Scrisoarea a șasea

[…] cuvintele tale care mă ating […] spui că ar trebui să mă văd drept fiul tuturor decât fiul nimănui, cum mă recomand. Este generos din partea ta, dar nu lua semnătura mea ca semn de autodepreciere căci știi tu cum lui Kronion îi place să coboare ce e mare și să-i urce pe cei pitici. Kyrnos, semnându-mă în felul în care mă semnez, este mai degrabă o dorință de a-mi marca […]

[…] țipete, râsete apoi gemete, de sus. Am întins urechea cu încordare așa fel încât îmi părea că aș fi putut auzi chiar sufletul pământului în clipa aceea. Dar ce auzeam era mult mai imediat, era vocea lui Polikrate, o recunoșteam, norocosul Polikrate, nu mă puteam înșela. Cealaltă voce, feminină de astă dată, ca un clopoțel, doamne, era chiar vocea ei. Era vocea lui Metis, clar, râdea. Erau în grădină probabil, trebuie să fi fost în grădină, unde putea fi altundeva, probabil printre boscheții tăiați din jurul templului, printre arbuști, pe iarbă. Probabil că zisese el ceva, simpatic cum se credea atunci când îi mergeau toate de minune. Spusese poate una din glumele lui idioate și ea râdea, se auzea clar de tot, dumnezeule, ea râdea ca o invitație și eu auzeam tot. M-am ridicat pe vârful picioarelor sprijinindu-mă de o treaptă, m-am ridicat cât am putut prin forța brațelor și am putut privi o clipă înainte să cad înapoi. În grădină Polikrate se apleca asupra ei. Îi atinsese ușor sânul, ea tresărise, nu se prefăcuse, chiar tresărise, e teribil, cum e posibil așa ceva, păru că își îndreaptă privirea înspre mine, nu, nu avea cum să mă vadă, de aici de unde eram eu, o privire limpede, totuși.

De aici, de jos, de sub pământ, auzeam fericirea lor, îl auzeam pe Polikrate cum încerca să o seducă. M-am uitat, tâmpit, mi-am privit mâinile, pe rând, stânga, apoi dreapta, am realizat că aveam și eu un corp, exact la fel ca și ei.

Doar că eu sunt îngropat, aici, ca morții.

Am auzit suspinele adresate celuilalt. Uneori aveam impresia că suspinele îmi erau adresate, într-atât o luasem razna, cine știe. Era o prostie, clar. N-avea cum. Așa sunt eu. M-am prăvălit de-a lungul zidului, ghemuindu-mă. Îmi vine să plâng. Așa sunt eu, n-am ce-i face. N-am ce-i face. E teribil.

Am să păstrez tăcerea asupra lacrimilor mele. Nu sunt binecuvântări, cum mai auzi pe câte unul. Suferința n-are nimic dintr-o binecuvântare. Ne este dat să suferim și această suferință trebuie să o ducem la capăt, muți ca peștii și luând exemplu după fiarele pământului, care fac asta tot timpul fără să se plângă și fără să scrie cărți, altele decât gemetele pe care le scot în fața morții. Mi-aduc aminte, pe când eram băiețel, de o vânătoare cu Aiakes și cu Polikrates și cu ceilalți, dincolo de deal, acolo unde începe la Samos pădurea. Localnicii strânseseră vânatul cu o zi înainte, noi l-am gonit imediat ce-am intrat în pădure, stăpânii au coborât de pe cai, noi am alergat cu câinii, ne-am apropiat de căprioară, nu mai putea fugi. Au încercuit-o, avea respirația tăiată, au aruncat, fiecare la rândul lui, fierul rece, sulița, una, apoi următoarea. I-au străpuns corpul cald. Asta era totul. Suferința are un sfârșit, nu este niciun secret și nu este nicio binecuvântare, nu este nicio iluminare, acest sfârșit este moartea, asta e totul, trage-ți sabia aproape, strânge-ți dinții, închide pleoapele și când le vei deschide din nou privește-ți prietenul în fundul sufletului și lasă lumina să-ți intre până în fundul măruntaielor.

— E frumoasă viața, s-a auzit un suspin.

Polikrates spusese asta. Cu inima grea am inspectat colțurile obscure ale închisorii mele. Câteva umbre de șoareci, șobolani poate, mi s-a părut că trec în fugă de-a lungul zidului. Îi auzeam uneori și în timpul somnului. M-am ridicat iar să privesc prin fereastra înaltă. Intra încă lumina după-amiezei târzii, noaptea încă nu se lăsase, albastrul cerului devenea închis și căpăta nuanțe ireale. Cu adevărat viața era frumoasă, avea dreptate fostul meu stăpân. Gândeam asta și atunci și acum cu atât mai mult, când realizez că aceste încercări au fost poate cele mai dificile ale vieții mele. Exista un motiv deci pentru toate acestea, da, și motivul era că viața era frumoasă. N-aș fi putut afirma contrariul fără să pierd singurul sprijin care-mi rămăsese și care era dorința de adevăr. Din nou am realizat cu durere că eu eram aici, închis, în fața zidului acestuia, în obscuritate. Tușeam, mi-era frig și picioarele îmi amorțiseră. Au și fi putut spune, cu bune motive că nu, că viața e oribilă, uitați-vă numai la mine. Și totuși el ar fi avut dreptate. El era afară unde era cald și frumos, se bucurase toată ziua de strălucitoarea lumină ioniană, o ținea pe Metis în brațe. Avea tot ce îi trebuie, avea tot ce eu nu aveam și mai avea, pe deasupra, și dreptate.

