Scrisoarea a șaptea

De la Didyma se coboară la port, la Panormos. M-am oprit un moment pe margine orbit de soarele ce se spărgea în micile valuri. Am privit smalțul neliniștit al apei scântâietoare câteva clipe. Toate frumusețea aceasta fusese mereu aici, doar eu nu știusem să o văd. Pentru ionienii ce locuiesc la marginea mării nu e mare spectacol. Nu o să le rețină lor atenția câteva scânteieri de apă.

Am spus cine sunt trierarhului. Am pornit către portul din Samos. Am lăsat în dreapta muntele Mykale. Erau multe nave mileziene care păzeau apele. Nu mai erau vasele pașnice comerciale ce navighează cu pânzele umflate, burtoase și rotunde, ci chiar nave de război, umplute de vâslași și de arcași, se distingeau clar ochii desenați cu roșu pe lemnul vopsit și găurile înconjurate de bronz ce pătrund lemnul pentru a lăsa să iasă vâslele. Toată flota samiană ieșise și ea în larg. Am trecut neliniștiți pentre navele echipate de război și am ajuns în siguranță în rada din Samos. În barca sa amarată, un pescar își descurca plasele. Prinseseră ceva pești iar unul dintre pești era deosebit de mare. L-am privit și noi cu uimire și pescarul cu tovarășii lui îl întindeau la lungimea mâinii și-l măsurau mulțumiți, se vede de mărimea capturii […]

[…] căci zeii văzuseră oamenii zbătându-se în obscuritate și îi văzuseră cum își croiesc drum către lumină. Lăsaseră deoparte certurile și umblau cărările pământului, ale insulelor și ale mării pentru a face astfel încât oamenii aceștia să găsească început vieților lor în mijlocul acestor albe șantiere. Căci zeii din Hellas au nume multe și fețe felurite. Astfel, este Hera din Samos și Hera argiva, astfel e Apollon frigianul, delphinianul, Branchidios, tot astfel Zeus Hellenios, olympianul sau Ammon și tot la fel zeul din Buto; și mai sunt apoi toți ceilalți. Sub nume diferite sau nu, când oamenii își urmează natura, zeii înșiși lucrează toți ca unul și în acel moment, pe durata poate a unei clipe, există un moment de strălucire împreună, zei și oameni […]

*

[…] înapoi la Samos, cu ocazia festivalului Herei […] trebuie să spun ce s-a întâmplat în ziua aceea de pomină, zi în care Polikrates s-a făcut stăpân pe Samos.

Aiakes dăduse petrecere pentru a sărbători primirea oracolelor. Mai spera el și să poată negocia o alianță cu spartanii. Urma să confrunte oracolele și să vadă dacă spusele zeului aveau să le îngăduie să lupte împreună, Samos și Sparta. În frumoasa grădină interioară a casei puternicului geomoros samian se auzeau fluiere aioliene iar aedul declama versuri în dialectul țării lui și versurile sale păreau păreau câteodată un plâns, păreau că poartă un dor ascuns și uneori germenii unei revolte. Ascultam din când în când cele ce spuneau și cred că eram singurul, pentru că invitații erau toți foarte preocupați și agitați.

Am să dau pe față cele ce s-au spus aici din două motive: mai întâi pentru că sunt edificatoare pentru ororile ce s-au întâmplat în străfundurile de la Branchidai. Apoi pentru ca să nu las neînsemnate lucruri spuse de oameni mai mari decât mine și care trebuie neapărat să rămână scrise. Am făcut un efort pentru a pune cap la cap spusele lor dar cred că am reușit să le ghicesc jocurile.

Eram atât de obosit de când ieșisem, parcă eram obosit tot timpul. Mă trezeam obosit. Aș fi preferat să rămân într-un colț să ascult pur și simplu muzica aedului sau să-mi las privirea să se piardă în lumina care îmi lipsise atât. S-o las să se coloreze pierzându-se în albastrul mării sau al cerului sau pur și simplu să urmăresc cum se risipește fumul candelelor rânduite pe coloanele grădinii interioarea a lui Aiakes.

Totuși am simțit că cele ce se spuneau acolo erau cauza directă a închisorii mele și mi-am făcut o datorie de onoare de a nota cu atenție, iar dacă cele ce urmează vor ajuta să lovească, câtuși de puțin, măcar pe unul dintre cei ce au contribuit la detenția mea, eforturile mele nu vor fi fost în zadar. Dar eu cred că cele ce voi arăta vor lovi în plin, și nu doar pe unul.

Spartanii sosiseră și ei, pe o barcă a Miletului, peste golf, de la consultare de la Didyma. Anaxandridas era aici, tatăl mântuitorului meu, împreună cu fiii săi mult iubiți, Dorieus, Leonidas și Kleombrotos. Cu ocazia festivalului, samienii scoseseră statuia de fildeș a Herei, o înconjuraseră cu ramuri de lygos, după obicei, și o instalaseră pe o platformă cu scopul de a o duce înspre plajă, la templu, în mare. La bucătărie se îndoia vinul și se pregătea masa.

Mi-a reținut atenția Anakreon, care se plimba fără scop precis dintr-un colț în celălalt al sălii murmurând câte un cântecel sau câte-un vers, suindu-se pe scenă pentru a lua locul aedului uneori și declamând versuri, beat ca de obicei, mereu însoțit de tovarășele sale.

— Mereu însoțit de femei ușoare, Anakreon!

— A nu, vezi bine… Ele sunt prietenele mele…

— Prietene care se vând pentru bani !

— Așa? Te rog să observi că și eu mă vând tot pentru bani!

— Tu? Anakreon… tu ești un geniu, tu ești un artist !

— Uite ce e, a spus poetul: de când mi s-a argintat părul și de când mi s-au slăbit dinții, îmi torn sufletul în poezioare și le vând lui Aiakes și proprietarilor din Samos. Pentru bani le vând. Iată cum îmi câștig eu existența, prietene ! Și ele la fel, vezi tu, își vând corpușoarele pentru bani. Atunci, vezi bine că suntem colegi de breaslă !

Îmi căutam cunoștințele vechi din ochi și îl văzusem în trecere și pe Hermosippe, pe halikarnasian, îl văzusem și pe Elatreus fiul lui Kalikrates și pe Aristokritos. Eram destul de pierdut în toată lumea aceasta. Mă simțeam străin, mai străin decât de obicei, străin la mine acasă, dacă poate cineva să înțeleagă așa ceva. În casa lui Aiakes fusesem îngrijit și îmbrăcat. Altă viață aici, în lumea bună a Samosului decât în măruntaiele de la Branchidai. Din spatele pălăvrăgelii generale mi-au ajuns la ureche, ca și cum mi-ar fi fost adresate mie, acordurile dulci ale phorminxului, însoțite de versuri care spuneau cam așa :

„Căci poți lua Troia de-acum, cetatea cu largi uliți

Zeii nemuritori ce locuiesc în muntele Olimp

S-au pus cu toții de-acord în privința aceasta…”

M-am frecat la ochi. Împrejur, o mulțime fețe necunoscute. Anakreon, vi l-am arătat deja, beat turtă. L-am recunoscut deodată și pe Pitagoras între oameni și am observat și un lucru ciudat și anume că se ținea acum mai tot timpul pe lângă delegația spartanilor. M-au trecut fiori. Își căuta pe cineva cu care să converseze, nu m-a ratat, s-a apropiat de mine și mi-a spus, arătându-mi cu degetul înspre cântăreț și pe muzicant, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:

— Știi ce mă gândesc? Am putea nota toate versurile astea. Le-am putea scrie pe toate, într-o carte. Fiecare vers, rând pe rând. Ca pe tranzacții.

— La ce bun? am întrebat.

— Ca să poată fi citite de toată lumea. N-ar mai fi nevoie de cântăreț, vezi tu.

