Scrisoarea a treia

[…] în port croncăneau corbi pe deasupra vaselor. Se vede că Polikrates era nemulțumit de prezența perșilor, oaspeți ai lui Anaxandridas, pe care trebuiau să-i ia cu ei. Nu-i scăpa din ochi.

— Tu îi înțelegi pe carienii ăștia? întreba unul din perși.

— Nu sunt carieni, vezi bine.

— Dar ce sunt?

— Greci, ca ceilalți.

— Pff… Ce facem noi în fundul ăsta pierdut de lume?

— Vezi tu, oamenii aceștia locuiesc la capătul lumii. Dincolo de greci nu mai e decât apă.

Iar când barbarii au pășit pe scândura care-i ducea la bord, Polikrates a întrebat:

— Kyros v-a trimis?

Unul dintre perși s-a desprins atunci, s-a apropiat, și-a așezat mâinile grele pe umerii stăpânilor mei, i-a fixat pe rând pe ionii prezenți apoi i-a spus lui Polikrates, privindu-l drept în negrul ochilor:

— Să nu-i mai pronunțați vreodată numele, o greci.

Aceasta pentru că perșii își consideră regele descendent din divinitate și a-l numi în mod direct este considerat o ofensă. Polikrates nu a înțeles cu ce a greșit și s-a eliberat cu o lovitură de mâna care-l apăsa:

— Care greci ? Despre cine vorbești?

S-a făcut tăcere. Am obervat și eu cum barbarul acela avea un fel de a spune „voi” și „noi” chiar când vorbea doar cu un singur om, față în față, de parcă nu lui i se adresa, ci întregii sale națiuni.

— Eu sunt din Samos. Aceștia sunt laconieni. Apoi e Miletul, Samos, Korinthos; Megara, Sparta și Sikyon; apoi Aigina și Naxos; apoi sunt toate insulele !

Astfel a răspuns Polikrates și persul îl urmărea cu ochii vii.

— Și-apoi sunt eu, a adăugat el.

Barbarul a plecat capul și s-a îndepărtat. Perșii au intrat pe punte și duceau cu ei un miros greu și, parcă, odată cu croncănitul acela blestemat, ni se părea tuturor că, din porunca lui Anaxandridas, ducem cu noi la Samos ceva apăsător. Când am pornit, un vântuleț răcoros ne ajuta și speram cu toții să ne vedem chiar ziua următoare în port la Samos […]

[…] pe cei mai mulți dintre vâslași îi știam, îi văzusem deja. Cei mai mulți dintre vâslași nu erau sclavi, cei mai mulți erau oameni liberi din Samos. Veniseră fie cu drum la Naxos, fie cu vreo treabă, fie cu vreo negustorie măruntă din care să-și plătească vreo datorie lui Aiakes. Câțiva chiar erau sclavi, cred, mai ales printre cei pe care nu-i cunoșteam, îi deosebeam mai degrabă după purtare, după cum se așezau în văzul lumii pe locul acela de la pupa și se ușurau în mare fără să aștepte stația cum făceam noi ceilalți și se întorceau la locul lor amețiți, bălăngănindu-se odată cu hula și, înainte să-și ia vâsla iarăși, mestecau cu gura plină vreun biscuit cu smochine uscate. Sclavii se deosebesc ușor, sclavii nu au niciun proiect. Nu vor nimic, nu cred în nimic. Își bat joc de tot. Sclavii își blesteamă zilele, pe ale lor și pe ale celorlalți. Mi-era atât de rușine că sunt sclav, mai ales cu Metis de față, atât de frumoasă alături. Dar nu e vina mea. Nu era vina lor. Nu era vina nimănui. Ce zeu mă pusese în situația aceasta? Pe zeu n-ai cum să-l prinzi să-l iei de guler și să-i zici: ce-ai tu cu mine, mă? Sau se poate? Jur pe viața mea că mi-aș dedica atunci viața să-l răstorn pe cel care m-a adus aici, acela care trebuie să fie ceva ca un duh negru, ca pe o statuie de granit egiptean cu gâtul rupt și capul spart, în praf, la vârful picioarelor mele.

O vreme n-am mai privit decât înainte. M-am trezit când Metis m-a lovit cu piciorul, poate din întâmplare, în trecere. Aiakes spunea către fiul său:

— Spartanul vrea să consulte Branchidai. Trebuie găsit atunci rapid un mod de a învia oracolul. Este prestigiul nostru la mijloc. Dar despre ce armăsar vorbea oracolul ? Despre ce maimuțe? Ce elefanți?

Spartanii promiseseră deci să vină și ei la Branchidai, în Milezia, lângă Samos, frumoasa noastră insulă. Tocmai din Laconia, la templul nostru care, fără să fie cel mai cunoscut în Grecia, era totuși suficient de important pentru ca ionii de pe coastă și din insule să participe acolo la festival, în fiecare an. Spartanii, care erau cei dintâi la consultări la Pytho în Phokis, își schimbaseră cumva planurile. Rareori mi se întâmplă să înțeleg treburile celor mari căci nu prea am avut ocazia să fiu introdus de ei în cele ce se întâmplă, totuși am să expun ceea ce cred eu că am înțeles. Anaxandridas ținea să o intimideze pe Metis, fata phokeană de la templul cel mare din Delfi, pentru penalitățile pe care templul le impusese Spartei de când cu conflictul nepermis cu tegeații. Și ca să o intimideze, îi arăta pe față că merge să consulte de-acum tocmai la Branchidai în Milezia, și nu la Delfi. La Branchidai, la templul înnegrit, părăsit de zei și de har. La Branchidai, rana neagră pe care ne-o lăsase Harpagos, medul, de când căzuse Ionia. Acestea deci cred eu că se întâmplau.

Cei doi perși, unul solid și nervos, celălalt chel și slab, se plimbau împreună dintr-o parte în alta al navei. Treceau cu grijă printre cele două rânduri de vâslași și, ajungând în dreptul meu, acolo unde se grupaseră samienii în jurul lui Aiakes, își făceau loc cu greu, unul umflându-se în pene, așteptând să-i facă cineva loc, celălalt în urma lui repede, sugându-și burta și cerându-și scuze să nu deranjeze, simțind amândoi cumva că ionienii nu îi luaseră de bună voie ci doar pentru că le poruncise Anaxandridas.

În grupul de ionieni, trăgeau din când în când cu coada ochiului la fata din Phokis, care se ținea dreaptă, subțire și tăcută.

— Poate nu pythonesa a spus asta, a spus ea deodată.

— Cum poți să știi?

— Sună rău.

Se tăcu un moment. Aiakes a spus:

— Oricum ar fi, vor veni să consulte la noi.

Atunci a intervenit unul din perși.

— În ce loc mergeți voi să vă consultați zeul? a vrut el să știe, cu un accent.

— Care zeu ? a întrebat Aiakes, prevenitor.

— Am uitat cât de mulți zei aveți. Cât despre noi, noi nu cunoaștem decât unul singur. Pe cel adevărat!

— Foarte bine, a zis Aiakes. Noi îi avem pe toți.

— Dar nu aveți esențialul ! a insistat persul.

Cum Polikrates nu era deloc expert în discuții teologice, nemaiavând ce să răspundă, tăcea și plesnea de furie căci nu-i plăcea deloc că trebuise să-i ia pe perși cu el pe vas. Aiakes i-a făcut semn fiului său să tacă și a adresat persului cuvintele ce urmează:

— Străine, vorbește-mi despre zeul tău.

— Nu înțelegeți nimic. Nu se poate vorbi despre el.

— Cum așa?

— Nu poate fi numit, nu are formă, nici atribute. Voi chiar nu înțelegeți nimic, moșnege! E unul singur ! Există, asta e tot ce se poate spune.

— Văd.

Apoi, după un timp, Aiakes a spus:

— Eu ți-aș putea vorbi îndelung de ai noștri. Avem atât de multe povești…

S-a tăcut un timp. Tot Aiakes a continuat:

— Trebuie vorbit ceea ce se poate vorbi. Iată o lume, iată mâini pentru a acționa și iată cuvinte pentru a vorbi despre ea. Lăsați zeul vostru unul să vi se scurgă printre cuvinte precum ploaia. Nu încercați să-l depășiți, nu veți reuși. Vorbiți despre ce puteți vorbi. Lăsați-l să vă binecuvinteze cuvintele și faptele fără a încerca să-l forțați. Dacă zeul vorbește prin acțiunile voastre, faptele vă vor fi binecuvântate, și voi odată cu ele. Vorbiți de viețile voastre. Urcați munții și coborâți văile. Vorbiți despre ce vedeți, vorbiți despre flori, despre copaci. Nu vorbiți în locul său. Nu sunteți în locul său.

Perșii au ascultat și cel mai zdravăn a zis ceva către chel care a vorbit apoi:

— Spune: de ce să vorbim despre lume? Lumea e atât de urâtă. Război și mizerie. Noi vorbim despre zeu. Atâta suferință și durere, atâta război pe lume. E imposibil să iubești lumea.

— Deloc. Priviți împrejur. Lumea e frumoasă. Trăiți în lume, vorbiți despre lume.

Și barbarul întoarse capul, coastele insulele se vedeau la dreapta și la stânga. Marea scânteia și nava tăia apele.

— E drept că e frumoasă lumea voastră.

— Da.

Un timp au privit sprijiniți de bordul dincolo de care, la picioarele lor, noi vâsleam. Priveam valurile, apoi coastele, apoi trăgeam cu coada ochiului către silueta lui Metis. Era frumoasă lumea, asta așa era: așa mi se părea și mie.

Nu știu ce s-a mai întâmplat, n-am mai ascultat. Știu doar că pe când depășeam capul Drakanon, când eram aproape de portul care ne aștepta acasă în Samos, o navă s-a văzut apărând de după stânci, urmată la scurt timp de alte mari nave de război. Nu erau corăbiile noastre binecunoscute, samainele. Am trecut foarte aproape de ei, bord la bord. Erau milezieni. Persul a salutat. De partea cealaltă, navarhul milezian i-a răspuns. Cât despre Aiakes, privea în altă parte. Cele două pentekontere ale noastre au trecut fără vreo piedică prin mulțimea de vase mileziene. Eram ușurați.

— Sper că Molpogoras nu a cedat flota mileziană perșilor, a spus Aiakes către fiul său.