Doamne, ai milă. Căci sunt atunci cu totul nesemnificativ de vreme ce sunt cu adevărat noroiul lumii. Sunt tenebrele și greșelile sale. Nu am de partea mea nici oamenii care m-au aruncat aici, nici zeii. Nu mă am decât pe mine, ființa mea. Iată tot ce m-a învățat viața de străin printre grecii aceștia, trebuie să mărturisesc. De mai multe ori am avut impresia că se cutremură pământul în jurul meu, nu știu dacă se zguduia pământul sau dacă nu erau, în fapt, decât hohotele mele de plâns. În jur, călăii mei, ticăloșii ăștia care au aerul că nu fac decât să aplice principiile lumii, că nici pe Olympos înaltul nu domnește mila. Care te fac să crezi că mila nu ține decât de tărâmul celui slab. E adevărat că atunci când o nefericire de lovește și când o invoci arâtând cu degetul nedreptatea ca și cum ar fi greșeala lor, olimpienii întorc și ei capetele, vexați. Au și ei aceeași oroare de mizerie ca și noi, oamenii. Dar mila divină are poate căile sale necunoscute. Însă cruzimea se instalează atunci când oamenii, luându-se drept ceea ce nu sunt, nu mai cred în milă.

E trist? Nu știu. E drept, atâta tot. Vezi tu cum justiția nu e mare lucru atunci când plângi. Poate chiar unul din scribii acestor olimpieni va încerca să mă facă să plătesc aceste cuvinte pe care tocmai le-am înșirat aici unul după altul. Rămâne totuși o urmă că am existat, deformat și sărăcit, așa cum mă găsesc. Este, mai ales, gândul acesta care mă ține în picioare: de vreme ce ei sunt gata să mă facă să plătesc orice ofensă, chiar perpetrată în forul cel mai intim al ființei mele, contez poate pentru ei, câtuși de puțin.

Notează Kyrnos că vorbesc aici de olimpienii cei adevărați, de zeii uranieni și imortali, cei ce-au combătut Titanii și care există și existau dinaintea lumii, moștenitori ai lui Kronos fiu al lui Ouranos și al Geei, zeiței celei cu multe nume; și nu vorbesc aici de oameni muritori ca mine și ca tine care, deghizați cu măști, cu forța cuțitelor infame și acoperiți de vălul nopții, îți deschid încuietoarea, își deschid căile către zidurile casei tale pe care o plătești totuși cu banii tăi. Zeii de care vorbesc aici sunt chiar nemuritorii ce trăiesc pe muntele Olimp, pe care i-a numărat Hesiod și de care au vorbit poeții, și nicicum muritorii ce se nasc într-o zi și mor într-alta. Mă simt obligat să precizez aceste lucruri căci printre cei sus sau jos plasați sunt unii ce au obiceiul să se ia în mințile lor rătăcite drept zei. Printre oamenii de putere sunt unii ce-și petrec atâta timp pentru a găsi între cărămizile zidului cetății o firidă pentru a-și săpa o breșă, aruncând astfel blestemul asupra unui oraș întreg. Chiar atunci când se găsesc în fața unei bijuterii, a unui odor minunat, se scarpină prostiți la ceafă și-și ascund o împingere distructivă. În fața fericirii celorlalți la fel. Am tras concluzia, să știi, că cei care doresc puterea fără măsură sunt, dragă Kyrnos, în principal cei ce sunt și lipsiți de dragoste. Oameni lipsiți de curajul de a o căuta și care au pierdut chiar speranța de o regăsi vreodată, și care, chiar de-ar avea ocazia, nu ar schimba, după stabilitele lor obiceiuri, siguranța fierului față de necunoscutul ce-l reprezintă ființa iubită. Puterea trebuie să fie o responsabilitate căci, spune-mi, altfel, printre oamenii înconjurați de copii și dragostea prietenilor, cine și-ar mai dori așa o greutate? Numai cei pentru care ea nu este decât o pârghie de dominație. Ia-l, uite, de exemplu, ia-l pe Kyros. Împăratul Persiei, cel ce și-a adus națiunea din fundul Asiei până la Milet și mai încoace. Cei ce l-au cunoscut spun toți că nu a existat vreodată un om mai singur. De-a lungul anilor nu mai putem cunoaște oamenii altfel decât inspectându-le opera. Pentru a cunoaște fundul sufletului lui Kyros, chair dacă el e mort astăzi, nu trebuie să te apuci să studiez întreaga întindere a Persiei, ci este suficient să te apleci asupra urmașului lui, acest Kambyses fiu al lui Kyros, cel care amenință astăzi țara Egiptului iar nouă insulele ioniene. Căci copilul este opera părintelui și doar prin caracterul copilului poți cumpăni calitățile părintelui. Nu e nevoie să insist asupra comportamentului lui Kambyses căci astăzi faptele sale brutale și iraționale sunt binecunoscute, jaful pe care l-a făcut în Egipt este cunoscut de toată lumea. Dar vezi că lucrurile ne-au fost date de către zei cu măsură. Iar unde lipsește măsura se instalează Pytho, monstrul.

— Rămâi cu mine în seara asta.

Îi auzeam cum vorbesc chiar lângă mine, doamne, chiar la doi pași, era Polikrate.

— Îți voi da ce vei dori, a continuat.

— Dă-mi inelul, a spus fata.