Ce să zic, ideile lui Pitagora. Anakreon, care se nimerise să treacă și el pe acolo, rămăsese uimit, fixat pe cele două picioare, cu obrajii buhăiți și cu privirea pierdută. A încercat să spună ceva dar băuse prea mult. Mi se pare de altfel că, în general, discuțiile pe care le auzeam la dreapta și la stânga nu prea aveau mult sens. Era ca și cum, de la emiterea oracolelor, samienii o luaseră cu toții razna.

Știau toți că se întâmplase ceva, dar ce? Discutau fără încetare, erau deturnați de la ocupațiile lor, unii supărați, alții veseli. Viețile le păreau a avea un sens nou care nu le aparținea, exterior cumva, pe care înainte nu fuseseră capabili să și-l dea. Dar la urma urmelor erau mai veseli așa, ca și cum Demeter, zeița cea cu blonde plete, le-ar fi deschis în mod secret vena sacră a orașului. Nu se știa mare lucru. Se știa că s-au dat niște oracole. Se știa că spartanii aveau să decidă astăzi dacă vor urma invitația lui Aiakes pentru o alianță cu Samos. Dar conținutul oracolelor nu-l cunoștea nimeni și toți speculau asupra a ceea ce ar fi putut să spună acele cuvinte dumnezeiești.

Mai ales, de unde venea oracolul? Dacă nu l-a dat Branchios, atunci cine? Știi tu bine. Bineînțeles. Cine? Habar n-am! Dar n-am să-mi mărturisesc neștiința acum în fața tuturor! Doar n-o fi coborât Apollon sfântul din ceruri, să ia el stiloul și să scrie, știm noi bine cum funcționează toate astea… Crezi? Nu sunt ei capabili să producă un astfel de oracol, nu știi că de ani întregi tot trag la loturi? Ba da, ba da, toată lumea știe asta acum, nu are sens să ne ascundem după deget. Nu, nu, trebuie să fi fost ceva acolo, dar ce? Ne scapă ceva ? Sunt ani buni de când Samos și Lakedaimon tot deliberează. E incredibil. Ai văzut ? Cine ar fi putut intra în templul lui Apollon Didymaion ca să știe precis ?

Doamne! Privește-i, reînviați pe toți, vorbesc și gesticulează animați, convinși că templul și-a regăsit sufletul, le place enigma, își lasă deoparte fără niciun regret viețile fără de scop, amicii și amantele, vor să-și găsească deodată un sens magistral, absolut, total, nimicitor, și vor să ducă toți la îndeplinire voința dumnezeiască.

Mai ales spartanii ăștia care s-ar duce și la capătul pământului dacă ar fi convinși că le vorbește zeul pythian. Din cauza asta nu fac ei niciun pas fără să dea în bobi, fără să consulte auguri și oracole. Nu avansează niciun pas fără să fie siguri că absolut toate auspiciile le sunt favorabile. Din cauza asta abia dacă ies vreodată din provinciile lor, țărănoii ăștia.

Îmi pare că citesc în ochii lor frica. A început și mie să mi se facă frică, deodată, fără să știu de ce, ceea ce m-a indispus. Mi-am spus că e o prostie să-ți fie frică fără să știi de ce. Nu mi-a mai fost frică. Era mai bine așa. Am întrebat ce se întâmplă, am întrebat de ce navele Samosului fuseseră deodată cu toatele scoase în larg :

— A plăcut stăpânului Poseidon să zguduie pământul zilele acestea, mi s-a răspuns. Și Heraionul a arătat semne pe pereții săi.

Aha, iată deci de ce li se făcuse lor frică! Simțisem și eu ceva zguduituri din închisoarea de la Branchidai dar eram prea prins de nefericirea mea pentru a le acorda vreo importanță. Se arătaseră deci crăpături pe zidurile templului. Anaxandridas și spartanii săi mai ales se nelinișteau căci în Laconia cutremurele de pământ sunt deseori ocazii de revoltă pentru Heloți, care se țin docili până în momentul în care simt aceste zguduituri ce vin din străfundurile pământului ce le aduc speranță de eliberare și pe care le interpretează ca semne de sus. Atunci devin hoarde sălbatice.

„Iarăși m-am coborât în casa lui Pythomander,

evadând din brațele dragostei…”, murmura cântărețul.

Ceea ce era sigur este că nu mai aveam deloc încredere în Pitagora, în stăpânul meu adică. Într-un alt colț samienii și spartanii discutau aprins. M-am apropiat și eu să trag cu urechea.

— Heloții de-abia așteaptă ocazia, spunea Aiakes. Puteți să le luați totul. Averea, libertatea. Puteți să le luați femeile. Dar nu o să aveți niciodată încrederea lor.

— Ce? a zis Anaxandridas. Vrei să spui că la Samos tu trăiești și muncești pentru dragostea robilor tăi? Vrei tu să spui că sunteți iubiți de perioikoi?

— Da. Ăă, nu. De fapt, nu știu. Unii poate că da, alții poate că nu. Nu aici e problema. Ceea ce e sigur este că nu așteaptă un cutremur pentru a se ridica. Dar voi, voi o să cădeți sub ura heloților voștri. Nu au să vă ierte niciodată. Asta a spus oracolul.

— Asta crezi tu că a spus oracolul, a răspuns Anaxandridas jignit.

— Arată-ne atunci oracolul pe care l-ai primit și citește-l în fața tuturor, a spus Aiakes, iar noi ți-l vom arăta pe al nostru.

— Chiar asta voi face, a răspuns spartanul.

Între timp Anakreon se suise pe scenă clătinându-se și își cânta poemele murmurându-le încet și încercând să se desfacă de aburii vinului. Ephebii îl cam ignorau căci preferau cântecele mai războinice cu bătăliile de lângă Ilias. Bețivanul tușea atunci, își dregea glasul și reîncepea:

„Privește omul acesta

cum înfruntă singur soldații din Ialyssos,

împovărați sub scuturile lor albastru-închis”

— Sânge și violență, a mormăit Pitagora nemulțumit.

„Pe insulă, Megistes,

pescarii cei rebeli dețin acum controlul…”

Ascultam versurile ca prin vis. Pitagoras m-a trezit deodată căci s-a aplecat deodată spre mine și mi-a spus:

— Sunt simple acorduri numerice, știi? De aceea îți plac atât de mult. Dacă ai știi de ce îți plac, nu te-ai mai da atât în vânt după versurile astea…

— Mie îmi plac, am insistat.

Aș fi vrut să mă lase în pace să pot ascult în jur, dar Pitagoras m-a fixat cu sarcasm :

— Mă bucur să te revăd la lumina zile, băiete.

Știa el foarte bine ce ne făcuse Themistokleia. Probabil că știa și cele ce se întâmplaseră în subsolurile din Didyma.

— Știai, i-am spus. Ai știut toate astea de la început.

A rânjit. Puțin îi păsa lui. S-a depărtat, în sfâșit. Cântecul continua:

„Povestea ta nu-i adevărată,

n-ai navigat pe corăbiile adânci cu bănci bine rânduite,

și n-ai ajuns tu pân-la fortăreața Troiei

— căci fetei lui Zeus i se făcuse milă de el

El, care-aducea dintotdeauna apă regelui…”

Atât de liber mă simțeam acum, plimbându-mă printre invitați și trăgând cu urechea la ce mai spuneau. Îți spun, Kyrnos: eram, cred, singurul om liber din Samos. Căci mi se părea că de mine vorbise oracolul. Nu avea cum să fie altfel. Purtam pe frunte tatuajul cu țestoasă și oracolul tocmai că pomenea o țestoasă. În plus știam cine dăduse oracolul, iubita de Metis. Presimțeam că destinul lui Polikrate era cumva legat de al meu, oracolul arăta asta în mod clar. Îmi acoperisem capul cu o eșarfă ca să ascund țestoasa, îi făcusem un nod și îmi păstram secretul cu grijă.

