Vecina mea, dna Dumitrescu

Vecina mea, dna Dumitrescu, trece pe la mine în fiecare noapte. Este albicioasă și are consistența unui abur. Ultima oară când am văzut-o era goală sub un fel de voal. I se vedeau formele cu claritate.

Este destul de atractivă dna Dumitrescu: sub vălul transparent se vede fundul mare, frumos și curbat, care poartă pe el, ca lipite, în mod ciudat, urme de scoici, meduze, și alte moluște marine.

Am așteptat-o cu bucurie. Îmi place vecina mea, mărturisesc. Nu mă gândeam să am atât noroc.

Are pe față o trompă ascuțită, ca un țugui, ca în tablourile lui Ieronim Bosch; trompa este de tot albicioasă.

Dna Dumitrescu a coborât prin tavan, s-a oprit în dreptul meu, a înaintat. S-a răzgândit apoi și a rămas pansivă.

Am dat să o strâng în brațe. Dar nu la mine venea! Prost ce sunt. A trecut repede prin zid la vecinul. Bucuroasă cumva că m-a păcălit și m-a lăsat cu dorința nelinișitită.

Vecinul meu, dracul să-l ia, e negricios și păros, vorbește tare și răstit când ne întâlnim pe culoar. Are un motor negru pe care-l parchează în față și care emană miros greu de benzină.

Îmi place vecina mea, dna Dumitrescu. O aștept și mâine, poate mai trece.