Polikrate a tăcut o vreme.

— Inelul îl vrei?

S-a tăcut un timp.

— Știi și tu, știu cu toții că l-am găsit, a spus. Asta caută toți cei de la templu, și Themisktokleia, preoteasa de la Delfi asta căuta, și mă întristez să aflu că asta vrei și tu. Spartanii și ei vor să știe ce e cu inelul și cu cât îl vând. Asta nu se mai poate, a spus el. M-am săturat să mă creadă toți norocoși din cauza inelului. Află că pe drum încoace, înainte de Milet, l-am aruncat în mare!

Îl aruncase în mare! Urmase deci în cele din urmă îndemnul lui Amasis, al faraonului egiptean. Lucrul a fost cunoscut de multă lume în cele ce-au urmat. În drum spre Didyma, de pe vas, aruncase inelul în apă, ca sacrificiu zeilor, pentru a compensa cumva norocul ce-l făcuse să-și extindă atât de mult puterea Samosului în ultima vreme. Și pentru a se asigura cumva, urmând logica egipteanului — care se număra printre cei mai importanți aliați ai Samosului — prin acest sacrificiu forțat, că nu îl pândește un ghinion pe măsura norocului ce-l avusese.

Și eu care eram sclav, închis aici. Pentru oamenii ca mine nu există reprezentant printre zei. Ce le pasă zeilor de sclavi ? Zeii vorbesc prin gura acestor ființe frumoase și complete, așa cum e Metis, bunăoară. Sau prin mâna puternică ai celor ca Aiakes sau ca Polikrate. Dar eu? Eu nu am grația oamenilor. Nu am nici grația zeilor, ființelor acestora divine cărora le place doar bunul și frumosul. Nici oamenii deci nu sunt de partea mea, nici olimpienii, poate nici chiar Sabazios, nici marele zeu trac. Am inima grea căci uite-i, petrec cu toții în grădina templului și mai departe, înspre plajă, râd încă și ciocnetele vesele ale paharelor se aud până departe, hăt, până tocmai dincolo de mări, până pe înălțimile Olimpului. Iar eu care mă găsesc aici, închis și uitat de toți. Singurătatea între oameni este curentă și cred că nu e om care să nu o fi cunoscut într-o zi sau alta, din pricina vreunei trădări oarecare. Dar nu înainte de fi părăsit de zei poți cunoaște cu adevărat ce înseamnă să fii singur. Chiar zeii aceștia care vor să le iubești lumea.

*

Și totuși, într-o zi. Sau într-o noapte, nu mai știu. Chiar ea, Metis, a coborât la mine în celulă și a făcut dragoste cu mine. În ziua aceea când s-a pronunțat oracolul. M-am gândit la cele ce s-au petrecut și după atâta timp, acum, în libertate și la lumina soarelui, trebuie să mărturisesc că este posibil să mi se fi părut. Întunericul și izolarea te fac să amesteci cele ce sunt cu cele plăsmuite. Pentru mine n-are importanță: voi povesti atunci cel puțin cele ce mi s-a părut. Să-mi fie îngăduită această ușurare a lucrului meu și iertarea îmi este datorată pe motivul că în locul acela de izolare, fantasma este singura realitate la care am acces. Că fantasma mea nu a avut corespondență în realitate, este totuna, de vreme ce nici tu nici nimeni nu puteți verifica iar pentru mine a avut certitudinea unicii realități cu putință. Dacă deci cele ce urmează nu sunt încarnate cu totul în real măcar atâta parte de imaginație îmi vei permite, Kyrnos, și mie, într-o istorie care, de altminteri, este atât de reală în toate privințele și se străduiește atât să dea toate detaliile cu putință.

Fata a intrat, voalată și tânără, n-am recunoscut-o la început, am văzut doar că era cam de vârsta mea, o copilă. Am recunoscut-o după pulpa înconjurată de bijuteria aceea aurită, ea a făcut dragoste cu mine, în obscuritatea celulei. Ea era Metis deci. Nu știu cum a reușit să intre, de-abia am văzut-o în întuneric, dar îmi amintesc perfect corpul ei prezent, concret, incredibil de disponibil, privirea sa clară și acvatică.

Am dormit după aceea un somn greu.

Era ca și cum m-ar fi atins una din zeițele acelea tinere și frumoase, concrete și fermecătoare, pe care spiritul uman le adoră și împodobesc cu cele mai incredibile atribute fără să spere cu adevărat să facă vreodată cunoștință cu ele altfel decât prin versurile unui poet. Nu era un sacrilegiu, mă simțeam inițiat într-ale divinității. Dar, dragă Kyrnos, revin la tine: era fără îndoială orgoliul vârstei, al tinereții ce pentru nimica toată se crede stăpână a lumii, uitând că suntem oameni și că cele mai mari aspecte ale ființei noastre sunt chiar cele mai umile.

Când s-a ridicat să plece, mi-a acoperit buzele cu degetul ca și cum m-ar fi sărutat și mi-a șoptit:

— Să taci. În templu e revoltă.

Am auzit cum a urcat treptele, a dispărut apoi, pur și simplu, a dispărut.

Eram iarăși singur, nu mai aveam nicio idee, nu mai eram locuit, eram doar eu, pur și simplu. Pentru câteva clipe m-a locuit un regret: îmi furase zeul.