Samienii și spartanii comparau oracolele ce le fuseseră date. Interpretau oracolul cu țestoasa și se întrebau dacă va mai urca vreodată la suprafață așa cum prevedea oracolul.

— Nu înțeleg nimic, se plângea Polikrate. Inelul cu țestoasă e acum pe fundul mării. Cum o să mai iasă el la suprafață? Cum o să se uite înspre Pytho? Spre Delfi, adică… N-ar fi trebuit niciodată să arunc inelul…

Pentru că el credea că e vorba de inelul său. Eu inspiram atunci adânc în piept aerul curat al insulei pentru că știam cu siguranță sensul oracolului, eu și numai eu.

Și-atunci deodată s-a văzut intrând pescarul, cu un pește mare în brațe. L-a prezentat lui Polikrate și i l-a oferit în dar. „Am prins peștele acesta, o Polikrate, a spus, și m-am gândit că se cuvine să ți-l dăruiesc ție, printre toți samienii, ca cel mai puternic în nave și în oameni, și să-l aduc la masa ta”.

Polikrate a acceptat peștele, a mulțumit și l-a trimis la bucătărie și l-a invitat și pe pescar să se alăture petrecerii. I-a cerut lui Anakreon să vadă de el, să-l ducă la baie, să-l îmbrace în veșmintele ușoare ale unui ionian, să-i ungă părul și să-l parfumeze cu mir.

„Sunt rob puternicului stăpân Enyalios

dar cunosc eu foarte bine

și darul cel frumos al muzelor…” îngâna cântărețul.

Alături apăruseră, nu știu de unde, cei doi perși. Purtau barbă și veșmintele lor pestrițe și arcurile de care cavalerii mezilor nu se despart niciodată. Au trecut printre geomori și veșmintele lor au lăsat în urmă un parfum ciudat ca mirosul neliniștitor al unui alt capăt de lume. Ascultau și ei cu atenție cele ce se spuneau. Mă întrebau din când în când, pe mine sau pe vreun altul, ce însemna câte un cuvânt. Se negocia, le-am explicat. Își comparau oracolele. Spartanii cereau kraterul jefuit de corsarii samieni și care se regăsea tronând printre ofrandele de la Heraion cum am mai spus. Polikrate spunea că ar fi vrut el să-l returneze dacă într-adevăr kraterul s-ar mai fi aflat vezi doamne în mâinile lor, dar zice că din câte știe el, niciun krater sparțiat nu a fost vreodată declarat de corsari căci nu și-ar fi permis ei niciodată să agreseze puternica cetate a Spartei. Iată motivul, domnilor, pentru care dorea el acum să îi oblige de acum încolo pe corsari să-și declare jafurile și nu ca până acum, să treacă în bununarele piraților fără ca cetatea să știe. Geomorii au dat din cap fără să prea fie de acord, nu prea le convenea să-și bage consiliul cetății nasul în treburile lor de piraterie, atât de zemoase. Polikrates a adăugat: se poate totuși, cine știe, ca, printre comersanții Samosului, eventual, să fie, poate, vreunul care să știe ceva. Numea el astfel pe acei samieni care neavând nimic de transportat, sub protecția vreunui geomoros, traversau în toată libertatea marea ikariană în căutare de prăzi. Se pare că una din rarele nave spartane ce se îndrepta către Efes fusese interceptată de către Samieni. Căci, arăta el, samienii și aliații lor au mai multe nave, împreună, decât Milezienii și Lesbienii și toți aliații lor, puși împreună! Și sigur mai multe decât Lakedaimon, asta este sigur, cetatea aceea înfricoșată și închisă în pământurile ei, a adăugat.

S-a auzit atunci Anaxandridas care-și lăuda hopliții cu voce tare :

— Ești puternic în nave, Polikrate. Dar nu sunt suficiente trierele pentru un război. Ai nevoie și de soldați !

— Soldații trebuie transportați. Prin insule, nu e decât apă. Și în apă sunt navele noastre.

Anaxandridas cugeta.

— Și apoi, a adăugat Polikrates, avem și noi soldați. Și cetățile noastre știu și ele lupta!

— Cetăți care se bat între ele, a spus persul de pe margine și Anaxandridas l-a arătat cu degetul și a indicat pe ce-l ce-i sprijinea argumentul : ha!

S-a lăsat atunci tăcere.

— Răspunde, Anaxandridas, de ce nu vrei să ne sprijini? a întrebat Polikrates.

— Polikrates…

S-a gândit puțin și s-a lăsat tăcere. Spartanul a reluat:

— Polikrate, tu ești fiul lui Aiakes, da? Negustorul…

— Da.

— Și tatăl tău, Aiakes, al cui fiu este el?

— Ca și pe mine, pe bunicul meu îl chema Polikrates.

— Și pe tată-său?

— Aiakes.

— Și pe tată-său, mai departe?

— Nu mai știu.

— Ei vezi? Cum să-ți spun… vezi tu, Polikrates… eu știu perfect.

Spunea aceasta deoarece spartanii se mândresc și pretind că le coboară rasa până la eroii venerați de sanctuarele din Hellas. Dar dacă pot să-mi dau cu părerea asupra lucrurilor acestora, vorbind fără considerație de ascendența lui Aiakes, Anaxandridas nu făcea decât dovadă de ignoranță, luându-l drept un insular oarecare. Căci, fără să urce poate așa de departe ca linia regelui spartan, totuși, prin strămoșul său Bryson și prin străbunicul Syloson fiu al lui Kalliteles, urca și el la rasa bravilor navigatori ce călătoriseră în corăbiile lui Kolaios, cel care fusese primul ce-a ajuns la Tartessos, în părțile îndepărtate dinspre Hesperos, și care-și întorsese de acolo navele pline cu argint. Mâine chiar Aiakes va pleca și își va inspecta punctele de vânzări de la Naukratis unde însuși faraonul Amasis al Egiptului îl invită din când în când la masa sa. Merg să vâneze împreună crocodili, nume dat șopârlelor acelora ce seamănă destul cu cele ce se ascund sub pietre de soarele nostru arzător de aici din Ionia, dar de mărime mult mai mare, se pare, de mărimea balaurilor omorâți pe vremuri de Hermes Argeiphontes, hoțul de vite, aducătorul de vise, expiatorul nopții și fiu al lui Zeus. Șopârlele aceste se înmulțesc într-atâta încât ies în nopțile calde să atace oamenii; într-atâta încât corbi croncăne cu frică la miezul nopții când scot crocodilii boturile din apă. Faraonul atunci organizează vânători chemând pe cei mai temuți gonaci ai regatului printre care și pe războinicii fără prihană ai Etiopiei. Acestea despre linia lui Aiakes. Dar să nu pierd firul, căci iată-i pe samieni prinși de îndoieli:

— Nu cred că Sparta are să ni se alăture, murmurau geomorii.

