestea pun sfârșit ereticilor ce susțin că el a pus de fapt fundamentele școlii […] alte doctrine, mâncători de fasole, susținători ai doctrinei proeminente […] asupra celor ale transmigrației sufletului […] din aceste motive ne-am însărcinat noi, numiții Sfodrias, Anabesineos și Pasiades […] printre subiecții lui Kharnabon Getul, destui discipoli ai învățăturii sale. Căci i-a învățat doctrina imortalității, dar fără să păstreze numele lui Pitagoras, maestrul școlii, ci în propriul său nume, rușinat fie în veci.

Cele ce s-a însemnat în cetatea Zankle, în luna lui Anthesterion, ziua a unsprezecea. Nu a mai plouat iar nopțile au fost friguroase […]