Ne apropiam de port, soarele apunea și Aiakes se ținea drept la fruntea vasului vorbind încet către sine :

„Of, laconianul acesta. Dar poate că are dreptate. Războiul te ține drept pe când noi din negustorie nu învățăm decât să mințim. Numai oracolul nu minte. Dar Branchidai? N-am cunoscut niciodată adevărul în viața mea. Am mințit și am fost mințit la rândul meu. Din ziua când m-am născut nu pot să-mi amintesc măcar un moment de adevăr. Cu toate astea lumea se învârte, facem din ce în ce mai mulți bani, avem din ce în ce mai multă influență, din ce în ce mai muți sclavi. Pierdem încrederea, atâta tot. Chiar în pat ne mințim soțiile și ele închid ochii acceptând căci ne mint și ele la rândul lor în ziua ce urmează. Suntem negustori. Părinții noștri erau pirați, și nu dintre cei mai neînsemnați, căci Hellas își amintește și azi cu teroare când vreuna din navele samienilor trece pe lângă coastele lor. Dar cuvintele noastre au fost mereu arme și, din câte se pare, proaste arme, căci dovada ne orbește: Panionionul este mort. Rămâne Oracolul, care, el doar, nu minte. Dar va ști el, acest oracol, cu predicțiile sale negre, să ne călăuzească? Loteria asta? Nu: trebuie reconstruit, și o să facem exact ce o să ne spună, fie ce-o fi, cum făceau vitejii noștri părinți danaeni. E simplu, cum nu m-am gândit înainte? E adevărat că tinerețea și înțelepciunea nu fac casă bună împreună. Când eram tânăr eram puternic, ce nevoie aveam eu de adevăr? E totuși simplu. O stăpâne al mării, fă să ajungem repede în radă la Samos și să trimitem repede emisari la Branchidai”.

Așa am ajuns în port la Samos. Barbarul cel zdrahon surâdea și i se vedeau bine dinții albi și mărunți […]

*

În ordinea faptelor vine ziua în care l-am întâlnit pe cel ce avea să-mi devină învățător și stăpân. Căci am fost sclav până când acel prinț al oamenilor, Anaxandridas, spartanul, m-a declarat om liber.

[…To]neia unde se ține piața când se organizează sacrificiile[…]

[…] lotul de argile […] Hera, înconjurată de sâni ca un ciorchine de struguri, Demeter cea cu plete aurite și nimfa Samia […]

[…] mama bolnavă și Sattys, doica ce o îngrijea. Adăugasem măștile cu cap de pește care se vindeau bine și șerpii umflați cu ochii vopsiți pentru copii. Știam că Metis e în oraș și știam că trebuia să dau de ea. Polikrate îmi interzisese să părăsesc casa lui Aiakes deși era zi de festival. De când cu drumul la Sparta, de când cu Metis, îl simțeam ostil și căutam să îl evit. Dacă mă prindea stăpânul meu la festival nu avea să-mi fie bine; de când fusesem la Sparta, nimic din ce făceam nu mai avea trecere în ochii lui. Meșterisem câteva figurine, lucrasem cu grijă, din ceară tare, lăcuite și colorate și voiam să-mi încerc talentul de negustor și să le vând în fața templului la Toneia. Vorbisem deci cu Kyaneos, grăsanul, care era și el sclav, dar al lui Mnesarkhos, și care trecea des pe la stăpânul meu. Vorbisem să mi le vândă el pe una din tarabele pe care le înșira în curtea templului în zilele de festival la porunca stăpânului său și unde Mnesarkhos aducea mărgele și brățări siriene. Kyaneos mânca deseori în casa lui Aiakes. Fiind iute de picior, Polikrates îl dădea mereu treburi de curier și Mnesarkhos, stăpână-su îl lăsa în pace, bucurându-se astfel de a câștiga ceva trecere în casa lui Aiakes și un ochi atent la ce se petrece la noi. Grăsanul fusese de acord la început, spusese că mi le vinde el, la tejgheaua lui, doar să i le aduc.

Părăsisem deci fără să cer voie casa stăpânilor mei. Îmi acoperisem capul cu un voal ca să nu fiu recunoscut și o luasem înspre Heraion, templul cel mare al Samosului care se află afară din cetate, aproape de malul mării.

M-am oprit când am auzit hărmălaie și când am văzut lumea îngrămădindu-se. Mi-am făcut și eu drum prin mulțime, încercând să nu calc în picioare pe păunii cei sfinți ai zeiței care se plimbă liberi și cu cozile evantai primprejurul templului, printre trezorerii și printre tejghelele improvizate. Mi se părea uneori că o văd pe Metis printre oameni, grăbeam atunci pasul, doar ca să văd apoi că întoarce capul altcineva. Mă urmărea figurea ei. Acasă umplusem săcoteiul în care aduceam apă de peste deal cu acele figurine pe care le fabricam în secret în fiecare lună. Îl căutam din ochi prin mulțime pe Kyaneos care din câte știam ținea magazinul stăpânului său undeva în fața sanctuarului în timpul festivalului în timp ce mergeam […]

[…] vorbea mulțimii […]

[…] nu părea interesat de mine căci purtam veșmintele simple ale unui băiat. Îmi părea că voia mai degrabă să prindă din urmă cetățenii care treceau. Negustorii își instalează tejghelele printre sanctuare și printre construcțiile auxiliare dimprejurul Heraionului al cărui zid se înclina ciudat, vedea toată lumea […]

[…] știam că trebuie să fie în cetate și poate era și ea la festival. Mi s-a părut atunci că o zăresc iar pe Metis, îmbrăcată într-o rochie albastră-verde. Am lăsat totul, am alergat după ea, m-am strecurat printre oameni, să o văd din față. Oricum m-aș fi poziționat, avea capul întors în altă direcție. Era incredibil. Îmi plăcea atât de mult fata asta, aș fi dat orice să mă privească, iar ea privea mereu în altă parte, parcă era un făcut. Dar nu m-am dat bătut. Am alergat, am împins, am dat din coate, până, în ciuda tuturor eschivelor, am putut-o vedea în sfârșit fin față. Nu era ea. Dumnezeule. Era o femeie mult mai trupeșă. Nu știu cum am putut să cred.

În schimb era acolo Kyaneos, l-am aflat la locul lui. Era ocupat să alunge un vagabond care se tot preumbla printre tejghele și care încerca să prindă din urmă oameni și să le vorbească. La început eram atât de prins cu figura aceea imaterială a fetei de care mă îndrăgostisem care ba apărea, ba dispărea, cu capul mereu întors în direcția opusă încât n-am avut ochi decât pentru tristețea mea. Am dat să vărs figurinele pe tejgheaua grăsanului.

— Nu mai e loc, mi-a spus el, împingându-l pe vagabond la o parte.

— Dă-mi măcar o tarabă.

— N-am, descurcă-te.

Și Kyaneos mă lăsă deoparte și se certa acum cu vagabondul. L-am observat câteva clipe pe intrus : în ciuda hainelor nearătoase vorbea dialectul îngrijit al samienilor, ca un localnic dintre cei de seamă. Nu-mi amintesc totuși să-l fi văzut vreodată deși, ca domestic al lui Aiakes, îi știu pe mai toți cei bine-născuți pe insulă. Vagabondul oprise acum un trecător, îl prinsese de braț și îi ținea un discurs interminabil. Cei mai mulți dintre trecători își urmau drumul fără să răspundă. Cumpărau, târguiau, pălăvrăgeau.

Kyaneos mă lăsase baltă deci. Eram sigur că nu o să se țină de cuvânt grăsanul ăsta. Ca orice sclav, de altfel. Și aș fi avut atâta nevoie să-mi vândă cineva figurinele. Acum voiam măcar să nu mă găsească aici stăpânii mei. Am înșfăcat eu una din tarabele de legat la gât, mi-am deșertat sacul cu figurine, le-am aranjat, colorate cum erau, și am pornit prin piață. Statuetele mele sunt cele mai frumoase. Îmi plac atât de mult, caut să nu le sparg, dar parcă nu le vede nimeni. E incredibil, se opresc oameni la cele mai ordinare tarabe, întorc de-o parte și de alta marfă fără valoare, unii chiar cumpără. Pe ale mele nici nu le vând scump. Poate ar trebui să le vând scump. Sunt sclav, totuși […]

[…] de partea cealaltă, pe malul mării, pentru festival se pregătea procesiunea scufundării în mare a zeiței […]

[…] urmă apărută pe zid ca o spărtură. Trebuia să scap repede de statuete, înaintea sosirii stăpânului […]

— Bună ziua ție, Eukritos! sărise vagabondul la alt trecător.

Îl lăsase pe cel căruia îi împuia capul și care dădea neconvins din cap. Omul pe care-l vizase își urma însă drumul. Ținea de mână o fetiță. Se opri o clipă, își încruntă sprâncenele fără să-l recunoască pe cel care-l saluta ca pe un familiar și păru să cântărească un moment în minte dacă avea sau nu să-i lase un bănuț. La fel ca el, eram și eu intrigat de acest om, destul de înalt și slab, eu cred că nu era cerșetor, punga sa […]

[…] unde m-am oprit, în fața sanctuarului. Mi să părut iarăși că o văd pe Metis în mulțime. Iarăși m-am grăbit, și iarăși femeia nu era ea; purta totuși un voal cu modelul exact pe care îl purtase ultima oară când o văzusem, cu suita alternată de ochi de coadă de păun pe margine. Îi recunoșteam chiar mersul. Parcă fiecare femeie era o parte din ea, avea șoldul, mersul, tunica sau mersul ei. Simțeam că înnebunesc. O vedeam peste tot. E teribil.

Am privit neliniștit împrejur cu gândul la stăpânii mei. Nu știu cum se făcea dar vagabondul cel rău îmbrăcat care se certase cu Kyaneos dădea mereu peste mine, mă călca pe vârful picioarelor, cu tunica lui în dezordine și cu sandalele lui desperecheate. Prinsese din urmă pe cineva în mulțime, dar acest cineva părea să-l ignore și el. Îl prinse de tunică cu respirația tăiată:

— Nu mă mai recunoști, Eukritos ?

Mi se părea că și numitul Eukritos l-ar fi ignorat dar fetița agățată de mâna tatălui său îi arăta cu degetul pe vagabond tatălui său. Omul se oprise o clipă, apoi se răzgândi și reluă drumul stânjenit și hotărât, târând-o după el pe fetiță.

— Nu mai mă recunoaște nimeni?! a strigat vagabondul.

— Te recunosc eu, zise Kyaneos, afectat cumva de tristețea lui. Te recunosc eu. Ei, și ce dacă te recunosc? Hai, dă-i drumul de aici.

Bucuros, vagabondul continua să adreseze urări tuturor. L-am privit cu atenție, ducea la brâu o pungă ce părea rezonabil de plină.

— Aurite să vă fie diminețile și răsunătoare precum daricii de aur!

L-am întrebat pe Kyaneos cine este vagabondul.

— E feciorul lui Mnesarkhos.

— Mnesarkhos, puternicul geomoros syrian!

— Chiar el. S-a întors din călătorii și pe cinstite, nu pare chiar în toate mințile. Uite cum îl trage de mână pe Eukritos. Eu îl cunosc pe Eukritos ăla. Se face că nu-l cunoaște dar a fost și el la școală cu noi. I-e rușine să scoată capul afară din casă. Este băiatul lui Phrikon, trozinianul, care după ce s-a însurat, a ținut el cizmăria socrului. Avea comerț la marginea cartierului Erymanthioi, chiar la piciorul zidului, în fața citadelei. De-abia se scurseseră două luni după căsătorie că i-a cerut bătrânului să părăsească casa. Bătrânul era om din Melia, de pe coasta cariană, de dincolo de strâmtoare. Fie-sa a păstrat tăcerea ce se cuvine păstrată când ești fata unui străin care își luase bărbat printre Ioni. Bătrânul a luat barca într-o frumoasă după-amiază, a trecut de partea cealaltă a strâmtorii, în periaia, în satul de pescari carieni. Ce să facă? A cântat un imn domnului Poseidaon, și-a suflecat mânecile și a reînceput pantofăria în sat, la vârsta lui. Sandale, ghete și pantofi, în doi ani făcuse destulă avere să-și ia femeie tânără pe coastă și sclavi să-l ajute în gospodărie și-l vedeam cum sacrifică cel mai frumos bou la Panionion. Fiică-sa i s-a alăturat atunci și Eukritos a cărui încălțăminte nu-și găsea cumpărători, a rămas sărac cu fetița lui…

Nu-l mai ascultam. Vagabondul se luase acum de negustorii de alături:

— De ce munciți voi, spuneți-mi?