M-am ridicat și eu din pat, ușa era închisă. De partea cealaltă m-am ridicat cu greu de marginea ferestrei. Soarele amurgea, se vedea destul de frumos afară. Se vedeau auxiliarele templului, trezoreriile cu piatra aurită de razele ultime ale soarelui ca o carne trandafirie. Ionienii aceștia au un anume simț pentru a-și orienta edificiile.

Mi-am dat drumul înapoi. În contrast cu lumina de afară, înăuntru era beznă. Striga cineva tare pe coridoare:

— Cine a dat oracolul?

A urmat rumoare, lovituri, apoi alte țipete și mai puternice. Speram să fie iarăși vreo revoltă, speram să mi se deschidă porțile închisorii. Mi s-a părut că recunosc vocea lui Hegades, vocea lui Aristokrates…

Clar, aveam să putrezesc aici.

— Ești acolo? a strigat cineva de dincolo de poartă.

N-am recunoscut vocea mai întâi. Se auzise din spatele ușii. Am urcat grăbit scările de lemn ce urcau către ușă, încercând să discern cine era și ce voia. Cu urechea lipită de lemn, am simțit o arsură bruscă, lama unei săbii traversase printre scânduri. Nu am fost vreodată lovit de fier, Kyrnos. Nici în casa lui Aiakes, nici altundeva, nici chiar sub zidurile Prienei când am fost și eu la asalt cu samienii. Este o durere oribilă, nu știu de ce ne-a fost lăsată. Cum este durerea aceasta posibilă? Cum e posibil că sacra carne umană să fie străpunsă de fier? Este o durere indescripitibilă, dublată de oroarea aceste reflexiuni: cineva, altcineva decât tine, cu un fier rece și ascuțit, îți spintecă trupul, carnea ta sfântă, care, ea, este vie. Cineva, care deci nu ești tu, deci, cineva care îți este străin și de o străinătate, cum să spun, ultimă, îți străpunge carnea, cu un instrument care a fost conceput și rafinat într-un scop precis, timp de ore și zile întregi de muncă, de muncă grea, tocmai în acest scop exact, care scop este moartea ta. O face înadins, nu simte nicio milă, căci durerea ta nu este și a lui. În acest moment, Kyrnos, devin cu totul rece. Simt că nu iubesc lumea în mod definitiv și mă închid. Îmi vine să blestem oamenii, să-i blestem și pe olimpieni, pe tații zeiilor, pe Ge, pe Uranos cel înstelat; îmi vine să proferez blesteme cum nu s-au pronunțat vreodată, până când limba îmi va cădea, descompusă, ca o jucărie stricată.

M-am lungit la pământ, înțepenit de durere. Am început să zgârii lemnul porții cu unghiile. Ușa s-a deschis deasupra lăsând să intre o lumină […]

[…] iar cel ce s-a arătat a fost Aides, stăpânul sufletelor. Și el are figura nobilă a unui uranian iar prezența sa este ascuțită ca cea a unei lame. Mi-a rupt pântecul, cu sabia sa neagră m-a spintecat și-a scos din mine ceea ce am crezut la început că sunt măruntaie dar era un ghemotoc, ca un nămol roșiatic și flasc, plin de viermi și pe care l-a aruncat pe jos. Șobolani s-au grăbit să o devoreze.

Am ridicat privirea: Aides purta o mască grea care era masca pământie a morții. Dar a întors capul să înconjurat de raze și a lăsat să se vadă în spate o a doua figură. Iar când s-a întors, am văzut că figura pe care o purta în spate nu era Aides. Și figura pe care o purta în spate am recunoscut-o dar nu am s-o numesc aici, și aceasta din motive de pietate.

Căci dacă Hesiod nu ar fi catalogat figurile zeilor nu le-am cunoaște nici în zilele noastre; după însemnele lui s-au pictat figurile olimpienilor și cea a zeului morții de asemena, Aides, bogatul suveran al subteranelor ce face să urce seva în copacii domeniului său abundent. Și mi se pare ciudat că nu se menționează nicăieri faptul că zeul are două fețe. Am gândit: de vreme ce zeul ne-a dotat cu cuvânt, de vreme ce putem spune ce ne locuiește, printre atâtea fiare tăcute, să spunem. Atunci am spus. De ce să tac, ce, e lumea rea? Fie lumea e bună și atunci este făcută pentru noi, ca să putem face ce dorim și să spunem ce vrem. Fie nu este, și atunci trebuie schimbată și îndreptată, căci altfel nici nu merită să trăim în ea. Dar aș înclina să cred că lumea este totuși bine făcută. Și acolo unde lipsește puțină precizie, e poate treaba noastră să punem cioburile cap la cap. Dobitoacele trăiesc în lume fără cuvânt și mi se pare mie că trăiesc destul de bine; numai noi, oameni, trebuie să suportăm cuvintele acestea, ca pe arme ce ucid sau apără. Dar cuvintele au și partea lor bună de vreme ce aparțin lumii. La templu, urma fumegândă a focului pe care ni l-a lăsat Phoibos este făcută și ea din cuvinte. Și chiar lăsând acestea deoparte, să ne facem treaba cum trebuie măcar să putem da ocazia altcuiva să ne arate cu degetul greșeala, așa cum ar face cineva în plină agora, în ziua piaței, prin mulțimea de oameni, indicându-i cu degetul unui demiurg rău spărtura din oala pe care tocmai i-ar fi cumpărat-o.

Cu acestea în minte, am îndrăznit să-i vorbesc:

— De ce ne-ai dat cuvântul, dacă nu îl putem spune ?

