ANARHISMUL DIGITAL.

Secolul al XlX-lea a „obiectivat” virtutea personală a industriei (pe care am numit-o aici „industriozitate”) într-o formă de producţie economică tehnologizată şi masificată – industria. Această evoluţie semantică include o întreagă istorie a ideilor şi mentalităţilor, care conduce de la încrederea liberală şi burgheză în capacităţile creatoare ale individului autonom la istorismul raţionalist, bazat pe convingerea că societatea umană evoluează spre forme tot mai avansate de integrare, coordonare şi planificare absolut necesare pentru întronarea bunăstării generale.

Pe lângă filosofiile radicale predicând iminenţa izbucnirilor revoluţionare, se conturează, treptat, o poziţie burgheză, în sensul de „moderată” şi moderată, în sensul de „evoluţionistă” cu privire la socialism. La 1900, pentru Frăţia Fabiană, în Anglia, pentru revizioniştii germani sau pentru austro-marxişti evoluţia spre socialism este treptată, naturală, dictată de raţionalitatea organizării producţiei şi a optimizării serviciilor. Aceşti socialişti se conduc după principiile lui Jeremy Bentham: cea mai mare fericire posibilă pentru cel mai mare număr posibil. Dezvoltarea industrială, condiţionată, în aparenţă, de imperativul concentrării resurselor şi al mobilizărilor generale, părea să ofere toate justificările pentru intervenţionismul economic masiv.

Fără să ceară lichidarea violentă, revoluţionară, a valorilor clasice ale burgheziei, teoreticienii coordonării şi planificării implicau că acestea sunt depăşite de istorie, că iniţiativa privată şi asumarea individuală a riscului pe o piaţă liberă sunt comportamente ţinând de copilăria modernităţii. Tehnologia modernă obliga, cu alte cuvinte, la o estetică a omogenizării şi armoniei universale. Solidaritatea în industriozitate raţională reprezenta singura formă profundă şi autentică a Modernităţii.

Împotriva acestui „bun-simţ” întemeiat pe „evidenţe” protesta, în anii ‘40, din exilul său londonez, economistul austriac Friedrich Hayek. În opinia sa, libertăţile individuale, între care cele economice ocupă un loc foarte important, nu trebuie în nici un fel sacrificate utopiei unei societăţi funcţionând global ca un mecanism perfect, riscul fiind acela al unei căderi în forme de servitute perfect asimilabile celor practicate în statele totalitare.1 Dar criticii liberali ai socialismului tehnocratic nu aveau să se facă auziţi decât foarte târziu. În mod paradoxal, o reacţie de masă împotriva tentaţiei de a lua organizarea industrială ca model de organizare a societăţii în ansamblu avea să se înregistreze, înce-pând cu sfârşitul anilor ‘50, în rândurile noilor radicali de stânga. Aceştia preluau din marxism în primul rând critica sistemului de producţie industrial, presupus a goli personalitatea umană de spontaneitatea şi creativitatea care-i sunt constitutive, dezvoltând o atitudine sintetizată de unul dintre sloganurile epocii (devenit şi numele unui faimos grup de rock progresiv) – Rage Against the Machine, furia împotriva „Maşinii”.

Peste utopia industriei ca frumuseţe a complexităţii centralizate se suprapune teoria conspiraţiei: spiritul tehnologic devine o ipostază a demiurgului rău din cosmologiile gnostice. Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale majorităţii în societăţile occidentale este interpretată ca posibilă doar prin simplificarea şi „unidimen-sionalizarea” omului; accesul generalizat la bunuri de consum, doar prin manipularea perversă a motivaţiilor şi dorinţelor, a subconştientului colectiv; eficienţa administraţiei şi siguranţa existenţei cotidiene, doar în virtutea dorinţei paranoide de putere înscrise în codul genetic al civilizaţiei industriale. Aceste convingeri configurează o stare de spirit pe care Peter Berger şi Richard Neuhaus o diagnosticau, în 1970, în felul următor:

Orice proces în care individul este „tratat ca un număr”, chiar dacă este pus în mişcare de scopuri indiscutabil benigne, este resimţit ca o ofensă adusă demnităţii umane/

Teza solidarităţii pernicioase dintre birocraţiile administrative şi structurile de organizare tehnologică în numele unei eficiente complet străine intereselor reale ale indivizilor umani reprezenta reproducerea, în bună măsură inerţială, a mitului Molohului industrial, pe care-l regăsim, în forma clasică, în celebrul film Metropolis, al lui Fritz Lang (1927). Dar critica freudo-marxistă a bunăstării occidentale postbelice pierdea din vedere faptul că societatea industrială şi tehnologică, aşa cum o cunoscuseră părinţii fondatori ai radicalismului revoluţionar, începea să dispară.