La astfel de întrebare, negustorii și artizanii nici nu știau ce să răspundă.

— La ce bun atâtea corvezi, răspundeți-mi, la ce bun să vă înjosiți sufletul nemuritor?

Jerpelitul luase o farfurie din cele expuse pe un contoar și o întorcea de-o parte și de alta și le arăta:

— Pentru… oale?

— Nu numai pentru oale, a răspuns isteț unul dintre oameni.

Acesta tot arunca în aer un bănuț. Vagabondul se apropie, îi prinse bănuțul și-l inspectă cu un aer bănuitor:

— Pentru asta?

Era un bănuț din elektron, amestecul acela bătut de Kroissos, regele lidian, amestec de aur și argint. De la marile șantiere din Samos curgeau banii, de elektron, aur și argint, de toate felurile. Vagabondul îl întoarse de o parte și de celalată și-l întoarse negustorului :

— Nu erau atâția înainte să plec eu. Vă spun, vă duceți de râpă! Vasele tale vândute cu duzina în schimbul acestui bănuț bastard ștampilat cu fața lui Kroissos! Ai venit aici să te faci negustor și să faci bani, foarte bine; tu muncești pământul în fiecare zi cu încăpățânare și în fiecare zi tu bați argila moale sperând să la capătul a ceea ce te leagă de ea. Ai uitat visele care te-au adus aici, ai uitat totul…

— N-aveam niciun vis. Reușesc și eu să pun deoparte câțiva bănuți…

— Să pui deoparte? Dimpotrivă, prietene, trebuie să risipești! Tu, care stai la coadă la Heraion! De ce crezi tu că ne cere zeița sacrificii?

Eu terminasem de aranjat figurinele pe tarabă și trăgeam cu urechea la spectacolul vagabondului.

— Ca să aducem ofrandă ne-am adunat aici, a spus unul din cei așezați la coadă.

Aveau toți câteva păsări de oferit. Unul adusese și o capră.

— Un bănuț? Ăsta e dar, să aduci la templu un iepure sau o găină?

— E mai mult decât aduci tu, unchiașule, a observat una din femeile care stăteau la coadă, și care ținea spânzurate de picioare două găini cu capul în jos, cu aripile desfăcute ca și când erau pe cale să-și ia zborul într-o ordine inversată a lumii.

Oamenii tăcură un pic. În secunda de tăcere generală, una din găini ridică nedumerită capul, îl întoarse de o parte și de alta ca și cum s-ar fi informat cu proprii ei ochi despre ce era vorba, apoi, ca lămurită, lăsă capul jos și confirmă spusele stăpânei sale: cot-cot.

— Kyaneos, tu care mă cunoști. Spune-le oamenilor. Vorbeam de doctrine pe vremuri, îți amintești?

La taraba lui Kyaneos tocmai încerca o carafă generoasă. Cum se făcuse tăcere, auzidu-se iarăși chemat de vagabond, înghiți repede și neliniștit se șterse la gură și-i răspunse înveselit:

— Doctrine? Eu nu sunt filozof, fratele meu!

Lovi carafa goală de contoar. „Aspru”, zise vânzătorului plesnind din limbă. Se ridică apoi și spuse cele ce urmează:

— Pitagora, lasă-mă să-ți spun eu toată înțelepciunea pe care o știu, o să fie scurt. Fetele din Phokis sunt cele mai bune. Vin apoi pe locul doi cele din Khios; apoi, dacă ai noroc să pici peste una din lydienele acelea bine făcute, ăla chiar e un deliciu. În spatele templului, acolo e altă treabă. Când vine lume, fetele din sanctuarul lui Kypris vine și se plimbă prin grădină în spatele Didymaionului. Acolo e raiul și cheile raiului sunt păstrate de phokide. Cele mai bune și cele mai ieftine. Dar își aleg clienții. Altfel, se culcă cu oricine: cu indieni, cu egipteni libidinoși și cu lybieni incestuoși. Se culcă și cu babuini, pun pariu. Fetele din Phokis, ah, cele mai bune!

Pitagora rămăsese cu gura căscată. Se adună și zise:

— Nu înțelegi: vorbeam despre progresul comerțului…

— … comerț? Să-ți zic eu despre comerț: știi ce-mi scoate Philylla mai ieri despre comerț? Îi zic, trei oboli, bine, dar mă lași să te iau din spate. Ce? Din spate? face ea cu ochii ieșiți din cap ca de melc și urlând la mine. Cum se zice, din spate, nu? Nu așa se zice? Dar ea, nimic! Te iau eu din spate, escrocule, zice, și mă fugărea, credeam că o să-mi ia gâtul. Ce să fac? Mi-am păstrat banii și am lăsat-o să se ia singură din spate. Fii atent, și mai tare: mai alaltăieri, treceam prin spatele templul, prin fața coloanelor, chiar înainte grădinii. Eram trist și n-aveam cei trei oboli, n-aveam decât doi pe care-i câștigasem cu prețul spatelui meu rupt în radă ieri încărcând vase pentru Mnesarkhos, tată-tău. Am văzut una nouă, o phokidă cu ochii verzi. Trebuie să vii, trebuie să o vezi…

— Nu se mai poate așa. Trebuie stasis, trebuie revoluție! Trebuie revoltă ! profită Pitagora de întrerupere, neliniștit de locvacitatea rotofeiului și încercând să ia el din nou cuvântul.

— Să-ți zic despre revoltă: după aia am luat-o pe Arykandia și i-am zis: te-au cam țepuit samienii ăștia, așa-i ? Ce zici micuțo, ți-ar plăcea să punem orașul ăsta în stasis, numai noi doi? Nicidecum, îmi răspunde, așa cum stau lucrurile mi-e foarte bine. Păi ești doar o biată curvă! Cum poți să fii mulțumită? Da, mi-a spus, dar acum îi știu pe toți. Dacă ar veni alții, ar trebui să-mi pun iar fundul la tir. Mereu s-au purtat cu mine astfel. Dacă vrei să știi, am iubit și eu o dată, mi-a zis, făcusem casă împreună. De când au venit banii, puteam să cumpărăm ce voiam. Înainte aveam pământul nostru și grădina noastră, mâncam ce creștea în curte și asta era și mai rămânea. Eram mândră că recoltam în fiecare an mai mult decât vecinul și omul meu punea deoparte ce rămânea de-a lungul iernilor pentru anii de secetă; și eram mândră de bărbatu-meu și de pământul meu. Când mi-a făcut curte, a venit cu un sac de orz și cu o capră șchiopătândă să mă ceară la tata, arătându-i mândru ce reușise el să pună deoparte. Tata l-a luat în râs dar mie mi-a plăcut, așa, un pic prostovan, un pic serios, cu capra lui legată cu sfoară, cu sacul lui de orz putred și cu ochii plecați în fața tatei. El i-a zis să piară din fața lui dar eu l-am luat de mână, te rog, tată, și el a văzut că mă are de partea lui și a sărit imediat și i-a făcut conturi și calcule cât avea el de gând să câștige anul viitor și cel de după. Și când tata a văzut în ce hal eram, a închis ochii, mi-a zis, bine, faci cum vrei; eu i-am zâmbit atunci dar pețitorul meu nici nu observase și continua să-i explice încăpățânat tatei cum avea el să dubleze recolta și cum într-o zi avea să devină om bogat. Atunci i-am spus cu voce tare, la un moment dat și îmi părea că a înțeles, căci nu mai știa ce să zică, ne privea, pe rând, pe mine, pe tata și iarăși pe mine. Mi-am zis că avea să se lumineze la chip cu timpul dar a rămas mereu morocănos deși muncea mult. Casa noastră a crescut și grânarele s-au mărit și mi-a dat și mi-a dat din ce în ce mai mulți bani de cheltuială deși el rămânea în colțul lui morocănos și eu aș fi preferat să-mi arunce o privire decât să-mi arate câți saci a pus deoparte sau un sărut în loc să-mi arate hambarele cum cresc și pe care le știam și eu la fel de bine ca și lui pentru că îmi rupeam șalele în fiecare zi la muncă. M-a violat mereu ca pe o curvă și nu ca pe nevasta lui pe care o iubește și pe care o îngrijește; chiar și azi îi plac curvele, se duce la ele la Lindos și nu uită niciodată să se oprească și pe la ele. Înainte nu era așa. Înainte nu erau toate fetele astea, nu știu de unde au răsărit. Așa a fost al meu, câtă vreme n-am avut bani a stat acasă. Acum vine la fiecare șase luni și-mi dăruie un pumn de bani pe masă cu o privire vinovată și o șterge imediat ca să-și regăsească curvele. De când a lăsat câmpul și s-a apucat de navigat cu prieteni de-ai lui de la Lindos, își face banii transportând avutul altora și și-a lăsat casa în urmă. Fetele din port îl caută, el le-a prins gustul și își petrece timpul cu Euthydike și cu hetairele. Nu mai am nimic de-al lui și dacă stai să te gândești că am așteptat un an să plâng ca o proastă. Atunci, ca să n-o lungesc prea mult, fac și eu ce pot. Locul meu este cel pe care-l vezi și nu există altul și e foarte bine așa, nu mă deranjează prea tare.

Kyaneos își trase răsuflarea după atâta povestire și reporni:

— Până la urmă i-a plăcut, vezi tu? Așa e, Pitagora. O să spui că știința ta caldeeană te învață altfel. Poate. Eu n-am călătorit ca tine. Tot ce știu am învățat de la curve. Nu fac decât să-ți spun ce știu eu, și crede-mă că nu e mare lucru.

— Tu chiar nu înțelegi nimic.

Numitul Pitagora se supărase și mi se părea mie că avea dreptate; o să-mi ierți vorbele grele pe care le transcriu din când în când aici, Phalanthos, căci nu sunt decât cuvintele unui vulgar care n-a cunoscut fără îndoială vreodată altceva decât munca înrobitoare. Totuși, acestea sunt cuvintele care mi-au îndreptat atenția înspre cel ce avea să-mi devină învățător și stăpân.

Atunci s-a nimerit să mă trezesc cu Aiakes și cu suita lui, îndreptându-se spre Heraion. Era secundat de Polikrates, înalt, îmbrăcat cu o tunică cu margini aurite, obrajii roșii și puternic ca în ziua când luase stadionul la Olympia. Urmau frații săi, apoi, în sfârșit, Metis, ea era, phokeeana pe care mi se păruse toată ziua că o văd peste tot. Mai erau Barbarul, mai erau și alții.

Am vrut să-mi trag voalul pe ochi dar prea târziu.

— Unde mi-este inelul, a întrebat Polikrates.

