În port la Naxos

Coboară tiruri la Naxos.

Vaporul s-a apropiat cu spatele și a lăsat podișca.

Se culcă soarele, cerul e înroșit la orizont.

Se scurg mașinile, încetișor, una câte una, prudente, cu respectul cuvenit unui loc nou unde nu se știe încă ce și cum.

Au ieșit și pasagerii care trag valizele pe roți. Se uită în dreapta, în stânga, consultă hărți și telefoane.

„Dimotica astinomia” scrie pe o mașină care intră pe dig.

Așa mare răsplată pentru popoarele care au ale să-și păstreze grafia tradițională, de neînțeles pentru cei mai mulți, o clasă subînțeleasă, un ceva deosebit. Greci, armeni, georgieni, slavi. Te uiți pe un produs oarecare într-un supermarket, totul în grecește, nimic familiar, și când realizezi că nu ai nicio șansă să înțelegi ce conține produsul, brusc el capătă aura a ceva pe care trebuie numaidecât să-l ai.

Cafenelele sunt pline, turiști bronzați în cafenele stilate, greci locali și vorbăreți în tavernele  paradosiako  cu scaune drepte și strâmte cu spătar .  Ca în cărțile poștale. Posesori, acești greci, ai unei adevărte arte a conversației. Stau uneori înțepeniți, ficși și muți și toropiți de căldură o oră întreagă pentru ca, deodată, după un ritm a cărui cadență ne scapă, să se arunce într-o conversație plină de miză, de foc, de intenție. Nu se vorbește oricând, nu se vorbește oricum.

În port la Naxos vaporul vine în fiecare zi cu oameni noi.

Și pleacă din turiștii cei vechi, bronzați. S-a terminat concediul, c’était bien, was really hot, le machin là fait du bruit, guten ceva.

Francezii vorbesc tare, francezii sunt veseli, francezii nu greșesc, Non, merci. Pas vraiment. Franța nu are dubii. Sert à rien. Artur. Sinon. Quelli quo, momento fortunato.

Se sting cuvintele, nu se mai aude nimic, bâzâie vaporul cu putere.

Zgomotul pe care îl scoate nu e nici claxonat, nici țiuit. Nici bârâit. Hârâit. Nici zornăit sau altceva. Dar este simbolic echivalentul unui tras de clopote într-un sat tradițional, e cumva evenimentul zilei, se întâmplă ceva la Naxos, insula se alimentează cu viață nouă, se marchează un moment încărcat de o semnificație care-i face pe chelneri să se oprească o clipă cu gura căscată fără să priceapă ce se întâmplă.

Proprietarii de cafenele rămân câteva clipe cu ochii în soare. Cine-o mai fi venit. Numără pe degete: french, belgian, english.

Poarta templului lui Apolo asistă și ea mută la eveniment. Cuminte și masivă în soarele multicolorat care apune, înțărcuită cu sfoare, bare metalice și cu incripții pentru turiști. Landmark, turistică, mult mai vizibilă decât atunci când era o simplă poartă, cât de mare va fi fost, ce-și îndeplinea cu modestie poate rolul de poartă a unui templu.

Nu stă mult vaporul. Coboară ultimele tiruri, se trage podișca și iarăși pleacă, huruind cum a venit. Enorm și prietenos, cumva bovin, ca un enorm, ne imaginăm, dinozaur ierbivor. Pleacă vaporul, gata, brum.

Pasagerii se scurg, furnicând spre oraș.

O fi venit cineva.