Anaxandridas a continuat să se laude de puterea țării sale, mândra cetate Lakedaimon, cum era ea cea mai strălucitoare și mai războinică și mai puternică dintre toate cetățile lumii. Scos din sărite, unul din barbari, care asculta cu atenție, a intervenit, a luat cuvântul și a spus la un moment dat cele ce urmează:

„Te lauzi cu țara ta cea mare, rege al Spartei, ci pe mine, care ți-am cunoscut țara, lasă-mă să-ți spun anume cât este ea de mare. Împrejurul Ekbatanei se găsește un sătuc ce, el singur, face cât întreaga suprafață a Lakedaimonului, cu Helos și cu Gyteion și chiar cu Messenia întreagă, și cu celelalte orășele și cetățui ce-am vizitat în vecinătatea Spartei. Cea mai mică din satrapiile ce ascultă de marele rege este totuși mai mare decât Sparta. Tegea și Argos, vecinile tale, vă desfid din vremea strămoșilor voștri și n-aveți ce să le faceți. Când oracolul vă interzice, ca din întâmplare, jocurile și festivalurile pretindeți că vă rețin de la război. Din ce mi se spune și alte orașe grecești au câștigat tot atâtea premii ca și voi și nu se laudă atât în fața lumii că sunt cele mai tari și cele mai puternice. Am să vă spun fără înconjur: fiecare națiune și fiecare trib și fiecare familie mizerabilă se complace în mizeria sa; iar spațiul limitat al micilor lor colibe le poate părea un paradis căci singura lor grijă este să le arunce alții o privire admirativă. Dar nu-mi spuneți mie și nu-i spuneți Măritului Rege mai ales, al cărui tată a fondat acest imperiu pornind de la nimic și făcând renumele perșilor până la marginea lumii: nu-mi spuneți mie ce este o țară mare. Căci dacă printre Korintheni sau printre Athenienii cu care vă învecinați sau chiar la Sikyon, se mai găsesc din cei ce vor accepta să vă privească cu ochii aceia pierduți în admirație care vă plac atâta, e din cauză că împart cu voi sângele și judecata lor își pierde atunci din rigoare. Căci nu-ți ascuți sabia judecății la fel când lupți cu sângele tău sau când lupți cu străinul. Se știe bine că mila poate țâșni din ochii celui ce își aude propria limbă, pe când din mâna armată de fier a străinului, niciodată. Iată deci, oameni ai Spartei, ce spun investigatorii noștri despre mărirea voastră și, din partea mea, tind să le dau dreptate”.

Am notat aici cuvintele pe care le-a pronunțat Barbarul.

În urma lor, văzând că reprezentanții Persiei îl atacau pe spartan, unii din geomori înclinau să dea acum dreptate lui Polikrate. Iată, spuneau ei, că perșii îi privesc cu dispreț pe spartani, ceea ce nu va ajuta unirii lor.

— Barbarul are dreptate, înclina altcineva. Nu sunt poate perșii așa liberi cum pretindem noi că suntem, dar sunt puternici, asta știm cu toții, sunt temuți și, mai ales, sunt toți uniți în jurul lui Kambysses. Sunt respectați și sunt cei mai puternici din lume. Și sunt deasupra popoarelor pe care le-au supus. Perșii sunt astfel liberi, poate chiar mai liberi decât noi!

Gelonos cu cei cincisprezece hopliți naxieni apăruse și el. S-a apropiat de Polikrate și l-a întrebat încet:

— E momentul, patroane. Cum rămâne, deci? Ce s-a decis? Persia sau Sparta?

Polikrates îl privea pe taică-său care își frământa mâinile. „Nu știu… Nu știu…”.

S-a lăsat tăcere și s-a auzit iarăși fluierul frigian:

„De-atâtea ori pe apa sărată a mării limpezi

am implorat dulcea întoarcere…”

— Anaxandridas, alătură-te nouă.

— Nu am forțe suficiente, o Aiakes. Trebuie să-i învăț minte pe vecinii noștri din Tegea.

— Anaxandridas, oracolul îți interzice Tegea. Cu bună știință, căci oracolul indică un apel către unitatea Greciei. Nu îți rămâne deci decât să te alături luptei din Ionia împotriva străinilor.

Spartanul nu părea deloc convins. A reluat Aiakes:

— Anaxandridas, ești tu mai presus de autoritatea oracolului?

— Pentru că vreți cu tot dinadinsul, a spus spartanul, voi da citire oracolulului primit de Sparta și veți vedea cu toții că zeul vostru chiar, cel de la Branchidai, ne dă voie să luăm Tegea. Având libertate în Peloponez, samieni, nu vom avea nici forțe și nici interes să ne băgăm într-un conflict care e departe de casele noastre. Iată-l deci pe Pitagoras, înțeleptul învietor al oracolului din Branchidai !

Pitagoras s-a apropiat atunci. Regele spartan îl trata cu mare deferență de când primise falsul oracol de la el. Anaxandridas spus:

— Polikrates, am consultat oracolul căci legea helenică așa ne cere. Iată răspunsul ce-am primit. Citește, Pitagora.

A spus și ochii i-au lucit de orgoliu. La un gest al său, Pitagoras a adus înscrisul și l-a citit. Samienii erau toți consternați și cu bun motiv: pentru că cele ce s-au citit au fost un fals oracol, redactat de către Pitagoras la comandă și nu nicidecum un răspuns al zeului. Răspunsul suna astfel :

„Dreaptă și egală este câmpia unde se ridică Tegea, orașul arcadian

Două vânturi puternice bat acolo

Lovitură după lovitură se-aude și rău urmează răului

acolo unde pământul furnicător l-a primit pe Atrid

adu-l tu în oraș la tine și fă-te astfel stăpân Tegeei”

Să-l fi văzut pe Anaxandridas jubilând !

— Avem aici mână liberă în Peloponez! Cuvântul zeului de la Branchidai !

O rumoare a trecut, ca o briză, peste grupul de geomori.

— Sparta, spuneau în șoaptă între ei, nu este deci cu noi. Va trebui să ne alăturăm perșilor, nu avem de ales. Să-i lăsăm atunci pe Polikrate și pe Aiakes să caute unitatea grecilor singuri. Noi ne vom pleca perșilor ca și Miletul, ca și celelalte orașe de pe coastă !

Oracolul primit de spartani pomenea deci pe Oreste, fiul Atridelui Agamemnon, eroul danaan al cărui mormânt se găsește undeva în Ahaia. Oracolul semnifica deci faptul că osemintele se găsesc precis între zidurile orașului Tegea. Regele spartan a îndoit hârtia cu grijă și i-a dat-o lui Pitagoras.

— Se vede, a spus spartanul, că Branchidai a înviat. Și, chiar după cuvântul zeului, adevărat e că viclenia ne-a câștigat războiul… Tegea ne este permisă acum. Ceva îmi spunea că așa va fi, he he.

A râs ca pentru el, încet, apoi cu o figură victorioasă :

— Este chiar oracolul pe care Branchidai îl dă regelui Spartei.

— Nu e drept, s-a împotrivit Polikrates.

Spartanul a grăit :

— Cuvintele ce-au fost spus la templul lui Apollon au fost drepte. Când consiliul Amphiktyonilor din Delfi ne-a închis porțile, nu am coborât brațele și nu ne-am îndreptat faptele după logica puterii pe care am fi putut totuși să o adoptăm. Am călătorit pe spatele mării celei negre și am venit umili, ca supleanți, cu ramuri pașnice de măslin, cu grele sacrificii de tauri, aici în Milezia, la templul vostru din Branchidai, sperând că poate ei ne vor primi. Și acum am primit răspunsul pe care am venit să-l căutăm. Și acest răspuns l-ați auzit. Și voi urma justiția perfectă ce mi-a fost dat de însăși gura Pythonesei celei neprihănite.

Acestea au fost spusele lui Anaxandridas.

Polikrate s-a întors către mine:

— Ce înseamnă răspunsul lor, spune-mi.

— Înseamnă, după el, că li se dă voie să ia Tegea.

— Și eu ce să fac?

Era exasperare în vocea sa. Am coborât capul. În fața ezitării mele, m-a scuturat:

— Ce înseamnă, spune-mi!

Mi-era teamă. Polikrate își citea și își recitea oracolul și era pe cale să își piardă firea.

— Nu înțeleg nimic, a continuat. Nu se poate să fie atât de complicat. Toată lumea e la curent, mi se pare mie că și zeul ar trebui să fie; ar trebuit totuși să aibă și el o mică idee despre cele ce se întâmplă.

A reluat bucata de hârtie din mâna lui Anaxandrids care, uimit, n-a protestat. A citit-o și pe aceea dintr-un cap în celălalt. Avea mâinile pline de oracole, avea și celelalte hârtii, și oracole mai vechi și alte răspunsuri. Stătea pierdut în mijloc, răsfoind la oracole și aruncându-le pe jos:

— Și eu ce fac? Las ciubotele soldaților lui Kambyses să-mi tropăie punțile penteconterelor? Privește. Privește oracolele astea. Privește ce scrie aici : „în locul însuși unde Ankaios s-a însurat cu fata lui Meandros”. Ce înseamnă toate astea? Tu înțelegi ceva? Crezi tu că Ankaios chiar s-a însurat cu fata râului Meandros?