— În templu.

— Și tu ce faci aici?

I-am mințit că-i țineam locul lui Kyaneos. M-a privit cu îndoială. Barbarul de-alături, inspecta statuetele:

— Îmi plac zeii voștri, a zis barbarul. Petrecăreți și depravați, nu tenebroși ca cei din Babilon.

Polikrates m-a întrebat:

— Cine este figurina aceasta, băiete?

— Nu e băiatul tău, a izbucnit vagabondul care, văzând toată această lume bună, se amestecase și el alături de mine la contoar.

M-am bucurat că-mi ia cineva apărarea.

— Vorbesc băiatului meu, nebune, nu te amesteca, i-a spus stăpânul meu.

Nu știam cum să fac să ascund figurinele.

— Ce-ai mai crescut, Polikrates! Erai doar atâtica. Spune-mi Polikrates, sacrifici zeilor?

— Sacrific, mizerabile. Ce treabă ai tu?

— Ce sacrifici, spune-mi?

— Sacrific ce sacrifică toată lumea.

Aduseseră un miel.

— Ce ai tu cel mai prețios, Polikrates?

Stăpânul meu n-a răspuns. A vrut să știe însă:

— Cine e acesta? Ce treabă are el la Samos?

— E patria mea, a răspuns omul.

„Patria ta”, l-am auzit pe Polikrates murmurând în barbă și privind cu îndoială zdrențele lui. Cum Aiakes inspecta figurinele expuse pe tarabă, vagabondul se improviză negustor:

— Figurinele, privește-le, sunt cu toții aici: Apollon cu arcul de argint, Afrodita Cypriana, Khimaira, satirii… Bărcuțe și nave mici de lemn, pentecontere de cear cu bordul de ceramică și două meșe în chip de catarge, rodii cu mii de semințe ce poartă noroc și candelă. Varsă-le pe toate aici pe contoar, băiete, să vadă domnii mai bine.

Aiakes alesese o statuetă de ceară.

— Chiar că sunt frumoase. Pe aceasta am s-o ard.

Binecuvântat să fie moșneagul acesta, mereu are un cuvânt bun pentru mine. Alesese capul oribil al Khimairei, eu îl făcusem, și mi se părea bine făcut. Polikrates a urmat exemplu tatălui său, a arătat către statuetele pe care le aranjasem și i-a spus frumoasei Metis:

— Îți ofer o statuetă. Alege-o pe cea pe care o vrei.

Erau figurinele mele. Am avut un gest ca pentru a le proteja. Polikrates nu-și făcea griji, a luat două, frumoasa Kypris într-o mână și în cealaltă o figurină care o îl înfățișa pe Herakles, musculos cu ghioaga sa, adică el, pun pariu, după mintea lui. Polikrates cu metaforele lui, pe bune.

— Sunt statuetele mele, am spus, tare și țanțos.

N-aveam niciun chef să-i ofere el fetei statuetele mele. S-a întors către mine, am avut un gest, mi-am pierdut sângele rece și-am împrăștiat dintr-o lovitură toate statuetele de pe contoar. Figurinele s-au împrăștat în mii de bucăți pe dalele pieței. Polikrates mă privea cu niște ochi de parcă voia să mă omoare dar l-am înfruntat și nu știu ce avea să iasă. Din fericire Aiakes m-a gonit.

— Du-te-n treburile tale, băiete!

Am șters-o, recunoscător. Metis spunea ceva la urechea lui Polikrates. Aș fi putut să-l omor pe pretențiosul ăla. M-am oprit. M-am prefăcut că strâng de pe jos bucăți de statuete […]

[…] Polikrates care îl întreba pe vagabond:

— Cine ești tu?

— Euphorbos, a răspuns acesta, cât mai maiestuos cu putință.

— Tatăl tău cine e?

— Panthoos.

Euphorbos, cel ce mănâncă bine, fiul lui Panthoos, pentru cei ce cunosc poveștile, este eroul troian care pe vremuri îl rănise pe Patroklos, prietenul bun al lui Akhileus, înainte să fie el însuși ucis de Menelaos din Sparta.

— Ești nebun. Euphorbos trebuie să fie oale și ulcele de multă vreme.

— Am înviat.

Pe mine m-a făcut să râd. Era un pic sărit. Kyaneos le-a spus numele lui, lăsați-l în pace, delirează, e Pitagora. Pitagora, fiul lui Mnesarkhos, sirianul, geomoros, proprietarul puternic în insulă, în Samos, da, chiar el e, s-a întors. De unde, de prin călătorii, știu eu? Aiakes l-a măsurat cu un aer interesat și l-a întrebat pe fiul său:

— Tu ții minte ca Mnesarkhos să aibă un fiu cu numele Pitagora?

Apoi s-a întors către vagabond:

— De ce-ți ascunzi numele?

— Nu mai sunt Pitagora. Mi-am schimbat numele. De-acum sunt Euphorbos! Nu mi-a schimbat numele, de fapt. M-am reîncarnat. Tatăl meu nu mă mai cunoaște! Nu sunt negustor ca el. Oamenii pe care îi cunoșteam în insulă nu mai mă recunosc. Totul s-a schimbat. Nici nu mă cunoșteai Kyaneos! Am numele acesta de când luptam vitejește sub zidurile Ilionului. Eu sunt Euphorbos, viteazul, și tatăl meu este Panthoos, preot al lui Apollon la Delfi!

Se opri răsuflat. Gelonos, scitul care-l însoțea pe Aiakes peste tot la vremea respectivă, a intervenit.

— Îi sparg fața, patroane?

— Nu, vă rog, nu, s-a interpus Kyaneos. Lăsați-l, te rog, Aiakes. E prietenul meu.

Acum trebuie știut că Pitagora este unul din acele nume pe care în Ionia numai geomorii, proprietari de pământuri au obișnuința de a le purta și, chair dacă în zilele noastre mai putem auzi și câte-un om prost numit astfel, în vremurile de care povestesc era imposibil ca un vagabond să poarte un nume atât de sonor. Era deci fiul lui Mnesarkhos, bogatul negustor sirian care aduce cea mai mare parte a lemnului trac pe șantierul lui Aiakes. Drumul spre Rhodos este al lui, cunoaște oameni la Lindos și la Ialyssos, unde de altfel și-a petrecut și cea mai bună parte a tinereței și unde, din ce se spune, a lăsat în urmă o casă și o nevastă. Mai departe e Halikarnassos și Hexapolisul dorian, bogata Kypros și toată coasta liciană până la Tyr, și numai el este în stare să depășească Kos fără teamă, cu vasele grele de vaze umplute cu ulei. Este primit cu cinste de Molpoi la Milet, era primit înainte de Kyros și este primit și după Kyros. Regii pământului cad, alții se ridică, iar Mnesarkhos sirianul le aduce în liniște mărfurile. Are ofrande pe calea sacră ce duce la Heraion, a acoperit cu ele un sfert din cheltuielile noii construcții și are o capelă rezervată cu statui ce înfățișează membri ai familiei sale. Jumătate din pământurile din periaia de pe coastă îi aparțin și prietenii lui de la Priene îl protejează. Nu e orișicine, cu toate că e străin.

— Ce meserie ai tu, amărâtule?

Aici vagabondul își încruntă sprâncenele și îi spuse printre dinți:

— Nu mă umili. Nu sunt artizan precum vulgarii.

— Ce faci tu, atunci?

— Sunt ghicitor. De vrei să cunoști adevărata mea știință, adu-mi o pasăre și vei vedea. O să-ți ghicesc. Orice ai. Și un guguștiuc ar merge.

Vagabondul cu plete lungi se opri un moment văzându-o pe Metis și își reîncepu urările:

— Tinerico, să fie această dimineață zorii zilei tale, proaspătă și splendidă ca o ploaie de vară! Îți ghicesc în ce vrei, nu contează. În măruntaie de pasăre. În negrul ficatului. În porumbei, găini și șoimi. Adu-mi dobitocul, îți voi ghici și mi-l vei lăsa mie apoi. După știința siriană sau caldeeană, după preferință și după dorința ta, îți ghicesc soarta, fată frumoasă, după caz într-una, două sau chiar patru incizii, urmând drumul nisipului; urmele cele mai vizibile apar în zilele de lună plină dar are să meargă și astăzi mi se pare mie, nu-s semne de ploaie; o să înveți astfel ce ți-e destinat: dacă iubitul tău — și mă arăta pe mine, — te va lua de mireasă, și cu câtă zestre; dacă dorințele îți vor fi satisfăcute…

— Înțeleg, a răspuns fata. Și cum faci?

— A, asta e secret! Privește aici: ficatul. Vezi tu resturile acelea de urme de murdărie când tai? În negrul acela rezidă răspunsul. Tăind astfel pot ghici tot ce dorești. În negrul ficatului. Dar cine ești tu, fata mea?

— Sunt ghicitoare și eu…

— Femeie ghicitoare? Și în ce ghicești?

— În negrul ochilor.

Pitagora i-a aruncat atunci o privire neliniștită.

— Toți ghicitorii aceștia, a intervenit Aiakes. Mă întreb la ce sunt buni. Dacă oamenii ar face meserii cinstite, grecii din insule nu ar avea decât de câștigat.

Mi se pare mie că atunci Pitagora s-a supărat și a rostit cuvintele ce urmează:

— Întrebi la sunt buni ghicitorii? Am să-ți răspund eu deși îmi vorbești ca unui om de joasă condiție; căci am călătorit de la Heliopolis, în Egipt, și până la marginile regatului Baktriei și m-am întreținut cu mistagogi cu preoții templelor Caldeilor. N-am să-ți pun, o Aiakes, înainte, nici nașterea mea bună, căci cu negustoriile tatei îi las pe frații mei să se mândrească iar eu am să le trec sub tăcere. Nu ți-am reproșat nici puțina stimă în care mă ții, de vreme ce îmi spui în public „vagabondule” și ții să mă treci în ochii oamenilor drept om de nimic. Am să-ți spun eu la ce suntem buni noi ghicitorii. Suntem buni să îngrijim zeii făcuți din grăsimea uleiului ce-l transporți pe vasele tale, și a turmelor de miei grași pe care le duci la Abdera. Zeii aceștia sunt răscumpărarea banilor tăi prea abundenți o Aiakes, ai tăi și ai tatălui meu Mnesarkhos, prinț între oameni și prinț al lumii; zeii aceștia nu măsoară decât îndepărtarea ta, iar noi nu suntem decât îngrijitorii lor! Dacă nu urmezi viața, urmărești puterea, convins, mereu, că, de data aceasta, acum, vei fi poate fericit, cu nava asta, cu orașul ăsta, cu sclava asta nouă sau cu insula ce-ți cere protecția, sau știu eu ce onoare îți acordă faraonul cel gelos. Și când înveți la sfârști că lupta ta nu are nicio valoare, ai să vii dezamăgit în templul meu și o să mă rogi în genunchi să-ți iau banii în schimbul nefericirii tale. Și atunci am să-ți vând zeii mei pe o avere, Aiakes, pentru saci întregi de bani de aur lucitor, și nu va fi suficientă argilă pe fundul râpelor pentru a arde figuri de zei pentru toți tovarășii tăi de negoț, Hephastoi pitici și Here grăsane. Iată, Aiakes, iată la ce sunt buni ghicitorii !