— V-am dat cuvinte pentru pietre și pentru ape și pentru pământ. Pe cele mai multe dintre cuvintele voastre, nici măcar nu le puteți arăta cu degetul.

— Ai să ne iei cuvintele ? Ne vei lăsa muți, precum dobitoacele ?

— Eu, nu. Poate veți face voi singuri aceasta.

Acestea sunt cuvintele pe care le-a pronunța Aides, gazda sufletelor. Mă opresc aici căci aud strigătele pristavilor și se descarcă catapultele de partea cealaltă a zidului…

…da, deci, spuneam. Nu pentru a strâmba legile divine, căci cuvântul este și el un instrument al zeului pythian. Dacă tații noștri s-au mulțumit de mai puțin decât adevărul întreg, este treaba noastră să-l restabilim. Cred că darul acesta al cuvântării este divin și a-l duce la sfârșit este singura țintă a vieții noastre, dacă avem vreun astfel de scop. Dar cu nimic mai divin decât acela de a închide sau deschide ochii, de a respira, de a cânta, sau, să mă ierți, de a pârțâi. Căci, privind dobitoacele, observăm că au toate, fiecare în felul ei: capete diforme, ochi excentrați, gâturi alungite, picioare monstruoase sau burți de mărimea unei nave și niciunul dintre ele nu pare a se mândri în mod particular cu extremitățile ființei lor. De ce ne-am mândri atunci noi cu a noastră?

Dar cuvântul este puternic și cuvintele trebuie să și poată vindeca. Să tăcem atunci ar fi gestul unui laș, al unuia dintre trădătorii aceia care, în loc să lupte cu dușmanul, ar lupta împotriva propriei tabere și care, atunci când se lasă seara și se sting lămpile, și-ar scoate spada ucigașă, acoperit de vălul nopții negre, tocmai atunci când tovarășii se așează fără grijă în jurul mesei și-și lasă deoparte platoșele și knemidele și intonează împreună vesele acorduri ale vreunui cântec. Soldații mai ales nu vorbesc prea mult, ai observat? Lacedemonienii chiar își fac un titlu de glorie din asta și nu deschid gura pretextând că preferă acțiunea cuvintelor. Așa țin ei să înțeleagă prin acțiune și nu prin cuvinte, ca și cum toată lumea ar fi făcută pentru a înțelege. Dar pentru noi, dragă Kyrnos, armele noastre sunt cuvintele: și nu orice cuvinte, ci cele adevărate: iar fără aceste cuvinte nu suntem nimic. Căci dacă nu există cuvânt, trebuie să existe măcar justiție; dacă nu există justiție, trebuie totuși să fie ceva, Kyrnos, de vreme ce chiar atunci când dorința de viață dispare, când capul se îngreuiază sub povara gândurilor, când greutatea pune stăpânire pe lume, corpurile continuă totuși să respire și să trăiască, în ciuda a tot. Îmi ridic atunci privirea către mica ferestruică din zid: un colț a cerului albastru care mi-este vizibil aici în fundul închisorii ce mi-a devenit orașul ăsta. Îmi scarpin sarea uscată ce-mi acoperă pielea de la apa sărată în care m-am scăldată azi-dimineață.

Nu știam că Aides are două fețe. Poeții nu povestesc asta, ceea ce pentru mine este dovada că nu l-au văzut niciodată. Totuși eu am văzut cealaltă față a sa și o cunosc foarte bine dar nu am s-o spun, și aceasta din motive de pietate…

…ba am s-o spun.

Am să spun pentru că am cuvinte pentru a spune și cuvintele acestea mi-au fost date. Sau altfel, să redevenim toți fiare necuvântătoare sau să găsim modalități mai cinstite de a exista.

Cel pe care l-am văzut când Aides și-a întors capul a fost tocmai Kleomenes fiul lui Anaxandrids fiul lui Leon fiul lui Eurykratides fiul lui Anaxander fiul lui Eurykrates fiul lui Polydoros fiul lui Alkmenes fiul lui Teleklos fiul lui Arkhelaos fiul lui Hegesilaos fiul lui Doryssos fiul lui Leobotes fiul lui Ekhestratos fiul lui Agis fiul lui Euristhenes fiul lui Aristodemos fiul lui Aristomakhos fiul lui Kleodaios, fiu al acelui Hyllos ce a fost fiul lui Herakles.

Mi-a întins mâna și l-am urmat. Poarta îmi părea mai strâmtă acum la ieșire decât atunci când mă coborâseră prin ea. În întuneric am văzut totuși cadavrul Themistokleiei ce zăcea pe coridor, moartă, cred, în voia șobolanilor. Purta veșmintele din procesiunile frigiene. Statuia lui Kybele care trona aproape de zid fusese și ea dărâmată în timpul rebeliunii și se spărsese în două. Am privit buimac câteva momente: picioarele statuii căzuseră exact peste acest călău al închisorii noastre, la pământ acum, ceea ce îi dădea, în obscuritate, aspectul unui corp recompus, viu deasupra și de piatră moartă dedesubt.

Nu mai avea cine să creadă acum în noi.

Mi-am ridicat privirea cu dezgust și n-am mai rămas nici măcar un moment. Noi, propheții, eram măcar vii. L-am urmat pe Kleomenes și am ieșit la lumină […]

Afară, era zi luminoasă, orbitoare, zi de consultări.

— Trebuie să fie ceva ce se întâmplă în măruntaiele templului, spuneau oamenii. Se aude zgomot, se aud strigăte. Ce se întâmplă?