Polikrate răsfoia înnebunit bilețelele, unele se desprindeau și cădeau în zig-zaguri nehotărâte la pământ. Pitagoras se grăbea în urma lui să se aplece și să le culeagă:

— Cum poate fi așa ceva adevărat? spunea Polikrates. Privește. Cum poate fi adevărat că Anakaios s-a însurat cu fata râului Maiandros? Ai văzut tu vreodată cum arată fata unui râu, tată? Ai văzut vreodată o nimfă, măcar?

Aiakes tăcea puțin încurcat. „Este încă tânăr” mi-a părut că spune celorlalți geomori cu părul argintat.

— Cine știe, o să mă faceți poate să creadă că în fiecare scorbură se ascunde câte un zeu, cum spune poetul.

— Care poet?

— Nu știu. Îți spun însă un lucru hotărât: nu se înțelege nimic. Lăsați-mă în pace cu oracolele voastre ! Zeii nu există!

A spus, cuprins de un fel de disperare. Aiakes a încercat să-l liniștească :

— Liniștește-te fiule. Dacă nu există, cum se face că avem cuvinte pentru a-i numi?

— Sunt doar cuvinte!

— Asta înseamnă că zeii nu există încă, a spus Aiakes cu înțelepciune.

— Urăsc nenorocitul ăsta de oracol.

— O să mergem să consultăm un altul. O să mergem la Klaros. O să mergem la Delfi.

— Urăsc toate oracolele.

— Omul are nevoie de călăuzire, a spus Aiakes. Să mergem la templu, pentru scăldarea zeiței în mare. Trebuie să ne călăuzim după ceva.

— Da tată, trebuie să ne călăuzim după ceva, a reluat Polikrates cuvântul tatălui său, hotărât deodată, și și-a strâns tare un cuțit ce-l avea la îndemână. Tată, te implor, lasă-mă pe mine să hotărăsc. Nu mai pot între atâția ghicitori și interpreți de semne. Mnesarkhos, uite-l, complotează cu ceilalți, este acum de partea spartanilor care ne abandonează, este cu perșii și de partea Miletului!… Mnesarkhos vrea să pierdem toată flota pe care am câștigat-o ca să-și facă el negoțul liniștit pe coasta Ioniei!…

— Să ne liniștim, a răspuns Aiakes clătinând din cap și privind și el neliniștit înspre grupul de geomori din jurul lui Mnesarkhos care se depărtaseră și își spuneau ceva. Să mergem la templu, să mergem la festival…

Li s-a cerut să-și lase armele deoparte. Am mai spus că în timpul festivalului Toneia, după obicei, samienii nu poartă arme. Polikrates a fost și el obligat să-și lase armele deoparte.

Polikrate mergea înainte absent și privea în gol și mi-a părut că nu ascultă, cuprins deodată de o hotărâre neștiută. Cât despre mine, eram trist căci țestoasa, dacă era a lui, înseamnă că nu era a mea […]

*

Odată ajunși pe plajă, în fața Heraionului, negocierile înclinau în momentul acesta înspre ceea ce ne temusem încă de la început, și anume Sparta s-ar fi retras cu falsul oracol drept cuvânt adevărat al zeului, iar Samos se vedea astfel lăsat pradă presiunii perșilor. Mai mult, geomorii din jurul lui Mnesarkhos, cel carea avea afaceri pe continent, doreau să vadă Samosul supus în rând cu celelalte orașe ioniene de pe coastă iar pe Aiakes alungat din funcția panioniană de aisymnetes.

L-am văzut odată pe Kleomenes că mă caută prin mulțime, m-a apucat de mână și m-a tras după el să mă arate lui tată-său.

— Tată, a spus, iată-l pe băiatul acesta. E sclav. El a fost prins în măruntaiele din Branchidai și poate să mărturisească despre cele s-au întâmplat acolo. Oracolul pe care l-ai primit nu este cuvântul zeului, el este fabricat de uzurpatorii de la Branchidai: oracolul pe care l-ai primit, tată, a fost fals!

Mi se părea că tată-său se făcea că nu înțelege; părăsise compania geomorilor samieni și se așezase jos, obosit, alături de Leonidas, celălalt fiu al lui. Se apucaseră să joace absorbiți, aplecați asupra tablei, jocul de oscioare.

— Tată, l-am găsit, a insistat Kleomenes. Uite-l, întreabă-l, are să te convingă.

Și mă arăta cu degetul și-l trăgea pe taică-său de tunică.

— Lasă-mă, s-a smuls Anaxandridas absent, îndepărtându-i mâna de pe umăr.

Nici nu ridicase capul din joc.

— L-am găsit, tată. Eu l-am găsit! Zău că l-am găsit! Are să-ți spună totul! De-asta am venit aici, nu? Ca să aflăm oracolul zeului ? L-am găsit pe cel ce a produs acest oracol. Eu l-am găsit, privește!

Și Anaxandridas, tras de umăr catadicsi în cele din urmă să ridice capul și făcu „aha”.

Anaxandridas privi neliniștit împrejur să se asigure că nu a auzit nimeni.

— Eu zic să taci din gură, adăugă el.

Apoi coborî capul și reveni la jocul său. Îi arăta ceva cu degetul lui Leonidas. Kleomenes înnebunit de invidie se interpuse între ei lovind și răsturnând din neatenție tabla de joc cu poala tunicii.

— Eu l-am găsit, a spus. Eu!

— Lasă-ne în pace! a urlat tată-său. Tu nu vezi că jucăm?

Atunci s-a întâmplat.

Anaxandridas s-a ridicat de la masa de joc și a explodat de mânie. Venerabilul Aiakes s-a apropiat și el neliniștit și a cerut să știe ce se întâmpă.

— Au înnebunit, a spus careva. S-au luat la bătaie! Spartanii! Se bat între ei! Fiul cu tatăl !

Și într-adevăr Anaxandridas fiul lui Leon și rege al Spartei și Kleomenes, fiul său întâi născut, se încleștaseră într-o luptă de o ură fără asemănare. Puternici erau amândoi, dar fiecare în felul său: tatăl, solid și bine alcătuit, fiul, un adolescent subțiratic dar nervos. Își dădeau pumni, se tăvăleau în praf, dar mai ales Anaxandridas lovea iar Kleomenes nu părea că vrea să-i dea drumul din încleștare; acesta sfârși prin a-l întoarce cu fața spre el și, cum își pierduse poate firea din cauza furiei, tot încerca să-l strângă de gât. Tăvălindu-se se apropiaseră de lăncile depuse deoparte de hopliții dezarmați și când Anaxandridas a simțit toată fierăria aceea la îndemână a prins cu forță una din sulițe și s-a sprijinit în ea; ceea ce a dat timp fiului său se ridice clătinându-se pe picioare și să strige:

— Eu sunt rege al Spartei ! Eu, nu Leonidas! Eu!

Iar ceea ce a făcut Anaxandridas în cele ce urmează ne-a aruncat pe toți în siderație. A înfipt, am văzut asta cu ochii mei, cu forță, lancea chiar în mijlocul pieptului fiului său. Îl privea apoi, satisfăcut, gâfâind prostit.

— Au înnebunit, spuneau. Ce se petrece? Opriți-i!

— Sparțiatul… L-a omorât pe Kleomenes! Și-a omorât propriul fiu!