Sunt chiar cuvintele ce le-a rostit Pitagora din Samos. Sunt cuvinte ce pe mine m-au atins, le-am notat și ți le transcriu aici. Mi se pare că și Aiakes s-a simțit atins la ideea că tatăl acestui om ar fi puternicul Mnesarkhos și îmi pare că se uita la el cu alți ochi. Acest Pytagoras, cu pletele sale argintate pe care îi plăcea să le împletească în cozi siriene și cu barba sa cenușie […]

[…]oficiantul nu mă lăsa să intru fără ofrandă; și trebuia neapărat să intru. Cum bătrânul Eryxidas, preotul, nu era acolo, am alergat să-l chem pe Pitagora. Văzusem că poartă punga cu bani și i-am cerut să-mi împrumute un bănuț. Nu știu cum am avut încredere. A rămas o clipă fără să spună nimic și jucându-se cu un bănuț.

— Băiete, mă vezi că cerșesc prin toată agora și totuși vii și-mi ceri un ban. Prost nu ești, înseamnă: am să-ți dau un bănuț. În schimb, a adăugat, vei asculta un curs de știință.

Am întins mâna, am ridicat capul, am luat bănuțul, recunoscător. Era un bănuț de elektron.

În felul acesta l-am întâlnit eu pe Pitagora, samianul; și chiar în aceeași zi am devenit și primul său elev. Căci locuitorii Ioniei nu cunosc misterele reîncarnărilor, ale numerelor și toate celelate științe pe care Pitagora le-a adus din călătoriile sale. Samienii, în particular, sunt oameni cu moravuri simple, mai degrabă doritori să se ocupe cu partea practică a vieții decât cu doctrine. Am început prin a lua bănuțul de elektron pe care mi-l oferea, și știința sa. Dar alții, în curând, l-au plătit cu aur, așa cum fac în zilele noastre elevii săi bine-crescuți din școala de la Metapontion, fii ai tiranului și ai aristoilor din Syrakosion. Las consemnat faptul că eu sunt primul care am fost elev lui Pitagora, fiu al lui Mnesarkhos, samianul cu lung păr argintiu, din timpul în care mi-a plătit o piesă lidiană de elektron pentru a-l asculta […]

[…] mi-era doar frică de Polikrates și voiam să intru cât mai repede să mă ascund în templu. Când oficiantul mi-a cerut ofranda, i-am întins bănuțul de elektron.

— Moneda asta fără de valoare? a spus.

Mi-am luat piesa înapoi. N-am înțeles niciodată cum judecă oamenii valoarea. Mai mult chiar decât argintul înnegrit sau decât aurul făeă zimți, îmi plăcea culoarea ciudată a acestui amestec, cu strălucirea sa discretă, deopotrivă aur și argint, totul ștampilat cu un cap de leu. Nu știu de ce mi-a plăcut mereu ceea ce pare să nu aibă valoare.

— Nu vezi? Un amestec: nici aur nici argint, dar bătut să facă prețul; pe cine păcălesc ei? nu, băiatul meu, aici nu sunt emporiile din Sardis. Aici este Heraionul din Samos unde vin greci și străini de peste tot. Se plătește cu măsuri curate de argint sau chiar de aur! Plumbul ăsta fără rost, păstrează-ți-l !

Mă pregăteam să plec și să-l înfrunt pe Polikrates când m-a recunoscut oficiantul:

— Și spune-i Thrattei să mai aducă coșuri, mi-a spus.

Am mințit:

— Mama e bolnavă, am venit eu în locul ei.

Mi-a făcut semn să trec și s-a întors către însoțitorul său:

— De când Thratta e bolnavă, s-a țicnit nițel, l-am mai auzit. Umblă cu piei umflate de șarpe agățate în vârful bățului prin agora, de râsul oamenilor.

Mă vorbea de rău, și pe mine și statuetele mele care erau acum în mii de bucăți […]

[…] talanți de argint[…]

[…] maimuțe de fildeș și mercenari libieni […]

[…] în templu unde […] vătraiul pentru prins șerpi. Naosul templului e rece, deschizăturile situate sus de tot lasă să intre o lumină slabă căci Heraionul e înșelător. În spatele splendidului rând de coloane albe spațiul dintre zidurile temenosului rămâne întunecat și acceptă cu greu bogata lumină ionică. De-afară se aude ciripitul vesel al păsărilor dar în umbra naosului abia se disting culorile celor douăsprezece korai, fecioarele de piatră. Faldurile cuminți le curg pe curbele abia vizibile ale șoldurilor lor abstracte și se lărgesc în partea de jos ca și cum statuile ar fi crescut cumva din pământ. Perfect aliniate, cu ochii înconjurați de negru, ciupind cu mâna dreaptă pânza de piatră a rochiilor cu un același gest înțepenit, afișând eleganța reținută a unui surâs forțat pictat în culori acum scorojite. Sunt dedicate de diferite familii samiene: aceasta de Aiakes fiul lui Syloson, cealaltă de Mnesarkhos, altele de alții. Formează un semicerc în jurul statuii albe a Herei, soția maiestuoasă a domnului olimpian.

Apucam șerpii cu vătraiul, din loc în loc, îi prindeam, amorțiți de frig, îi puneam în coș. Printre statuile korelor mi s-a părut că mișcă ceva și am tresărit.

— De ce ți-e frică?

Deodată. Era Metis. Am tresărit. Era de necrezut.

— Nu mi-e frică, am răspuns repede. Te-am luat drept o statuie. Nu mi-e frică. Pe unde ai intrat? De ce să-mi fie frică?

Ce făcea ea în templu? Cum o lăsaseră să intre? Am continuat să strâng din șerpi, neîndrăznind să ridic capul din pământ, ca și cum nici nu se întâmplase nimic. Ea se plimba, apărea și dispărea de după statuile korelor. A trecut pe lângă imensa statuie a Herei ce trona în mijloc, și-a plimbat apoi privirile pe ofrandele depuse în obscuritatea incintei, ca și cum ar fi încercat să discearnă ceva. Erau acolo niște sulițe siriene, le atinse vârful cu curiozitate. Erau scuturi, erau coifuri, erau corseturi din Babilon, erau coci de nave de abanos, darici de aur, schelete de capete de crocodili vânați pe fundul fluviului Egiptului, ofrande ce fuseseră puse pe masa din fața statuii Herei. Mâinile zeiței, una într-alta, țineau inelul de piatră de smarald al lui Polikrates, cu țestoasa imprimată, lucrat de Mnesarkhos în tinerețe, în vremurile în care era bijutier. În fața statuii Herei ea și-a fixat privirea asupra ciorchinelui de sâni, a întins mâna și-a luat inelul. Mi s-a părut că s-a auzit imediat un zgomot și lumina care intra prin strâmtele deschizături a slăbit. Întorcea inelul pe toate părțile și privea minuscula țestoasă și inscripția de pe inel:

— Al cui e inelul acesta?

— Nu pot divulga secretele templului, am spus.

— Ar trebui, a oftat ea.

A dat să-și pună inelul într-un buzunăraș. M-am apropiat, i-am smuls inelul din mână și l-am pus la loc între palmele statuii. Era o hoață asta.

— Nu ai dreptul, i-am spus.

„Am toate drepturile”, mi s-ar părut că o aud spunând ca pentru sine. Nu era o impresie deci, chiar era o hoață. O supravegheam cu atenție acum. Îmi spuneam că n-ar fi trebuit să o las să intre în templul Herei. Nu era vina mea, intrase singură, nu eu o lăsasem.

M-am prefăcut atunci că sunt ocupat cu lucrul, dar fără să o pierd totuși din vedere. Unul din șerpi se încăpățâna să se agațe de vătrai. L-am încleștat de după maxilare, șarpele s-a crispat, s-a încolăcit, s-a încârligat de-o parte și de alta a brațului. În sfârșit, s-a înmuiat și s-a lăsat să alunece ușor, lung și inert. Ea mă privea curioasă și eram și eu mândru de dibăcia mea căci aveam sentimentul cumva că o impresionez. Nu mă apreciau prea mult pentru ce făceam nici la templu nici în alte părți. O plăteau pe mama și asta era tot.

Am exagerat atunci. Privește: am vrut să apuc șarpele de după cap, șarpele și-a înfipt colții în mâna mea. Am continuat cu șarpele care rămăsese agățat de mâna mea ca una din acele lipitoare ce abundă în mlaștinile de lângă Imbrassos. L-am scuturat apoi dintr-un singur gest sigur, drept în coș.

În aerul rece al naosului, scurgeri firave de apă transpirau pe piatra cenușie. Ea se sprijinise, vie și frumoasă, pe statuia rece a Herei. M-am apucat prostește să citesc cu voce tare inscripția de pe tivul veșmântului și să povestesc :

— Ascultă povestea statuii: tatăl lui Kheramyes geomorul a dedicat-o. Pe vremea când erau tulburări între Ephessos și Magnesia din cauza posesiunilor de pe continent. Samos nu avea pe atunci periaia de sub muntele Mykale, ci asedia Priene. Din cauza unui vis pe care l-a avut un strămoș al lui Aiakes, stăpânul meu și arkhonul geomorilor, proprietarul șantierului naval. Visul acesta, trimis fără îndoială de nimeni altul decât de domnul Poseidaon Helikonios, privea construcția casei sale la piciorul muntelui Mykale. Și casa aceasta se pare că este chiar Panionionul, templul pe care l-a zidit Aiakes pe teritoriul acela ce aparținea pe vremuri orașului Priene, pe continent. Oamenii din Priene, asediați de samieni, contau pe vecinii lor din Myous să le aducă provizii peste golful Latmos. Milezienii pe vremurile acelea erau oameni tari și curajoși, nu ca astăzi, sclavi ai perșilor. În timpul asediului, Samosul a trimis bărci cu hopliți deghizați în pescari și cu aruncătoare de ulei în flăcări și au fost primiți în cetate. Au debarcat și au răspândit teroare și au pus foc portului și au deschis porțile dinăuntru. Numai astfel orașul a fost luat. Căci la vremea aceea nu erau marile triere și nici vicleniile inventate de atenieni pentru a lua orașele întărite. Cetățile, dacă aveau fortificații, dacă aveau un puț cu apă și provizii, puteau să reziste ani de-a rândul, n-aveai ce să-i faci. Dar Priene a trebuit să se predea, și fără curgere de sânge, căci au confundat navele noastre cu cele promise de milezieni cu provizii. De atunci Kheramyes a dedicat această koră de piatră albă de Naxos, a înscris-o cu litere vechi cum nu se mai folosesc acum…

— Statuia ta știe multă istorie, a spus ea.

Eram ghemuit pe vine și descifram inscripțiile. Am ridicat capul, surprins.

— Poate să prezică și viitorul? a întrebat.

Nu am știu ce să răspund.

#— Nu crezi că o zeiță ar trebuie să prezică viitorul mai degrabă decât trecutul?

Am privit o vreme statuia mută și rece. Nu înțelegeam ce voia să spună, căci nu cunoscusem niciodată nimic altceva. Era Hera, era statuia, veche, desigur, ea nu prevedea viitorul așa cum îl făcea zeul arzător din Delfi sau cel din Didyma sau nici chiar cel din Klaros din Aiolia.

