Ghenarul

Ghenarul umblă pe străzile Bucureștiului cu două bagaje în mână. L-am văzut ultima oară la Gara de Nord, dar îl puteți întâlni uneori la fântâna de la arhitectură, printre ceilalți boschetari. Eu l-am întâlnit chiar lângă mine, în scuarul de la capătul străzii. Ghenarul este înalt și slab. A mâncat bine, a găsit, minune dumnezeiască, chiar pe strada Speranței, care chiar e o stradă în centrul Bucureștiului, următoarele: două șnițele dintre care unul început, o sferă de mămăligă, o urmă de salată de varză cu mărar și o substanță incertă, icre sau fasole bătută sau humus.

Ce să vezi, acolo mă aflam și eu.

Ghenarul are o pălărie cu cozoroc, gen Lenin. Ghenarul iubește socialismul și pe Eminescu. L-am întrebat cum îl cheamă și mi-a spus: Ghenarul.

Stătea pe marginea fântânii și mânca cu mâna din cutia de scârțâietoare și eu l-am întrebat ce e cu pălăria lui demodată.

— Nu e demodată. Nu trebuie cedat clișeelor, prietene.

Mă rog, am tăcut încurcat. M-am gândit să fac o faptă bună, în loc să butonez la telefon și să-i ascult gândurile, să vorbesc cu el, mai ales că nu mă vede nimeni. Nu știu de ce am avut mereu o fascinație cu boschetarii. Mi se par interesanți. Și ăsta nu era orice boschetar. Părea că se întreține, avea blugi, ponosiți dar blugi, avea chiar și un sacou pe el. Se ținea drept, se ținea mândru.

— Nu vreau să știi chiar tot, mi-a spus.

Faptul că spunea lucruri aiurea mi-l făcea și mai drag. 

M-am uitat repede cu frică împrejur, Doru mai trece pe aici și dacă mă vede cu cine vorbesc îmi dă unfriend pe Facebook și mă spune la toată clasa, labagiul dracului.

Ghenarul mergea încărcat cu două sacoșe enorme pline cu haine, părea că nu are unde să doarmă, m-am gândit dacă să nu-l invit la mine, să doarmă în garaj dar mi-a fost rușine. Ce-are să zică tata, ce-o să zică mama? Doamne ferește, dacă află Mihai și mă vorbește de rău pe whatsapp nici nu mă mai primesc la club. L-am întrebat pe Ghenar de volumul fără coperți de pe marginea fântânii, părea un volumaș vechi din BPT, de pe vremea comunismului.

— Românii nu-l mai iubesc pe Eminescu, mi-a explicat. Și nici nu l-au iubit vreodată.

Eminescu. Am ascultat pe youtube ce mi-a trebuit pentru liceu. E trist, e vechi, cui îi pasă? N-am știu ce să mai zic. A început să peroreze ceva despre cum a inventat Eminescu limba română, cum românii l-au folosit un timp să scrie articole pentru un jurnal conservator, el care era creativ și revoluționar prin natură, cum s-au dezis de el, cum l-au lăsat să moară, în mizerie. Luceafărul, geniul moldovean, omorât de mizeria bucureșteană.

Eu mă gândeam că diseară ieșim la role cu fetele și mi-a bipăit telefonul. Mi-am consultat mesajele.

— George îți zice nu.

Așa era. George nu putea să vină în seara asta, asta îmi anunța prin sms. Ăsta citea gândurile, era fenomenal!

— Tu citești gândurile? l-am întrebat.

— Sunt Ghiță! urlă deodată cineva care trecu în fugă pe lângă mine și mă împinse.

De-abia mi-am revenit. Un individ gras și tuciuriu a trecut în fugă și m-a împins cu putere, apoi a dispărut pe una din străduțele ce ies din piațeta unde se desfășura conversația noastră. Mie pe loc mi-a fost teamă să nu fie vreunul din vecini să mă vadă aici dar nu, m-am liniștit, nu era nimeni cunoscut. Puteam să răsuflu ușurat. Era totul în regulă. M-am uitat iarăși la Ghenar. Ce șapcă avea omul ăsta nici n-am mai văzut așa ceva, parcă era din Dostoievski, avea ceva rusesc, avea ceva de călugăr ratat.

— Ești rus? am întrebat.

— Nu. Sunt socialist.

Cum putea cineva să fie socialist? 

— Comunismul a fost o crimă, am zis, au omorât oameni. Tu nu crezi în proprietatea privată?

— Nu amesteca totul, a zis pleoscăind căci mânca. Ce legătura are omorâtul de oameni cu socialismul?

Ăsta era nebun. Socialist, auzi. Am crezut că Ghenarul era un om interesant dar nu. E doar un boschetar. E un labagiu, dă-l dracului.

Țară de căcat. Am plecat. Nici nu l-am salutat.