Îmi pare mie că Anaxandridas abia începea să-și dea seama ce făcuse. Cât despre Kleomenes, spre supriza mea și probabil a tuturor, rămăsese viu în picioare: apucase capătul suliței ce-i ieșea din pept cu ambele mâini și privea, mai uimit chiar decât noi, fierul care îl pătrunsese. Nu văzusem niciodată vreun hoplit să poată rămâne în picioare după ce a fost pătruns în luptă de fierul rece al unei lănci. Asistasem și eu mai mult decât se cuvine la carnagiile războiului, la ruperea rândurilor ba chiar am fost de față când au reușit să prindă pe câțiva dintre potrivnici, să-i pună la pământ și să-i lovească cu cozile sulițelor până își pierd cunoștința. De-abia după cele ce s-au întâmplat, un anume Amphiaraos, doctor și el, mercenar din Lokris și experimentat într-ale războiului, mi-a declarat că mai văzuse și el ceva similar la un asediu, sub zidurile din Lemnos. Damokedes, doctorul melian, să nu uit, mi-a confirmat și el această faptă extraordinară.

Dar mă iau cu vorba căci uite-l pe Kleomenes, pe frumosul și pe tristul băiat spartan, rămăs în picioare și clătinându-se împuns de sulița ce-l pătrunsese. Dacă cineva nu ar fi văzut bătaia, ar fi putut crede că e o scenă de actori și ar fi izbucnit, cine știe, chiar în râs. Căci băiatul acesta neiubit, cu mâinile strânse în față pe sulița ce-i străpunsese corpul, fără să se prăbușească, avea aerul că se întreabă cum poate scăpa de ea. Ne privea prostit și cu ochii măriți și rotunjiți. De-abia după un moment a citit oroarea pe fețele noastre și a părut că se înspăimântă și el. Dându-și seama că tatăl său îi făcuse asta, a încercat să-și ia deodată un aer cât mai normal, a prins mai puternic coada suliței cu cele două mâini cu un rictus, dar nu putea, căci fierul greu atârna și îl dezechilibra într-o parte:

— Nu vă faceți probleme… nu e… n-are nicio importanță…

Și trăgea de suliță, cum ar veni, să o scoată, ca și când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, dar începuse să se vadă dâre de sânge, îl durea teribil la orice mișcare și nu avea cum să scape. Nu-i venea să-și creadă ochilor și nici nouă.

— N-are nimic… încerca să ne asigure.

Și rămăsese singur, în picioare, așa, singur în mijlocul tuturor, cu sulița înfiptă care-i pătrunsese pieptul.

Era cumva stingherit. A încercat să se așeze într-un colț ca să dea un aer de normalitate scenei, ca și cum s-ar fi înțepat la deget, dar era pătruns, se vedea, era ridicol, nu avea cum, nu putea nici sta în picioare. Nu-l ajuta nimeni. A încercat iarăși să se așeze, fierul a lovit pământul, s-a ridicat la loc, prostit. Cred că de-abia în momentul acela am văzut cu toții că îi venea să plângă. Îl privea intermitent pe tată-său cum își șterge sudoarea de pe frunte și nu părea că realizeză încă ce a făcut. A privit în jur, fără sprijin și fără apărare. Taică-său și el tâmpit privea în gol. Scitul Gelonos s-a desprins atunci dintre naxieni și s-a apropiat. L-am urmat și eu. Sângele nu curgea tare din piept iar Kleomenes deschisese ochii mari și a început să râdă deodată ca un nebun, împingându-ne să-și facă drum spre tată-său ca să-i spună cu furie :

— Nu poți să mă omori!

Iar către noi se strâmba în continuare ca și cum ar fi vrut să ne asigure că n-are nimic, că e normal, că o să-i treacă. Era un pic ridicol. A mai făcut câțiva pași, așa, cu sulița aceea atârnândă ce-l pătrunsese din față în spate prin mijlocul pieptului și a urlat cât a putut :

— Nu puteți să mă omorâți !

Și a început să plângă. O durere bruscă l-a izbit deodată, ca un fulger. Sughița de plâns.

Dar Moirele l-au protejat atunci, fără îndoială, căci, în ciuda faptului că sulița îl pătrunsese pe de-a întregul, niciunul din organele lui vitale nu fusese și, Gelonos, care era deprins cu războiul, a desfăcut cu meșteșug vârful scuțit al suliței și mânerul de la capăt, am putut apoi să extragem sulița care-i ieșise prin spate, chiar alături de coloană. Kleomenes și-a pierdut cunoștința de durere. Am putut să-i dăm îngrijiri.

Unii au spus că acesta a fost momentul care a declanșat nebunia lui Kleomenes de mai târziu. Căci se știe ce viață grea a avut băiatul acesta și cum s-a terminat. Ceea ce e sigur e că a păstrat de atunci un fel de râs stricat pe care l-a păstrat pentru tot restul vieții ca și cicatricile ce i-au rămas pe piept și pe spate. Roșul sângelui inunda încetișor pielea și când și-a revenit Kleomenes își privea prostit pieptul.

— Nu pune mâna, a spus.

— Te doare? am întrebat.

— Nu pune mâna.

Am așteptat câteva minute.

— E singurul lucru adevărat pe care-l am, a spus, lăsând capul pe spate și închizând ochii.

Îl priveam și nu-m venea să cred ce soartă avusese acest nefericit prinț al Spartei.

— Durerea mea. E tot ce am, a spus.

Am vrut să-i aplic un pansament dar a urlat din nou:

— Nu mă atinge!

Durerea era atât de puternică încât m-a strâns de mână și m-a privit în ochi:

— Spune-mi, poți să mă vindeci?

— Rana o să se vindece singură, am zis.

— Și apoi?

— Apoi, nu știu.

Îi luceau ochii. Am încercat să-l liniștesc, să-l pansez, să-l șterg de sângele amestecat cu praf și îi povesteam distrăgându-i atenția:

— Ramuri de măslini, vezi? Au început să pună ramuri de măslini în jurul capitelurilor.

El sta cu ochii pierduți, lăsându-se în seama mea.

— Da, a spus.

— Și candele. Pentru Toneia.

— Da.

Am tăcut. Oricât încercam să-i distrag lui atenția, nici eu nu mai văzusem vreodată așa spectacol de atroce. Gelonos era obișnuit, el era mercenar și văzuse multe, l-a văzut că nu e mort și m-a lăsat să-l îngrijesc. Îi observasem eu pe spartani: nu se apreciază unii pe alții, cred, își fac rău, se lovesc. Chiar în cele mai intime colțuri ale caselor lor, mereu violență, într-un fel sau în altul, bărbații ca și femeile. Chiar când nu se uită nimeni; îmi pare că își fac din asta un titlu de glorie. Cei care nu se arată războinici sunt considerați mieroși, moi și incapabili. Îmi părea și că în raporturile cu spartanii, trebuia să-i lovești cumva pentru a le obține atenția. Dacă nu le tragi una, nici nu te bagă în seamă. Este fără îndoială o rasă aparte națiunea aceasta a laconienilor.

Cât despre Anaxandridas părea pe cale să-și piardă mințile căci era convins că-l omorâse pe fiu-său cel dintâi, și asta în fața întregii adunări de samieni. Și la drept vorbind fusese doar la un pas. Știa foarte bine că era un gest care, odată întors la Sparta, eforii nu aveau să i-l ierte. Își smulgea părul din cap și la un moment dat, când a înțeles că Kleomenes de fapt nu era mort, s-a apropiat de mine, cu recunoștință, i-am văzut ochii în lacrimi, eu, care mă ocupam de fiu-său, m-a prins de mână și mi-a mulțumit.