Am crezut că profeții profitaseră de ziua de festival, de mulțime și de dorința paznicilor de a păstra aparențele, pentru a se revolta și a se pierde în mulțime. Dar ce se întâmplase este că spartanii, veniți pentru consultare, pătrunseseră în templu. Regele Anaxandridas aflase că se pune la cale reînvierea templului și nu era de acord deoarece dorea să folosească și el corupția templului pentru a primi exact răspunsul pe care-l dorea. Kleomenes și o ceată de hopliți fuseseră deci însărcinați să intre în templu și în secret ei ne-au scos.

Anaxandridas tocmai pășise înspre preoteasă și își citea oracolul clătinând din cap, nu, când a apărut Kleomenes și cu mine:

— L-am adus tată, iată-l !

Anaxandridas m-a luat de mânecă și m-a arătat lui Branchios:

— Așa se dau oracolele la Branchidai ? Cu profeți încinși și înrobiți ?

Arătam ca vai de mine, murdar și slab și de-abia mă țineam pe picioare. Pitagoras a apărut și el. Erau albi la față. N-au îndrăznit să spună nimic, dată fiind și mulțimea prezentă în ziua de consultări.

— Ce vrei tu, Anaxandridas?

Spartanul i-a aruncat oracolul la picioare.

— Ai să-mi dai oracolul pe care îl vreau.

L-am văzut atunci pe Pitagoras aplecându-se, băgând oracolul adevărat al profetesei în buzunar, și redactând pe loc, după dictarea regelui sparțiat, un oracol fals.

Eu m-am depărtat. Eram bucuros că eu și cu tovarășii mei hiereis ieșiserăm cu toții. Unii s-au amestecat cu actorii în cor. Figurile noastre palide, care nu văzuseră lumina soarelui de atâta timp, semănau așa de bine cu culorile măștilor de lut. Kleomenes își pusese masca la loc, grea și pământie, s-a alătura chorului femeilor, împărțit în două. Cântau ceva ciudat :

„Suntem fetele dezabuzate ale pădurii sacre din Didyma. Suntem femeile preoților din Branchidai. Suntem femeile preoților din Branchidai. Îi disprețuim și ei ne disprețuiesc”.

— Să nu sufli vreo vorbă despre ce ai văzut aici, a șuierat Kleomenes din spatele măștii sale.

Și uite că totuși spun lucrurile ce s-au întâmplat. Lucrurile astea trebuie spuse, să audă grecii toți.

Eu cunosc bine multe dintre mistere. Am ajutat la oficiul de divinație în Heraion timp de ani buni — dar ceea ce spuneau fetele astea din chor — nu auzisem niciodată și nici nu înțelegeam.

„Nu există altă dragoste decât cea a lui Phoibos, cântau. Corpul nostru îi aduce căldură, sânii noștrii îi încălzesc piatra rece a statuii zeului. Disprețuim dragostea pentru pământeni, iubiții noștri sunt mocirla, noi înșine suntem mâlul pământului”.

Nu mai auzisem așa ceva și mi se părea de altfel o prostie fără de margini. Cum să încălzești cu căldura corpului tău ceva mort. Erau poate vechi incantații cariene, cine știe, poate din acelea pronunțate de la începuturile instituției templului și al căror înțeles se pierduse poate cu timpul și le repetau fără să mai știe ce înseamnă. Cântau uneori fetele și astfel de versuri la mysterion. Vedeam eu bine pe fața lui Kleomene că era pierdut și el în mijlocul acestor măști grotești, colorate cu culorile stinse ale pământului. Recunoșteam figuri de zei, cu trăsători îngroșate cum fac ei aici în Milezia, după obicei.

Înaintând în mulțime am realizat că în mijlocul corului mascat, cocoțată pe tripod și voalată, așa cum se stă numai la Delfi, trona pythonesa.

Am să consemnez aici repede puținul ce am văzut în acea zi, căci în fapt eram foarte grăbit să mă îndepărtez de templu, dată fiind starea mea.

Ieșisem deci afară exact în ziua în care delegația samienă venise pentru consultări aici la Branchidai. Odată ajuns în mijloc, l-am recunoscut pe Polikrates alături de tată-său Aiakes.

— Astăzi e zi de consultare și pentru spartani. Sparta nu glumește. Anaxandridas are să facă exact ce are să-i spună oracolul să facă și știi că nu se înșeală niciodată. Trebuie și noi să facem la fel.

— Dar tată, nu se înțelege nimic niciodată! a spus Polikrates.

Aiakes l-a îndemnat cu blândețe să se îndrepte către pythonesă. El a pășit înspre tripod și a pronunțat întrebarea simplă :

— Sparta sau Persia?

Eu știam cine era fata de pe tripod, îi vedeam ochii sticloși, aproape mați acum, se ținea înaltă, dreaptă și slabă. Vorbea încet dar distinct, se auzeau cuvinte într-o limbă pe care nu o știam. Am admirat-o câteva momente. Dădea oracolele acelea, înaltă și importantă și cocoțată pe tripod, așa cum se face la Delfi și nu după obiceiul mai modest al divinatorilor de aici de la Branchidai. Cred că m-a văzut și ea, dar și-a întors capul și s-a făcut că nu mă vede. Am înaintat către ea:

— Încetează, i-am spus.

Corul a încetat o clipă să-și recite incantațiile în spatele măștilor. Metis și-a întors privirea goală, monstruoasă, către mine. Parcă nu mai era ea.