Mi-e un pic rușine să povestesc aceste detalii. Eram tânăr atunci și eram imatur. Metis se desprinsese de piatră, se apropiase. Mi s-a oferit, vie și delicată. Sânișorii ei înțepau pânza tunicii. Am avut impresia că statuia cenușie ne privea. Mi-a fost rușine. Nu sunt lucruri care se fac într-un templu. În fine. O respinsesem. Nu știu. N-ar fi trebuit. Mi s-a părut că nu sunt genul de lucruri ce se fac într-un templu.

— Viitorul tău este la fel de previzibil ca și trecutul înscris pe veșmintele zeiței tale moarte.

A spus, cu dispreț, și vocea i s-a schimbat. Eram tulburat și rușinat.

S-a deschis atunci cu zgomot poarta templului.

A intrat o femeie, grea, ducând cu ea un coș de răchită. A pășit până în centru. În locurile unde veșmântul îi atingea corpul abundent, pe la subraț și sub burta revărsată, pânza se vedea transpirată. Așeză coșul pe jos cu atenție ca pentru a nu sparge ceva. Era chiar femeia pe care o văzusem ceva mai înainte printre tejghelele negustorilor. În obscuritatea templului, fața naivă a înaltei statui a Herei afișa un surâs fals. Femeia a așezat coșul și cu un pas sigur s-a îndreptat către statuia Herei. Puse mâna pe inel și se îndreptă spre ieșire.

— Nu ai dreptul! am strigat.

— Ce este, copilul meu?

Pretindea că este mama.

— Cine ești tu?

Ea s-a prefăcut că e uimită. I-am strigat:

— Ești o impostoare!

Aveau să mă tragă la răspundere dacă găseau inelul furat.

— Nu ar trebui să fii aici, băiatul meu.

Vorbea acum cu o voce înfiorătoare.

— Ești o impostoare!

Metis se așezase alături de mine. Aș fi vrut să știu cine sunt femeile acestea. Am privit-o pe Metis bănuitor. Am prins încheietura mâinii grăsanei să-i iau înapoi inelul lui Polikrates. Cu dosul brațului său gros, m-a lovit cu o putere neașteptată. Am lovit-o la rândul meu cu vătraiul ceea ce i-a lăsat o urmă de sânge. Inelul i-a scăpat și a râcâit cu zgomot dalajul rece al templului. M-am apropiat de ea amenințând-o cu vătraiul. A fugit atunci spre ușă și, înainte să ies, mi-a spus ceva ce n-am auzit. A trântit ușa, zăvoarele de fier au căzut și s-au închis singure, unul după altul. Eram închiși, eu și cu Metis.

Am ridicat inelul care căzuse pe jos. L-am strâns tare în palmă. Polikrates avea să mă omoare dacă-i pierdeam inelul.

Atunci s-a declanșat ceva ce semăna cu o furtună. S-a arătat o creatură cu o coroană îngrozitoare. Prinsese forma statuii Herei, și s-a desprins de statuia mare din centru a zeiței, dar nu era divina soție a lui Zeus. Aerul dens din templu era încărcat ca și cum avea să expodeze. Statuia se mărise ca și cum ar fi absorbit sevă din dedesubturile templului. Fiecare colțișor al temenosului era plin de o prezență veninoasă și încărcată.

Statuia nu mai era acum cenușie și cuminte, cu machiajul său ros de timp, era înconjurată acum, înainte și pe dinlături de boabe translucide ca cele ale rodiilor suculente din Ialyssos, roșii și umflate. Șerpi scoseseră capul din coș. Unii se scurgeau pe dalele templului, alții, înaripați, își luau zborul, cu o pocnet al aripilor care semăna cu cel al liliecilor.

Se umflase de parcă și acum tot spațiul templului. Nu știu cum să explic mai bine. Țin minte că îi vedeam ochii peste tot, ochi pătrunzători și reci. În aerul încărcat, șerpi înaripați zburau, cădeau la pământ și loveau zidurile și porțile. Sânii cu care apariția Herei era înconjurată și care semănau cu niște boabe de struguri se schimbaseră într-o mie de ochi multiplicați care mă fixau monstruoși ca cei de pe cozile păunilor sacri din curtea templului. Nu era cale de scăpare, priveau peste tot. Se auzeau șușote, se vorbea despre mine, se vorbea de Metis, comentau tot timpul orice gest pe care-l făceam, mă judecau, abia aveam timp să înțeleg ce se întâmplă, lovit de cozile șerpilor ce se loveau bezmetici de zidurile și de statuile din templu. Am închis ochii, mi-am acoperit capul mâinile, mi-am acoperit urechile. Nu mai puteam.

— Inelul! a șuierat apariția falsei Here.

„Inelul”, șuierau și șerpii. Am blestemat în inima mea aceste șoapte, le-am blestemat ochii galbeni și colții veninoși. Altceva nu puteam să fac.

Am decis că nu-mi mai era frică de creatura aceasta. În jur furtuna continua, șerpii zburători se învârteau în spațiul închis al templului, mă loveau uneori din zbor ca niște șfichiuri de bici. Am simțit mușcători pătrunzătoare, ca de colți. I-am desprins. I-am aruncat. În descumpănirea mea, apariția dezlănțuită m-a încremenit. Inelul mi-a scăpat. Știu acum că n-ar fi trebuit să-l las, ar fi trebuit să-l păstrez cu orice preț, n-ar fi trebuit să-i dau drumul pe jos, am greșit, încă o greșeală, nu mai pot, aș vrea să înceteze toate acestea. Îmi amorțiseră și brațele. N-ar fi trebuit. Altă greșeală. Nu mai pot. Herakles însuși trebuie să fi greșit în muncile lui.

Metis.

Și ea la fel, înconjurată și biciuită din toate părțile de șerpii zburători libieni care dansau în jurul ei dansul acesta al morții și care o șfichiuiau fără încetare în vârtejul format de apariția-rodie.

Așa cum presimțisem, apariția nu era o creatură umană așa cum suntem noi. Nu era nici marea zeiță Hera, luminoasa soție a tatălui olimpian. Ceea ce pot spune este că atunci când am putut să respir era pace în jur, era bine. Eram loviți dar eram vii. Nu era niciun poet idiot împrejur care să facă elogiul războiului. Statuia zeiței, Hera, divina încoronată de diademă strălucitore, soție a lui Zeus tatăl purtător de egidă și aducător de tunet, era acum albă și luminoasă ca și cum templul s-ar fi purificat.

Metis fusese mușcată în mai multe locuri și una dintre mușcături avea venin injectat, se vedea clar. I-am desprins repede șarpele care se agățase, l-am aruncat cât colo cu scârbă, mi-am apropiat gura de carnea sa rănită, am supt veninul și l-am scuipat pe jos până am simțit gustul familiar al sângelui, gust de fier ruginit, ca și cum aș fi lins o sabie veche.

A trecut ceva timp. Se bătea la ușă când am deschis ochii. M-am ridicat cu greu, am scuturat-o pe Metis, Aiakes cel venerabil a pășit înăuntru, ne-a privit, apoi a scrutat cu curiozitate interiorul obscur al templului. „Ce se întâmplă?” a întrebat el.

— Nimic, am spus.

— Nimic, a spus Metis.

Aiakes ne-a privit strâmb. A intrat în templu urmat de un oficiant. A ridicat mâinile în sus și a spus:

— Ascultați-mă.

A depus pe masă figurina de ceară ce mi-o cumpărase. Își înțepase un deget, un strop de sânge se scursese pe capul figurinei. Oficiantul și-a pus o mască de piele ce semăna cu un cap de pește, l-a invitat să iasă. Aiakes s-a întors și a pronunțat cu voce tare cele ce urmează:

Îl leg aici,

pe Molpogoras

și limba lui

și mâinile lui

și picioarele lui

Fie să-l arunce hula rece pe malurile înghețate de la Salmydessos

gol printre Tracii cu plete înalte

să guste pâinea înrobirii și a suferinței

dă-i scrâșnirea dinților, închis în corzi de alge

căci m-a nedreptățit și a scuipat pe jurământu-i

el, ce-mi era prieten.

Mi se făcuse pielea de găină. Hipponax blasfemiatorul n-ar fi putut zice mai bine. Vezi, Phalanthos, cum gândeam și eu același lucru, îl înțelegeam foarte bine pe Aiakes. La fel ca el, nu avusesem nici eu vreodată parte de adevăr, a trebuit să lupt pentru a-l avea. Și pe mine, ca și pe stăpânul meu, m-au mințit. Nu era un capriciu, o idee de studiu sau un entuziasm oarecare. Am fost atât de fericit să-l am că nici nu mi-am dat seama că ionilor nu le pasă. Căci au burțile pline și nu știu că nimic nu se poate fără adevăr. El este mai mare decât noi și așa suntem noi făcuți, să trăim pentru mai mare decât noi.

Acestea sunt ciudatele evenimente ce s-au petrecut în acea zi. Oamenii cu minte la cap nu-și pun credința în astfel de poveștioare, se țin la distanță de profeții și de alte cimilituri și pe bună dreptate căci nici eu nu cred cu ușurință o poveste oarecare auzită încoace sau încolo. Dar când domnul Enyalios își pierde răbdarea înțelepciunea de dizolvă și monstruosul ia formă. Pentru motivul acesta legea helenică vrea ca sacrificiul să aibă loc înaintea templului și, urmând această obișnuință, uneori urmată și de unii barbari, puțin oameni sunt admiși înăuntru. Și dacă pot să-mi dau și eu părerea mea, Aiakes a greșit să-și arunce blestemul înăuntrul templului și aceasta în ciuda supărării lui, dar o poveste este făcută din fapte și dacă trebuie înlăturată orice faptă trebuie atunci ștearsă povestea cu totul. Faptele ce-au urmat îmi dau dreptate așa cum voi arăta la vremea potrivită.

Deocamdată Aiakes ieșise din templu. Metis îl urma. Mi-am întors buzunarele pe dos, am căutat cu spaimă peste tot dar inelul dispăruse. Nu mai aveam inelul.

Am alergat să-i prind din urmă:

— Dă-mi-l înapoi!

— Ce?

— Inelul.

— Despre ce vorbești, băiete? a spus Metis.

S-a întors apoi. Polikrates o să mă omoare când va afla. Mi-am întors iarăși buzunarele pe dos și am căutat, febril. Ce nebunie. Nu era. Sigur ea îmi furase inelul. Era o hoață asta.

[…] mulți șerpi s-au arătat atunci. Au ieșit încetișor de prin colțurile casei, au invadat-o, s-au strecurat pe sub pat. S-au urcat peste tot. Probabil că am rămas ceva timp fără cunoștință. Pe ziua de zece al lunii Taureon a murit mama. Sau poate în ajun, nu-mi mai amintesc. Kyaneos, grăsanul, a venit să-mi spună, cu suflarea tăiată: „A murit Thratta. Trebuie s-o îngropăm imediat. Păreri de rău”. Vorbea mereu grecește în felul lui aparte, gândind că excesul de corectitudine l-ar face să fie mai bine văzut în ochii ionilor. Eram în port când am aflat, mă ocupam de niște afaceri ale lui Aiakes din Megara, orașul acela care, prins mai mereu în stasis între partidele puternice îi aduceau lui, negustorului samian, mulți bani, iar mie multă treabă.