Menționez acestea căci, pentru că l-am scăpat pe fiu-său întâi-născut, moștenitor al liniei lui Agis și al oficiului regal din Lakedaimon, Anaxandridas mi-a dăruit cele ce urmează: zece talanți de argint, o sută cincizeci de capre și tot atâția miei, cu berbec; casă cu grajd și teren de o sută de plethrai în țara Elis, un krater plin cu ulei și dreptul de cetate la Sparta și de a șede la masă printre homoioi, și, mai presus de toate, libertatea. Aceste sunt lucrurile notorii ce s-au întâmplat în acea formidabilă zi de Artemision iar cei ce vor dori să verifice n-au decât să întrebe pe numeroșii martori ce au fost de față în ziua aceea de grație. Înțelegând de la ceilalți că eram sclav, deși se apropiase foarte tare de mine, m-a depărtat deodată brusc și cu un gest de dezgust și a cerut imediat să vorbească cu stăpânu-meu. A întrebat pe samieni al cui eram, căci, zicea, un vindecător al unui rege al Spartei merită să fie pus la loc de cinste și să mănânce așezat la masa lor.

— Bărbați ai Samosului, a spus, răspundeți-mi la întrebare pe care am să v-o pun : spuneți-mi al cui este sclavul acesta pe care, iată-l ! Vreau să se știe că orice preț ar avea, eu îl voi cumpăra la preț dublu căci cel ce îngrijește și vindecă pe un rege al Spartei merită să fie om liber și să șadă la masa noastră.

Așa a spus Anaxandridas, regele Lacedemonului.

Iar când l-au adus pe Pitagora de față, arătându-l ca fiind stăpânul meu, Anaxandridas i-a dăruit și lui cinci talanți de argint, cincisprezece vaci și un krater cu ulei și lot de pământ de cincizeci de plethrai în țara Thyreatis, în Kynouria pe coasta Peloponezului. Pitagora nu mai putea de bucurie căci se vedea așa binevăzut deodată și fără motiv. Regele a mai dat cincisprezece talanți de argint lui Aiakes. În total a cheltuit treizeci de talanți de argint, o sută cincizeci de miei, o sută cincizeci de capre, cincisprezece vaci de lapte, un berbec, două kratere de ulei și o sută cincizeci de plethrai de pământ cu casele lor respective. Aceste cheltuieli a fost efectuate de către Anaxandridas în speranța că gestul său imprudent va fi uitat și iertat, căci îl străpunsese pe propriul său fiu în mijlocul pieptului cu sulița de fier, în fața adunării samienilor.

Eu eram teribil de bucuros de libertatea care mi se prezenta deodată ca un dar neașteptat, ca cel mai frumos dar pe care nici nu îndrăznisem să-l sper vreodată, eram ca orbit de atâta lumină. Nu reușeam să urmăresc chiar tot ce se spunea. Înțelesesem că în mod ciudat devenisem deodată spartan. M-am așezat lângă Kleomenes, eram deci cumva salvatorul salvatorului meu. Și ca prin vis am auzit iarăși versul aedului, cred, ultimul vers ce mi-a reținut atenția căci nu știu cum se făcea că parcă mi se potriveau toate, înainte de evenimentele uimitoare ce s-au produs în continuare și pe care am să le înșir în cele ce urmează. Spunea versul :

„S-ascundem darurile amare pe care ni le-a făcut stăpânul Poseidaon”

Da. Cumplită poveste deci pentru acest Kleomenes, fiu întâi-născut al regelui Spartei, despre care unii spun că-și pierduse mințile la un moment dat căci pentru un timp hoinărea pe străzile Spartei luându-se de oameni și batjocorindu-i. Fusese deci ordonat de legea țării sale să urmeze în linia Agiazilor, regi ai Spartei. Kleomenes, fiul nedorit, din mama impusă de Efori și nu Dorieus, cel de-al doilea născut, și nici viteazul Leonidas și nici măcar îndemânaticul lor frate Kleombrotos, măcar că aceștia trei din urmă erau toți plini de valoare și nașterea lor urmase foarte curând după nașterea lui Kleomenes.

Acestea deci, despre eliberarea mea de către acest prinț al oamenilor, de către Anaxandridas fiu al lui Leon și rege al Spartei.

Între timp geomorii samieni se constituiseră într-un grup aparte și nu ni se mai alăturau. Aruncau priviri rele din când în când către grupul lui Aiakes și mi se părea că, în urma a celor întâmplate, intenționau să predea Samosul perșilor, să-l alăture Miletului și celorlalte orașe ioniene înrobite, iar pe Aiakes și pe Polikrates și pe partida lor independentistă să-i marginalizeze.

Iar în timp ce Polikrates se regăsea astfel pradă celei mai mari deznădejdi, s-a întâmplat că în bucătărie se tăiase peștele cel mare adus în dar și, spre surpriza tuturor, au găsit înăuntru tocmai inelul cel verde al lui Polikrates, chiar inelul acela pe care el îl aruncase în străfundurile mării. Țestoasa scosese deci până la urmă capul la suprafața apei, întocmai așa cum prevăzuse oracolul. Puseseră inelul pe o farfurioară și i-l aduseseră. Polikrates l-a privit nedumerit și când a realizat ce este, l-a luat fără să spună o vorbă, l-a strâns tare în pumn, și ceva părea că-l întărește într-o hotărâre până atunci necunoscută, strângea în pumn chiar inelul pe care-l îl credea pierdut căci îl aruncase în mare când pornise pe drum spre Didyma, pe barcă, pentru a face voia faraonului Amasis, aliatul său ce-l considera prea norocos. Inelul acela verde, cu smaraldul strălucitor încrustat cu figura unei țestoase, transparent și încastrat cu aur, podoaba sa cea mai prețioasă, cadoul lui Mnesarkhos, odorul pe care Amasis îi ceruse să-l arunce în mare pentru a evita gelozia dumnezeilor celor invidioși pe fericirea omului, tocmai inelul acela a venit singur înapoi la el. L-a luat în mână, l-a privit cu bucuria unui copil ce-și revede odorul pe care-l credea pierdut. L-a ascuns cu grijă.

Ca și cum nu ar fi fost suficient, și alte lucruri s-au mai petrecut în aceaa zi de pomină în care s-a făcut Polikrate tiran al ostrovului Samos.

Afară se scosese statuia de fildeș al Herei în procesiune și o purtau către malul mării. Samienii depuseseră toți armele la grămadă. Doi servitori, îmi amintesc, cu brațe goale și groase, cu ochi verzi și mari, strângeau cuțitele pe un platou și geomorii trebuiră cu toții să-și depună și ei armele. S-au simțit mai întâi câteva tremurături ale pământului abia perceptibile. Samienii și spartanii se regăseau dezarmați în fața valurilor, iar în spate se găsea Polikrate cu frații săi și cu cei cincisprezece hopliți ai lui Lygdamis. Rămăseseră toți în picioare alături de grămada mare de arme. L-am auzit pe Geolonos că-i spune încet lui Polikrate :

— Cum a rămas, patroane: Persia sau Sparta?

Gelonos cerea instrucțiuni. N-a terminat el bine să formuleze întrebarea că această zi memorabilă a culminat: pământul s-a pornit să se zguduie teribil, câteva tremurături la început, apoi deodată zdruncinături puternice. Ne-am speriat cu toții și nimeni n-a avut când să vadă că templul s-a înclinat puțin. Cum se regăsise inelul în peștele prins în străfundurile oceanului, au crezut toți că e un semn. Pe peretele templului, în zigzag printre pietrele suprapuse, se deschisese o crăpătură. Frontonul templului se înclinase și mai tare. Vântul începu să bată cu putere, focul dansa încă în vasele sacrificiale ce înconjurau altarul. Oamenii se strânseseră în fața templului, în depărtare se zărea marea cu navele samiene toate ancorate în larg, insula Ikaria deoparte, coasta asiatică de cealaltă. Naxienii rămăseseră în momentul acesta singurii care-și păstraseră armele.

— Persia sau Sparta, patroane ?

Vocea hotărâtă a lui Gelonos. Atunci, deodată, s-a năruit și Heraionul cel nou. Alb, neterminat încă, se înclinase încetișor înspre mlaștină, sfărâmând schelele care-l înconjurau, apoi am văzut cum s-au prăbușit zidurile, pământul însuși devenise cumva lichid sub templu, apoi au căzut la pământ, una câte una, coloanele, cele noi, toate.

