Bisectoarea

„Bisectoarea”, o numeam.

Pentru cei mai mulți era doar profa de mate. Iar pentru noi, cei dintr-a IX-a L, era diriga. Sau doamna dirigintă dacă erai mai respectuos.

— E încă virgină, se șoptea pe la cancelarie.

Asta nu știam. Eram virgină și eu și mai toate colegele din clasă.

În prima zi când a intrat în clasă s-a oprit în fața băncii mele, s-a sprijinit pe cartea deschisă pe bancă în fața mea și m-a întrebat:

— Cum te cheamă? — și mă țintuia cu ochii.

Avea ochii negri, atât de negri că nici nu puteai distinge irisul. Nu erau ochi negri ca cei din Tonitza, căci nu acoperea copilărește tot chipul, ci mai degrabă iriși negri ca vârfurile unei sulițe, ascuțite și nefericite, de fier forjat, care ascundeau pupila încât de simțeai țintuit de două piroane negre.

— Bianca, am răspuns.

— Ăsta e nume de fetiță, draga mea.

N-am știut ce să fac cu remarca. Am tăcut, așezată în bancă.

— Eu o să fiu diriginta voastră, a continuat. Cum mă cheamă? Mă cheamă „de ce”, dacă vreți să știți. Puteți să-mi spuneți ce vreți, eu am să întreb de ce. Puteți să mă porecliți „De ce”, ne-a sugerat ea. Pentru că îmi place întrebarea „de ce”. Este profund umană, și orice s-ar întâmpla, eu vreau să știu de ce. Iar matematica este cea mai umană dintre științe. Puteți deci să-mi spuneți  de ce  începând de azi, a repetat, cu speranța că așa o să o numim, cu porecla aleasă chiar de ea.

Dar noi i-am spus „Bisectoarea”.

Avea ceva inocent totuși. Mergea pe coridor ca fata din Ipanema când nu se uita nimeni. Avea un mers legănat și da din șolduri ca pe catwalk. Poate chiar își cânta cântecele în cap. Odată ce era conștientă că ne uitam la ea și o vedeam trecând pe coridor de pe terenul de baschet, grăbea pasul, strângea catalogul, se cocoșa puțin și își lua figura de femeie serioasă și uscățivă. Așa își imagina ea că impunea, cred.

Ce mai știu despre ea?

A. Am făcut meditații cu ea într-a doisprezecea. Mă trimitea mama cu 100 de lei, joia și sâmbăta. Muream de plictiseală. Am găsit un subterfugiu, o lăsam să vorbescă și dădeam din cap, dar nu regulat, găsisem o modalitate de a introduce un fel de hazard, un fel de neregularitate în datul din cap, fără ca totuși să ascult, pentru ca ascultarea să pară cât mai naturală. Sunt o actriță  natural born , asta e clar. Și între timp, mă gândeam la dragostea mea, la băiatul meu, la Sebi care nu știa prostul cât îl iubeasc și îl iubeam din tot sufletul meu și totuși nu mă băga în seamă. Și îmi rejucam în cap și făceam scenarii cu fiecare lucru ce se întâmpla sau care s-ar fi putut întâmpla. Am rejucat de nu știu câte ori ziua când am fost împreună de serviciu pe școală și am avut atât de mult timp împreună numai noi doi și l-am auzind vorbindu-mi pentru prima oară, dar el i-a dat înainte cu coperțile cu scheleți de la Megadeath și cu ce imprimeuri cu morți și zombi cu aureolă și crucificați și-a pus el pe tricou și ce abțibilde cu vampiri înaripați își pune el când o să-i ia ta-su motocicletă, așa că nu s-a lipit nimic. Oricum, n-aș fi vrut să se termine ziua aia, eram numai noi doi.

Visam cu ochii deschiși, dând aritmic din cap în direcții alese la întâmplare când m-a trezit Bisectoarea. Trebuia să răspund la o întrebare legată de nu știu ce leme.

N-am să înțeleg niciodată la ce e bună matematica.

Mie mi-a plăcut mereu literatura dar mama mi-a zis să dau la automatică că în România mori de foame cu litere clasice. Cred și eu că are dreptate. Așa că fac meditații la mate și la fizică. M-am îngrășat cu zece chile, am făcut fund, poate îi place lui Sebi că am observat că după fundul meu se uită, aici clar e un punct câștigat, i se întoarce capul singur. Dar niciodată nu mă privește direct în ochi și la cât de luzăr e nici n-are tupeu să îmi vorbească de față cu ceilalți. Am făcut totuși și puțină burtică, ei, ce să-i faci. Oricum după facultate îmi fac liposucție și operație la sâni și doar un pic la buze. Și poate la nas. Mai văd.

Mie îmi place Lucian din Samosata și Herodot. Și Bisectoarea chiar avea Herodot, îl avea în bibliotecă, avea și pe Pliniu și pe Plutarh, și am mai observat o ciudățenie:

— De ce toate cărțile în volume sunt desperecheate?

Chiar am observat, da. Chiar m-a amuzat. Și Iorga,  Istoria lui Mihai Viteazul , niciuna din cărțile publicate în volume multiple nu stăteau laolaltă, volumele erau mereu separate, toate risipite sau întoarse pe dos. Volumul 2 înainte, sau răsfirat cu trei-patru cărți mai încolo, niciodată pierdut total, suficient ca să se vadă totuși că nu sunt împreună.

La ea în casă, de altfel, întrerupătorul stâng aprindea lumina din dreapta și invers. La bucătărie, robinetul cu semn roșu pornea apa rece iar cel cu albastru apa caldă. Aproape totul era, cumva, pe dos.

– Poftim ? a întrebat, absentă.

Știam că nu răspunde niciodată din prima. Bisectoarea, spre deosebire de majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, evita să răspundă la o întrebare punându-te să o repeți. Face așa de fiecare dată. E extrem de enervant.

— De ce, doamnă? am repetat.

— Ce mă tot întrebi de ce, s-a întunecat la față.

— Credeam că vă place întrebarea „de ce”.

S-a făcut de două ori mai mică, parcă s-a cocoșat și mai tare, uscățivă cum era. Mi-a aruncat o privire piezișă cu ură.

Eram copil și n-am știut ce-am greșit.

Dacă stau să mă gândesc, și azi, cred că n-am greșit cu nimic.