Au îngropat-o pe mama ziua ce-a urmat. Sattys s-a ocupat. Eu nu mai vedeam clar. Râdeau la moartea ei. Cunoșteam deja obiceiul acesta al tracilor dar pe undeva îl știam într-un mod abstract, la înmormântărire altora. Geții au obiceiul acesta special, să râdă la înmormântări. Râd în fața morții, râd în fața cerului care plouă, în fața fulgerelor își trimit mesagerii pe care îi trag în țeapă în lăncile lor. Dar, dacă pot să-mi exprim părerea pe de-a dreptul, râsetele acestea seamănă mai degrabă cu niște behăituri și fețele lor, în timp ce se forțează să le execute, arată a înfiorătoare strâmbături. În timpul procesiunilor, papițoi mascați afișează înspăimântătoare râsete și murmură imnuri barbare. Geții aceștia se bucură în fața morții și se întristează în fața fiecărui nou-născut, poate pentru că, mă gândesc, știu ei bine pe ce lume îl aduc. Se poate ghici strălucirea criminală în ochii lor în spatele măștilor. Ei însă iau lucrul acest drept semn de curaj. I-am privit cu atenție căci găseam că râsetele acelea nu erau la locul lor, cum probabil că gândeau și ei, și totuși executau acest martiriu. Martiriul cui ? Al mamei sigur nu, căci ea era deja moartă. Dar al umanității lor, cred, dacă acest cuvânt avea o semnificație oarecare pentru ei. Am analizat acele râsete: sunt cumva atone, așa cum ne-am și aștepta de altfel la o astfel de ocazie de către oameni cu moravuri mai puțin excesive; pentru urechea mea sunau la fel de fals ca bocitoarele comandate de unele rase la înmormântări iar efectul dat spectatorilor este acelea al unei gigantice bătăi de joc, dictată de cine știe ce strămoș care o fi avut, el, cel dintâi, ideea. Îi vedeam cum ridică paharul ca și cum s-ar fi spus o glumă proastă dar bine știută și pe care toată lumea se grăbește să o valideze printr-o succesiune de râsete forțate; fără niciun motiv, de altfel, dacă nu din obișnuința de veacuri de a râde în fața morții și din încrederea ce poate căpăta omul din executarea în grup a unui gest vechi și poate lipsit de orice sens. Mă întreb dacă există țări în care chiar se și ucide ritual, doar așa, să simtă oamenii că sunt împreună. În fața cadavrului mamei, în tot cazul, râsetele astea mi se păreau niște bătăi de joc murdare. Poate că nu fusesem un prea bun fiu. Nu știu. Nu mai știu.

Ionii au un fel diferit de a fi. Deja, ei sunt la ei acasă. Sunt sănătoși și au pântecul plin. Sunt oameni ai mării, de umoare egală, slabi și nervoși, bine făcuți, cu corpul îngrijit, nu așa cum se văd oamenii în pământurile acelea interioare cu obrajii supți de nevoi, cu ochii stinși de disperare, de lașitate și de munca îndobitocitoare, fără să cunoască vreodată fericirea.

Eram prins în vârtejul acesta unde nu mai aveam niciun sprijin și unde nimic nu-mi mai părea real. Mă plimbam singur pe străzile din Samos care nu-mi mai spuneau nimic. Mi-era totul străin. Seara, după apusul soarelui, aerul nu mai mirosea a nimic. Greierii nu se mai auzeau. Dimineațile nu mai aveau parfum, am ținut aceasta mereu drept o condiție pentru orașul meu, ca diminețile să miroasă frumos. Copacii mi se înstrăinaseră, îmi păreau toți acum pătrați ca și cum și-ar fi pierdut toate particularitățile și ar fi hotărât deodată să crească toți la fel. Privirile oamenilor: exacte, calculate, previzibile. Lumea îmi părea minerală și regizată de legi fixe și ostile. Nu simțisem niciodată Samosul ca un oraș străin. Nimic nu mă mai lega la marele oraș ionic. Nici străzile sale, nici șantierele, nici oamenii, în fiecare zi alții. E teribil de câte ori poți ieși pe aceeași stradă fără să întâlnești de două ori aceeași față. Ca și cum casele și templele erau doar fațade de lemn vopsit, montate așa cum vedem la reprezentații, și din spate ies și intră papițoi după bunul plac al vreunui zeu scamator șmecher care s-ar amuza să pună în scenă întâlniri fără urmare a spiritelor și a corpurilor. Indivizi pierduți și fără repere care se amuză să schimbe saluturi după un cod stabilit și care se preumblă pe străzi, o iau la dreapta sau la stânga, pentru o durată oarecare, fără scop, fără profunzime, fără urmări. Lumea trebuie să fie o iluzie, mi-am spus atunci.

Probabil că m-am pierdut prin mlaștini câteva zile, cu eșarfe atârnânde în jurul capului. Poate că am delirat. Vedeam coloanele templului neterminat, tot în construcție, eșafodajul, marmura albă înclinată un pic. Mergeam și regăseam potecile moi pe care le cunoșteam din copilărie, îmi aminteau de joaca cu Kreophylos. Acele dimineți răcoroase în mlaștină, cu ceața care plutea aproape de pământ. La câțiva pași de Heraion. La fiecare pas săreau gâze și mișunau șerpi. Aici lucrurile erau mai adevărate, mi se părea, aici era o lume total diferită de cea din oraș. M-am ghemuit la pământ, zdrobit de durere, de amețeală, de războiul lumilor. Am desfăcut agrafa de bronz, părul meu lung și împletit s-a desprins, liber. Am înfipt ușor bronzul ascuțit în carnea brațului. Metalul murdar prinsese cu timpul o crustă verzulie. Se vedea clar firul de sânge care se scurgea, am simțit o ușurare și am simțit că acolo, în locul acela exact unde metalul intra în carnea mea există un punct de un adevăr ireductibil și care îmi dădea în momentul acela un moment de pace. M-am liniștit pentru un moment.

Cred că am umblat prin mlaștini un timp, nu mai știu. Poate era cald. La malul mării, albastrul ionian se împărțea între mare și cer. Când am ieșit înapoi în oraș, m-am sprijinit de un zid al unei case, albe, am apăsat din toate puterile, era solid. Stătea în picioare, era bine făcut. Părea real.

Totuși nu cunoscusem vreun alt peisaj decât cel samian. Atunci m-am întrebat de unde vin, care-mi sunt originile. Urăsc cuvântul acesta, origini. Urăsc articulația în limba asta uscată a ionilor: „de ce origine ești”, spun ei. Nici nu știi, înainte să te întrebe un ion de unde ești, că ești în mod iremediabil de altundeva. Tot veninul ascuns al limbii ăsteia și al lumii acesteia ireale se încarnează în cuvântul acesta : origine. Fiecare întrebare, ca un constat irefutabil al alienării tale, fiecare întrebare ca o invitație ascunsă de a-ți renega originile pe care, deseori, nici nu le cunoști. În acel moment mi-am spus că trebuie să-mi cunosc țara. Dar nu știu cum arată Tracia. Geografia indistinctă a țării se limitează în mintea mea la câteva legende și fapte exemplare pe care mi le povestea mama și care datează din vremurile când a început istoria. Nu-i cunosc orașele, cetățile, oamenii, negustorii. Dar știam sigur un lucru, aceea că durerea mea era legată de aceea a lor, într-un fel invizibil. Trebuia să merg într-o zi să le vizitez orașele și să le vorbesc limba și să ghicesc pe fețele lor durerile ce sălășluiesc în mine. Când mă gândesc nu există decât un cuvânt din această limbă nordică ce găsește ecou în mine; înțeleg bucăți pe ici pe colo, mai ales unele armonii de cântecele țării acesteia care pentru urechea mea seamănă a plânsete. E singura țară de pe lume care ar putea fi a mea căci este singura țară pe care aș putea-o iubi. Dar, așa, cu originile altundeva, cu corpul meu dureros aici, trăiesc printre ioni. Mănânc pâinea lor, asud la treburile lor, le vorbesc limba. Dar limba lor nu are rădăcină în mine, nu mai mult decât unele intonații triste ale lui Aiakes, care, numai ele, îmi revin uneori. O cultiv dintr-o grijă abstractă de apartenență la lume, dintr-un soi de politețe ridicată la un ordin cosmic. Altfel, nu o iubesc și nici ea nu mă iubește căci suntem politicoși unul față de celălalt, la infinit, în circumvoluționi fără sfârșit ale comportamentului uman, ale imitării și ale pretinsului. Căci ei, când spun un cuvânt, vor să spună de fapt că tatăl lor le-a spus așa și că mama lor le-a spus așa, într-un moment precis și într-un loc anume; poate era o zi cu soare, poate era aici, poate înaintea portului, sau poate dincolo, pe dealul acela sub cutare măslin sau poate chiar dincolo de râul Imbrassos. Cuvintele lor cresc din pământ, cuvintele ce le pronunță poartă parfumul de grajd al istoriei lor, numai că eu nu am istorie și limba pe care o port în mine nu are nici ea istorie ci este invenția mea ca și cum aș fi primul om; și le e frică, fără îndoială, de un om fără istorie căci ar fi oarecum ca unul din strămoșii aceștia pe care l-au văzut plecând pe vremuri în pământ teukrian pentru ochii unei femei, să caute gloria sub zidurile Ilionului. Și istoria aceasta este trecută, o cânt dar nu o mai trăiesc. Tații lor plecau la capătul lumii să asedieze cetăți iar ei se ghiftuiesc. Oamenii mei au trăit mereu în afara istoriei, poate, doar, cu credința lor ciudată în imortalitate și cu râsetele alea scârțâitoare la înmormântări. Tații mei nu aveau istorie și nici bunicii nu aveau, totuși trebuia să fie de zece ori oamenii ce-i văd în jurul meu. Oamenii aceia morocănoși pe care nu i-am cunoscut și care, chiar prin aceasta, trebuie să valoreze de mii de ori greutatea lor în aur pentru că au insistat să mă aducă pe lume, în ciuda a tot.

Mi-aduc aminte de atâtea ori că am fost întrebat al cui sunt. Căci samienii au obiceiul acesta de a întreba: „Al cui ești?”, ca și cum ar cunoaște toată lumea. Chiar dacă aș fi avut un tată, cum ar fi putut ei să-l cunoască? Atunci, cum nu-l cunoșteam, am răspuns adevărul: „nimeni”. Dar eram un copilaș și am răspuns în limba dulce a mamei mele căci nu cunoșteam pe atunci încă limba ionilor. N-au înțeles și au întrebat-o pe mama care era ocupată. Au întrebat-o ce însemna cuvințelul acela ce-l pronunțasem: ea s-a oprit din treabă și le-a răspus: „nimeni”, înseamnă „nimeni”. Au ricanat cu răutatea aceea care sălășluiește în ei și n-am înțeles, simțeam doar râsul lor batjocoritor cum mă lua drept țintă ca și cum ar fi descoperit o pradă: „iată-l pe fiul lui nimeni”.