Și atunci s-a hotărât Polikrates. Ochii îi erau tulburi.

— Nici Persia nici Sparta ! a spus el hotărât.

S-a desprins atunci de linia de burghezi care urmau procesiunea și, urmat de frații săi Syloson și Pantagnotos, s-a îndreptat înspre grămada de arme, de unde a luat o suliță într-o mână și o sabie în cealaltă. Hopliții naxieni înarmați, făcuseră zid de oameni în jurul lui și împingeau mulțimea înfricoșată către mare. Statuia Herei rămăsese abandonată, plutind nehotărâtă și împinsă din când în când către mal de câte un val. Polikrates s-a repezit în mulțime urlând, înspre adunarea unde se îngrămădiseră spartanii și cu geomorii ce țineau partea Miletului, secerând în stânga și în dreapta printre geomorii rebeli. Naxienii și ceilalți din grupul lui Aiakes, toți înarmați, l-au urmat. Mulți morți au rămas și cei care au putut au fugit. Zguduiturile încetaseră, unii dintre geomori s-au îngrămădit cu ramuri de lygos printre dărâmături între zidurile prăbușite ale sanctuarului, căutând scăpare. Alții au luat-o la fugă înspre oraș pe drumul sacru.

După părerea mea, combinația acestor nenorociri, cutremurul, flota samiană refugiată departe de țărm, în larg, prezența spartanilor, a naxienilor și a geomorilor la festival au făcut că samienii nu au înțeles ce se întâmplă și cine este agresorul. În învălmășeală, ei nu l-au suspectat pe Polikrates însuși ca fiind șeful acestei revolte. Unii și-au imaginat că spartanii vor să pună mâna pe cetate.

Mulți s-au dezechilibrat atunci și au căzut pe plajă. Hopliții secerau printre geomorii samieni, am călcat și eu pe trupuri. L-am văzut pe Mnesarkhos zăcând pe nisip și spălat de valuri, însângerat și tăiat la gât și fără însuflețire. Alți geomori îi împărtășiseră și ei soarta, căzuți, tăiați și spintecați pe plajă. Polikrates, urmat de naxieni se clătina beat de sânge printre trupurile neînsuflețite cu fierul în mână. Spartanii o luaseră la fugă înspre bărcile amarate în port, dar el prinsese pe unul dintre lacedemonieni și îi înfipse cu sete sabia în cap și fierul străpunse osul frunții și ieșise pe la ceafă pe sub marginea căștii, așa cum ar fi traversat un bostan. Își retrase apoi sabia și se auzi cum spartanul cade în apă, cu ochii învăluiți de apele morții, și se auzi hârșâitul fierului ce râcâia marginea metalică a coifului.

De-acuma samienii alergau cu toții speriați înspre oraș crezând poate că spartanii provocaseră o revoltă. Văzând acestea, Polikrates i-a lăsat pe spartani și, împreună cu frații săi și cu naxienii, a luat-o și el înspre Samos iar cele ce urmează vă spun din ce am auzit ulterior căci nu le-am mai văzut eu cu ochii mei. Se pare că au pus mâna pe Akropolis și de-acolo Polikrates a pus stăpânire pe cetate și s-a făcut tiran peste Samos. Mai pe urmă, i-a exilat pe geomorii ce ținuseră partea lui Mnesarkhos. A dărâmat apoi gimnaziile pentru ca acei aristoi să nu mai aibă unde să se poată întâlni.

Astfel s-a făcut Polikrates fiul lui Aiakes tiran peste întregul Samos.

Cât despre mine, n-am mai rămas să văd ce se întâmplă. L-am tras după mine pe plaja moale pe Kleomenes care era ca vai de el și de-abia se mai ținea pe picioare.

Pe plajă, în fața ruinelor Heraionului și departe de oraș, am împins navele la apă. Ne-am îmbarcat cu toții în bărcile sparțiate, am ridicat pânza cât am putut de repede și am coborât vâslele.

Nu s-a auzit o vreme decât lipăitul grăbit al vâslelor printre câțiva stropi rari de ploaie. Curând am trecut cu teamă printre cele două rânduri de vase ancorate în larg, și care părea că se înfruntau: erau deoparte vasele samienilor și de alta cele ale Miletului și ale Lesbosului reunite. De ani buni Miletul nu-și mai trimitea vasele fără escortă și acum, deodată, navele sale cu inele strălucitoare de bronz, nave de război, toate echipate și gata de luptă, acesta sigur nu avea cum să fie semn bun.

Navele se poziționaseră ca pentru conflict, se vedea limpede : samienii se puseseră în formație diekplous, cu cele două teribile coloane de trireme deja pregătite să execute operațiunea de pătrundere în cazul în care flota reunită a milezienilor și a lesbienilor ar fi dat vreun semn de agresiune. Două piloane de nave, iar noi treceam vâslind printre ei. I-am și recunoscut : phokaienii țineau partea dreaptă sub comanda lui Theron iar samienii, sub ordinele lui Kheramyes țineau partea stângă. Dar cele două linii de nave de război rămâneau imobile căci nu se dăduse niciun semnal de război, nervii erau doar întinși la maximum și nu se știa ce se întâmpla precis, cutremurul făcuse că navele fuseseră scoase în larg, probabil le era frică și lor, zguduiturile pământului insuflau groaza până în inimile oamenilor și nimeni nu avea chef să înceapă vărsarea de sânge atunci când zeul însuși, stăpânul Poseidaon, scutură pâmântul, părând a vrea să schimbe cursul vremurilor.

Cât despre mine, fusesem acum făcut om liber de Sparta, tocmai de către Sparta, și dacă Sparta îmi dăduse libertatea, spre Sparta aveam să mă îndrept.

Am luat-o deci spre larg și, între aceste două largi forțe navale desfășurate ce se înfruntau, nici milezienii și nici samienii nu ne-au împiedicat să trecem. Valuri s-au succedat, inegale. Pentecontera pe care mă aflam s-a aplecat periculos într-o parte, un val înalt a măturat puntea. Am căutat repede un reper de care să mă agăț, valul măturase puntea și-mi amintesc că l-am văzut atunci cu mirare pe Pitagora care se îmbarcase și el alături de spartani. Hotărât lucru că nu puteam scăpa de el. Pitagora, înghețat de apa rece, își târa după el pe punte zdrențele ude ale tunicii. Valuri puternice datorate cutremurului au făcut să salte cele două rânduri de nave ca acele largi țesături pe care le scutură femeile lydiene în vânt pentru a proteja recoltele de grindină. Iar noi, fragili și mici deodată pe marea ce părea atât mare, urcam și coboram valurile ce ne depășeau ca să se spargă mai departe pe plajă. Spartanii vâsleau placid. După un timp vântul s-a liniștit, ploaia a stat. L-am ajutat pe Kleomenes să se întindă pe bancul umed din centru. Sângele nu mai curgea căci rana era legată dar băiatul își pierduse forțele. Mi-a strâns mâna.

— Povestește-mi ceva, mi-a spus.

M-am gândit și am spus:

— Când eram mic, de sărbătoarea lui Sabazios, băteau tobele de piele și treceau cântătorii de urări.

Și mă strângea tare de mână, ce-o fi fost în inima lui. Eu turuiam înainte:

— Era pentru a ne face urări dar eu nu știam, și mi-era o frică teribilă de măștile lor urâte și mă ascundeam sub pat.

— Știu. Taci. Doar… ține-mi mâna pe frunte.

A închis ochii. În urmă, departe, se mai zărea coasta și ce mai rămăsese din Heraion. Se prăbușise, el, marele templu alb pe care grecii veneau să-l vadă de peste tot și pe care-l imitau peste tot din Lydia în Caria. Câteva jumătăți din albele coloane rămăseseră în picioare.