— Încetează, am repetat. Nu ești în adevăr!

— Cine ești tu, muritorule, să blasfemezi astfel?

Avea o voce cumplită, parcă era posedată. A continuat :

— Pythonesa este adevărul muritorilor. Eu sunt distribuitor al justiției zeului. Ai venit și tu să cauți dreptate?

— Nu caut dreptate, am răspuns.

A fost tăcere un timp.

— Ce cauți atunci? a sunat din nou vocea sa de fier. Muritorule, în casa zeului pythian nu se găsește decât dreptate.

Avea ochii stinși ca cei decolorați ai statuilor. Mi s-a părut că o pierd, mi s-a făcut frică, am apucat-o atunci de braț, am tras-o jos de pe trepied. Și-a pierdut echilibrul. Înscrisul pe care era înscris oracolul samienilor a căzut pe jos. A căutat să mă lovească și chiar m-a lovit pe obraz.

I-am tras și eu o palmă atunci de au răsunat pereții. Mi-a părut rău imediat, m-am retras cumva înspre oameni cu frică dar m-am bucurat atât de mult în inima mea. Nimeni din tot poporul adunat acolo nu a avut nimic de comentat. Aș fi putut s-o bat să o las însângerată, nimeni nu ar fi avut nimic de spus, așa sunt vulgarii. Fata s-a întors surprinsă, cu mâna la obraz:

— Să-mi dai pace, auzi?

Dar aceste din urmă cuvinte, vii cumva, ca și cum și-ar fi revenit din delirul acela. E clar că îi făcea rău să stea în mijloc acolo, pe trepied, zeificată cumva. Spusese totuși cuvintele acelea cu oarecare răutate, încercând să-și regăsească un echilibru. Își scutura praful de pe tunică.

Cât despre mine, aș fi putut să văd orice, nu mai aveam lacrimi de plâns.

În acest moment au apărut preoții templului: Branchios și Pitagoras. Văzându-i, m-am pierdut imediat printre oameni. Corul și-a reluat lălăiala indistinctă, Pitagoras a ridicat înscrisul căzut pe jos și a spus solemn:

— Ia-ți răspunsul, o Polikrates.

Dar Polikrates se ferea și-i vorbea tatălui său  :

— Nu m-aș duce eu, tată. Nu înțeleg niciodată nimic din ciripiturile alea. Mi-e teamă să nu primesc iarăși ghicitori de neînțeles. De ce nu mă lași mai bine pe mine să hotărăsc ?

Dar Aiakes l-a îndemnat cu înțelepciune să se îndrepteze către profetesă și să-și ridice oracolul, cum se cuvine.

Când profeții i-au înmânat biletul Polikrates s-a apropiat de taică-său. L-au privit împreună. Polikrates spunea descumpănit :

— Nu înțeleg nimic.

Semnele ce fuseseră înscrise erau cu totul necunoscute, ca cele ale unei alte limbi. Polikrates a întors biletul pe partea cealaltă: gol.

— Ce scriere este aceasta? Ce limbă e aceasta?

Fata continua să vorbească încet de pe tripod păsăreasca ei. Polikrate a tras-o de mână și i-a dat biletul înapoi.

— Hei, n-auzi? Ce tot spui acolo?

Fata s-a trezit ca din vis, a zâmbit și a spus, cu bunătate:

— Spun adevărul.

— Nu înțeleg nimic din adevărul tău !

Polikrates era ca de obicei la templu, foarte nervos. S-a întors către taică-său, s-a întors înapoi. I se părea probabil că e el prost și nu înțelege nimic, ceea ce, ca să fiu sincer și dacă mă întrebați pe mine, n-am să infirm.

— Ce limbă este aceasta? a întrebat el din nou.

— E limba prietenilor mei, a spus pythonesa de la înălțimea tripodului.

Poate Polikrates că nu o recunoscuse pe profetesă dar eu o recunoscusem foarte bine și din primul moment și știam foarte bine cine era. Era chiar Metis.

— Dar nu înțeleg nimic, a mărturisit Polikrate.

Fata s-a gândit un timp.

— Ai dreptate, o Polikrates. Dă-mi cuvintele tale și le voi umple de adevăr. Nu voi inventa altele.

Ea a spus și-mi pare că această invitație i-a plăcut lui Polikrates căci a repetat imediat interogația pentru care veniseră samienii :

— Întrebarea este cu cine să ne aliem? Cu Sparta sau cu Persia?

Și iată mai jos consemnat răspunsul pe care i l-a rostit cu voce tare oficiantul, răspuns insuflat de însăși preoteasa din Phokis dar poate inspirat și de noi, hiereis, după cutumele de la Branchidai. Oracol responsabil fără îndoială de evenimentele ce au urmat. Oracolul suna așa:

„Vrei să cunoști, Polikrate, ceea ce nici zeii nu îndrăznesc să spună cu glas tare

Ci în fața fumului căldărilor și boilor tăi sacrificați, azi nu vei pleca fără răspuns

Nu ai teamă de praful ridicat în Ionia, Polikrates,

teme-te în schimb de cuvintele străinului orb,

care a cântat într-o limbă alta decât a sa

victoria unei rase alta decât a sa

căci atunci când războinicii tăi asemeni zeilor se vor fi făcut rari

striviți și străpunși în sulițe, îngrămădiți sub scuturi,

atunci fiii cei tăcuți ai Ilionului le vor umple rândurile.