Thratta era numele ei. Thratta, o numeau grecii. Thratta, traca adică, cum numești o vacă cumpărată pe o corabie aiginetă pe care o iei de lanț și o duci în grajd și pe care o distingi de celelalte dobitoace numind-o cu numele țării de unde provine. Ce rău sună, Thratta. Cu sunetul acela șuierat la sfârșit. Îmi spunea săraca, palidă, urmând înțelepciunea bovină a părinților ei: fă-te că n-ai văzut nimic. Și eu încercam să nu se vadă cât mă afectează veninul cuvintelor acestora, așa cum mă învăța ea. Și sufletul meu se schimba în cuib de șerpi și Pytho își găsea loc și sălășluia în el. Și mă sacrificau și pe mine așa cum sacrifică vitele.

Am căutat și nu există cuvinte printre scrierilor poeților pentru a descrie această durere. Poeții noștri nu au scris chiar totul. Mă întreb cum ar arăta o lume în care s-a scris totul. Poate că într-o zi, în schimbul unei armate de morți, și de cruzimi fără margini, vom câștiga câteva cuvinte în plus pentru a desemna oroarea aceasta. Poate cu aceste cuvinte vom fi câștigat ceva. Sau vor fi simple cuvinte ce vor fi recitate la festivaluri cu falsă pietate fără niciun sens. M-am gândit să întreb lucrările poeților ca să găsesc cine a inventat cuvintele. Dar pe inventatorul acesta, m-am informat, poeții nu-l cunosc. Nu există inventator al cuvintelor. Nu există decât lumea asta, stranie.

Într-o zi m-am îmbarcat pe una din navele lui Aiakes.

Am mers în port și am luat una din corăbiile care plecau. Unde mergeți? i-am întrebat. Khersonese, au zis unii. Aigina, alții. Aigina? Nu… Cyrene, apoi Histria în Tracia. Histria ! În țara mea! E departe? Zece zile ! Zece zile, la doi pași deci. Luați-mă și pe mine! M-am dus să văd în sfârșit pământul acela al cărui dor sălășluia în mine și pe care nu îl cunoșteam.

Pe mare, totul e aproape de tot. Pe mare nu-ți târăști picioarele grele, căruțele încărcate de marfă ce trosnesc înălbite de praful drumului, verile pe drumuri fără sfârșit sau toamnele prin noroi. Nu îndemni boii greoi să înainteze cu pocnet de bici. Pe mare vasul coboară lin în bătaia vântului de nord, prin Hellespont, apoi Propontis, urmând drumul Egiptului, ținând aproape de coasta Aioliană, coboară apoi către Samos și ajunge încetișor la Milet. Lasă grâul, încarcă uleiul, lasă oalele, încarcă arama și vinul, apoi grâul, din nou, în altă parte. Același grâu pentru care oamenii mei asudă un an întreg.

Pe mama au îngropat-o deci în în umilința care însoțește mereu festivitățile acestea. Nu m-am simțit niciodată așa umilit. Mi se părea că văd încă fumul rugului pe deasupra portului.

Am plecat în călătorie și am cunoscut lucruri.

Am cunoscut de exemplu că în Libia, la Cirene, grecii au un obicei particular pe care îl voi descrie în ce urmează. Vasul nostru s-a oprit acolo exact în momentul când celebrau un festival de înjurături. Și modul lor de a face acestea este următorul. Aduc căruțe și care și se urcă în ele întreaga populație a satului. Unii privesc procesiunea acestor căruțe, în timp ce alții, cocoțați chiar pe acele vehicule, gratulează trecătorii de injuriile cele mai aiurite pe care le poate produce cugetul omenesc. Am auzit combinații atât de diferite de injurii a căror existență nici nu o bănuiam că m-a umflat râsul. Am auzit turbioane verbale care amestecă morții cu cele mai neașteptate practici care, cred, mai bine e să fie trecute sub tăcere. Mai mult, oamenii din Cirene sunt mândri de festivalul lor și sunt de altfel convinși că aceste injurii le permit să se țină mai sănătoși decât celelalte națiuni presărate de-a lungul coastei. Am cerut unuia dintre oficianți să-mi explice pe ce baza această credință. Mi-a răspuns că aceste cuvinte aveau o încărcătură sacră și că acționau ca un medicament sau ca una din ierbile amare ce cresc de-a lungul coastei libiene, bune pentru durerile de spate, pentru șolduri sau pentru boli de toate felurile. Am dorit atunci să știu dacă există vreuna din combinațiile acestea ce mi-ar fi putut fi utile mie însumi :

— Dacă ai găsi exact cuvintele de care ai nevoie, mi-a răspuns, și mâine ai fi sănătos.

Mi-era greu să cred, totuși populația acestor regiuni se dedă cu bucurie acestor practici. Oamenii aceștia ce trăiesc în partea continentală a cetății Cirene și au credința că cantitatea de suferință pe lume este egal distribuită. Trăiesc în pace și în simplitate deși nu cunosc viața ușoară a ionilor. Întrețin noțiunea că vor suferi exact cantitatea de suferință pe care o provoacă altora ceea ce-i face să nu sacrifice animale. Singurele dobitoace ce le țin pe lângă case sunt măgari și cai și câini pe care îi îngrijesc și care locuiesc cu ei în case, ca niște rude. Sunt pașnici dar, odată provocați, temuți la război. Se îmbracă precum nubienii și își prostituează fetele așa cum fac locuitorii Lidiei. Admit ca zee numai pe Demeter fără să-i recunoască ca fiică pe Persephone și nici vreo altă relație cu alți zei. După părerea lor, zeița aceasta măsoară suferința pe lume. Pentru cei care ar ajunge pe patul morții înainte să dea seamă de suferința pe care au cauzat-o, zeița însăși își ia ca sarcină să le provoace teribile torturi, căci consideră această zeitate de asemenea stăpână pe tenebrele morții și i-au dedicat chiar un sanctuar pe care l-am văzut în vecinătatea portului. Fabrică reprezentări de pământ ars cu mai multe capete și cu partea de sus denudată pe care le putem vedea la negustorii din Buto. Cu această religie, nu taie animale, nici nu practică vânătoarea. Acestea despre locuitorii din Cirene.

Am dormit mult în timpul călătoriei. Dormeam zi și noapte. La Siphnos au descărcat nava. M-am trezit căci se striga tare. Am adormit iar. Mai încolo, după câteva zile, țin minte că s-au văzut niște focuri, cam pe atunci când am ajuns pe coasta de lângă Hellespont. Erau semnalizați pirați. Nave de război luaseră drumul mării pentru a îi goni și, până ca apele să fie libere, pe la Kyzikos, a trebuit să facem escală câteva zile. Au fost câteva zile de pace. M-am scăldat în apa limpede de lângă port. Acesta este un fapt sigur, Phalanthos, care trebuie consemnat și păstrat cu grijă : apele pe care le încrețește vântul pe coastele frumosului Propontis sunt, uneori, turcoaz. Am găsit aici un fapt fundamental, mi se pare mie.

Odată ajunși la Istria, am căutat, dincolo de ziduri, într-o zi de târg, pe băștinași, cu izmenele lor de lână și cu bonetele ce aduc cu cele ale frigienilor. Le-am vorbit în limba dulce a mamei mele. Cuvintele mi-au venit imediat, era minunat. Un pic repezite, căci nu vorbisem niciodată limba aceasta cu altcineva în afara mamei mele. Am realizat pe moment că de fapt mi se păruse că era o limbă numai a noastră, ca și cum ar fi inventat o limbă numai pentru noi doi, căci nu vorbisem până atunci niciodată limba aceasta cu străini. Printre oale, vaze și alte mărfuri colorate și desenate, printre diferitele emporia din târg, am întâlnit un om larg la gură care mi-a povestit câte în stele și câte în lună. Uneori chiar înțelegeam ce vrea să spună. Era clar graiul mamei mele. Îl ascultam fascinat de muzica limbii acesteia deopotrivă familiară și necunoscută. Când am priceput în sfârșit ce voia să-mi spună îmi arăta niște oale aduse de un oarecare Stilbon, cum îl numea el, un fel de prieten al lui, un olar al satului său și pe care acesta le aducea la Istria, în oraș, în ziua de târg, ca să-i vadă milezienii de aici arta, să o aprecieze și să o cumpere; cât despre aceștia, o întoarceau de toate părțile, uneori cumpărau și alteori nu. Totuși erau vaze frumoase, netede, pictate în negru, copiate după vazele atice și corintene cum nu prea am văzut cei de aici să facă. Vaze din acelea care parc făcute din piatră frumoasă, neagră și netezită, și nu argilă arsă prostește. Artizanul get își aducea cele mai frumoase vaze, le muncea cu grijă ca să semene cu cele originale, nu ca pe cele ce ni le vindea nouă, vecinilor, în sat. Cele mai frumoase oale ale sale le aducea deci la oraș, la Istria. Dar se întâmpla uneori să se întoarcă seara fără să fi vândut prea multe, mai ales în sezonul acela când navele milezienilor urcă ușor, împinse de vânt, în Pontos, încărcate cu toate bunătățile, mărfuri străine colorate și parfumate, aduse din toate părțile lumii. Cobora prețurile atunci și seara își descărca căruța în piața satului, le privea de toate părțile, și toată munca sa i se părea deodată urâtă și necioplită. Ne chema atunci și zicea, „luați de aici, din astea grecești, luați-le, le dau ieftin”. Și ai mei se grăbeau să le ia, oale cu desene pe care Stilbon le copiase, cu greșeli pe alocuri, căci Stilbon acesta se pare că nu știa să scrie dar îi plăcea să reproducă motivele, așa cum erau ele, la grămadă, cu inscripțiile ioniene cu tot, pe care el, ha ha, credea că sunt desene, prostul. Învățase pe de rost detaliile decorației și le recopia cât putea el de bine, în modul care i se părea lui cel mai artistic cu putință.

Interlocutorul meu se încălzise și râdea sec și cu hohote scurte. Mă luase clar drept un milezian și acum își termina discursul: alături de desene și decorații, Stilbon copia pe oalele lui și inscripția PHANEAS EGRAPHSEN, „Phaneas a scris”, dar fără să-i înțeleagă rostul, vezi tu, pe toate oalele lui, ca și pe desene, fără știe că sunt litere astea, și nu ornamente, pentru că pe el îl cheamă Stilbon și nu Phaneas. Ai înțeles ?

Spunea acestea și se oprea din când să nu se sufoce de râs și mă privea ca și cum ar fi căutat aprobarea mea și eu ascultam mut spusele sale fără să prea știu ce să zic.

— Nu sunt grec, am spus.

S-a oprit și m-a privit pieziș. Am privit și eu la rândul meu întreaga mulțime adunată. Era o înmormântare și erau oameni veseli și care beau și râdeau. Un moment m-am simțit ca și cum am și eu loc al meu aici. M-am simțit, cumva, acasă. Înălțaseră lăncile către cer. Cineva m-a bătut pe umeri, mi-a dat de băut. Au făcut grimasele acelea pe care le știam și eu. N-am râs la înmormântarea lor.