Modelul Beckett.

Desigur, aşa cum remarcă şi Henning Krauss, între autorii consacraţi ca „absurdişti” – Beckett, Ionescu, Adamov – apar, foarte curând, diferenţe extrem de semnificative: în cadrul acestei constelaţii triunghiulare, aflate în general în centrul cercetărilor literare, doar Beckett a rămas fidel începuturilor sale, tinzând a folosi mecanismul de reducţie a fiinţei umane în mod consecvent, până la amuţire. în piesele din ciclul Beranger şi în La Soifet la Faim, Ionesco deschide, cel puţin din când în când, posibilitatea unor dispute dătătoare de &ens în jurul faptului absurd /…/. Adamov a rupt în mod radical cu perspectiva voit absurdă asupra lumii de la începuturile anilor ‘50. Dacă atunci s-a preocupat de metaforizarea teatrală a eşecului revoluţiei, a persecuţiei, o dată cu Le Ping-pong, el se îndreaptă împotriva ontologizării proceselor condiţionate istoric. Era deci firesc ca el să ia drept model dramaturgia lui Bert Brecht /…/• ^

Din acest context, Beckett pare să iasă cel mai rău: un prizonier al monotoniei, incapabil să se înnoiască o dată cu timpurile. Realitatea este însă mult diferită. Tocmai consecvenţa şi radicalismul lui estetic au făcut ca mesajul său etic, profund distinct, profund original, să precumpănească asupra celui purtat de opera lui Ionescu (asimilabil, în bună măsură, cu existenţialismul camusian) sau Adamov (recrutat, după cum am văzut, de direcţia „angajată” a literaturii). Impasibilitatea beckettiană şi umorul inconfundabil au făcut ca teatrul şi proza sa să exercite o extraordinară influenţă asupra atitudinilor literare în a doua jumătate a secolului nostru, contribuind fundamental la acea schimbare de sensibilitate pe care încercăm de decenii să o aproximăm conceptual („postmodernismui” reprezentând cea mai zgomotoasă dintre aceste încercări). Scos din contextul apo-caliptic-milenarist al anilor ‘50 supraîncărcat de viziuni sumbre asupra „morţii omului”, Beckett avea să fie receptat, mai târziu, tocmai ca un exemplu de normalitate şi de claritate, capacitatea sa de a-şi păstra simţul umorului în condiţiile ambiguităţii şi incertitudinii absolute care marchează condiţia omului modern -şi a omului în general – ajungând să fie percepută ca esenţial-mente stenică. Impresia de forţă morală degajată de opera lui Beckett creşte şi în raport cu acei congeneri care, în opinia lui Susan Sontag, au diminuat impactul absurdului, transformându-l pe acesta într-un mijloc de moralizare convenţională sau de militantism previzibil.20

Ataraxia de tip beckettian este una dintre atitudinile dominante ale personajelor lui Thomas Pynchon, care, prinse în ţesătura unor inimaginabile comploturi universale, se retrag, de obicei, în liniştea imperturbabilă a fatalităţii, având revelaţia vidului care se ascunde în spatele febrilei dezordini entropice care este lumea. Dar, mai mult decât atât, atitudinea existenţială a lui Beckett se regăseşte în întreaga atmosferă a anilor ‘60, care alătura adeziunile de orice fel şi deschiderea către toate azi-muturile utopiei de un precept a cărui implicaţie etică ne trimite, într-un mod destul de evident, la autorul lui Molloy: keep cool.