Teme-te deci de justiția perfectă a lacrimilor vărsate cântându-le călăilor gloria

vor fi acestea în zilele când țestoasa va scoate capul din apă

va respira adânc și va străpunge aerul cu privirea sa clară până la bunul meu templu din Pytho”

Polikrates l-a citit și l-a recitit. Vedeam cum îl cuprinde disperare căci temerea lui devenea realitate căci probabil iarăși nu înțelegea nimic din oracol, tot așa de atfel cum nu înțelegeam nici eu că să fiu cinstit. Citea și se scărpina la ceafă. S-a adresat apoi pythonesei cocoațate pe tripod.

— Uite ce e. Am venit cu delegația samiană să alegem între Persia și Sparta. E simplu.

S-a făcut tăcere. Polikrates, a reluat:

— E simplu, da? Atunci, vreau ca și răspunsul să fie simplu.

— Nu sunt aici ca să-ți dau răspunsuri simple, a răspuns hotărâtă fata din înălțimea tripodului său.

— Dar de ce ești tu aici atunci ? a întrebat fostul meu stăpân.

— Sunt aici ca să spun adevărul, a oftat ea cu glasul slab.

— Și adevărul tău trebuie să fie neapărat complicat? a scâncit el.

— Ce vrei, Polikrates? De ce ai venit aici?

Samianul se retrăsese însă. Încercam și eu să pătrund spusele oracolului. Vorbea despre un străin. Dar despre care străin? Să fi fost eu acela, oare? Eram străin, eram mereu străin. Dar câți străini erau aici, câți străini aveau legătură cu ce se întâmpla? Câți străini sunt pe lumea asta? Eu tocmai ieșisem din închisoare, ce puteau însemna toate cuvintele acestea, de cine vorbea, de ce limbă, ce războinici, ce trebuia să se întâmple?

Atunci s-a arătat Aiakes, binevoitor.

— Ce-i cu tine băiete? Ce-ai pățit?

Eram zdrențăros și tăiat și rănit ca vai de mine. I-am povestit pe scurt ce pățisem, cum fusesem transformat în oracol de către Pitagoras, cum m-au tratat, i-am spus ce s-a întâmplat în celulă, cum m-au tăiat, i-am spus totul. I-am mai spus și că voiam să plec de acolo cât de repede posibil.

— Mergi la Samos băiete, pleacă pe nava mea. Coboară la Panormos, ai s-o găsești acolo amarată. Spune-le să te ducă acasă și ai grijă de tine.

Apoi m-a mângâiat pe obraz și mi-a dat câteva pălmuțe binevoitoare:

— Bravo, băiete.

L-am privit cu recunoștință. El nu mă uitase.

— Tu ai dat oracolul acesta? m-a întrebat.

— Nu știu, am răspuns. Nu știu cum fac.

Am răspuns sincer. Eram atât de supărat pe templu că aș fi dat pe față orice aș fi știut la vremea respectivă, fără vreo considerație de pietate. Adevărul e că nu știam cum făceau oficianții, cum combinau ei spusele profeților cu spusele pythonesei și cu propriile lor dorințe și agende politice, căci am văzut cu toții cât de corupt era Didymaionul, templul lui Apollon din Branchidai.

Aiakes mă privea într-un fel insistent. Mi-a părut că-mi fixează tatuajul cu țestoasă de pe cap. Aha! Era clar. Oracolul vorbea deci de tatuajul meu, era clar. Oracolul vorbea despre mine. Am zâmbit, cu gura până la urechi. Mi-era puțin teamă să mărturisesc:

— Am înțeles. Dar tot nu înțeleg ce trebuie să fac, am spus. Nu știu ce îmi cere să fac.

— E clar de tot, a zâmbit și el.

Și mă privea cu simpatie. Îmi privea în continuare fruntea. Era clar, într-adevăr, zic și eu. Nu-mi vine să cred că oracolul vorbea cu adevărat de mine, cel care eram neînsemnatul sclav fugar al lui Pitagoras. Ochii săi erau strălucitori. Asta trebuia să fie. Am râs cu toată gura. Am încercat să-mi rețin râsul care-mi inunda fața și m-am străduit să par serios. Oracolul vorbea de mine și numai de mine, iată, chiar de mine vorbea și Aiakes îmi confirma acestea și toată lumea știa asta. Nu înțelegeam ce anume însemna, dar despre mine era vorba.

— Vorbește despre inelul lui Polikrate, a spus el, ca o constatare sigură. Cel cu țestoasă. E clar de tot. E vorba de inelul pe care l-a aruncat în mare. Niciodată nu va mai ieși la suprafață, este acum pe fundul mării, l-am văzut cu ochii mei aruncat peste bord. E evident.

Inelul lui Polikrate… Idiot ce sunt. Bineînțeles. Cum am putut. Inelul lui Polikrates, cel pe care-l dorea toată lumea, inelul lui Polikrate, smaraldul tăiat în motiv de broască țestoasă care se găsea acum tocmai pe fundul mării, cadoul lui Mnesarkhos. L-am privit strâmb pe Aiakes, deodată. Poate pentru prima dată i-am evitat privirea.

Doar dacă… Doar dacă nu cumva se înșeală cu toții. Doar dacă nu cumva vorbește de fapt despre mine, despre mine, da, despre mine și despre țestoasa mea eginetă de pe cap. Asta trebuie să fie. Teribil. Se înșeală cu toții. Eu sunt singurul care am dreptate.