Aceste transformări au fost conceptualizate de teoreticieni mai puţin sensibili la marile tipare ideologice ale interpretării progresului social. Astfel s-a născut ideea unei „societăţi informaţionale”, lansată de Marshall McLuhan3, sau aceea, mult mai robustă sub aspect intelectual, a „societăţii postindustriale” propuse de Daniel Bell.4 Noile modele descriptive porneau de la constatarea că, în lumea reală, industriile oţelului şi maşinii începeau să se retragă din poziţiile lor dominante în faţa dezvoltării industriei serviciilor, în timp ce marile tehnologii „prelucrătoare” se subordonau tehnologiilor de producere şi reproducere a informaţiilor, mesajelor, imaginilor. Revoluţia mediatică şi informatică a pus în dificultate pe vizionarii apocaliptici în momentul în care a generat o tehnologie „prietenoasă”, ce avea să fie tot mai mult resimţită nu ca o ameninţate, ci ca o formă de protecţie şi ca o garanţie a libertăţii individuale.

Aceste evoluţii tehnologice şi conceptuale antrenează dezvoltări semnificative în planul construcţiei identitare. Soteriologia individualistă a industriozităţii burgheziei protestante, refulată în cursul istoriei intelectuale a industrialismului, devine, în sfârşit, recuperabilă. Revoluţia mediatică, revoluţia digitală şi revoluţia tehnologiilor virtuale creează premisele unei legitimări prin protejarea-explorarea-inventarea spaţiului privat. Accesul teoretic nelimitat la informaţie, imensele posibilităţi de liberă asociere, perspectiva unei autentice democraţii participative apărute o dată cu Internetul tind să reinstituie, în planul imaginarului social, individul ca sursă de putere.

Dar elementul cel mai spectaculos al acestei consolidări a spaţiului privat prin tehnologie este posibilitatea care revine individului de a decide asupra a ceea ce doreşte să considere drept real sau, altfel spus, de a-şi produce propria realitate. Monopolul în privinţa descrierii realităţii, deţinut în mod tradiţional de instituţiile publice, este contestat de instanţe private tot mai autonomizate, capabile de autoadministrare într-un spaţiu virtual. Aceasta în condiţiile în care sensul „virtualităţii” nu este în primul rând acela de a „desubstanţializa” realitatea comună, ci de a conferi realitate ficţiunilor/fantasmelor personale, iar această „realizare” echivalează cu o legitimare.

Ceea ce ne interesează în prezentul context însă este asocierea unei strategii identitare care se inspiră din valori pe care le-am definit ca burgheze, cu o concentrare pe individuaţie drept proces productiv. Este un fapt cunoscut că unul dintre cele mai active segmente ale mişcării libertariene (ce reprezintă varianta sprijinită pe tradiţia americană, a lui Henry David Thoreau, a anarhismului) este compus din cei care consideră Internetul ca o mutaţie revoluţionară nu doar în plan tehnologic, ci în tot ceea ce ţine de societate, politică şi cultură.5 întâlnirea dintre definiţia radicală a libertăţii (individul ca stat-în-stat) şi exaltarea tehnologiilor digitale se petrece sub un dublu semn al industriozităţii: producerea de „bariere electronice” şi de reţele de protecţie a spaţiului privat; producerea sentimentului însuşi al ireductibilului şi unicităţii propriei persoane.

Relaţia dintre difuzul experiment identitar pe care îl leg de secta argonauţilor libertarieni ai Internetului şi sfera discursurilor artistice de autolegitimare simbolică nu este uşor de determinat. Probabil că experimentele multimedia reprezintă exemplul cel mai sugestiv de instrumentare a tehnologiilor electronice de reproducere a sunetului şi imaginii în scopul exprimării unei conştiinţe de sine „anarholiberale”. De asemenea, există o înfloritoare practică a experimentelor, hipertextuale”, care încearcă să exploreze toate posibilităţile de multiplicare/simultaneizare a discursurilor puse la îndemână de mediile digitale. O altă categorie de experimente sunt cele practicate de aproximatix două decenii în cadrul literaturii SF, sub denumirea generică de cyberpunk. Aici, relaţia dintre individualismul anarhic şi estetic neodecadent şi exaltarea soteriologică a computerului este practicată în mod deliberat.6

Dar asemănările dintre aceste curente experimentale şi libertarianismul digital sunt de căutat, de cele mai multe ori, în zona confuziilor şi ezitărilor decât în aceea a atitudinilor orientate spre valori. De aceea, m-aş limita să spun că în punctul de interferenţă al criteriilor „popular”, „abstract/industrios”, „privat”, „relativist” ceea ce se naşte este mai degrabă un potenţial imaginar şi simbolic care, deocamdată, generează o stare de entuziasm decât demersuri identitar-simbolice distincte şi articulate.

NOTE

1. Fr. Hayek, Drumul către servitute. De altfel, în această carte, Hayek descrie totalitarismul în primul rând ca pe efectul pervers al unor politici economice vizând anularea mecanismelor pieţei libere.

2. Berger & Neuhaus, Movement and Revolution, citaţi în P. Hollander, Political Pilgrims, University Press of America, New York-Londra, 1990, p. 192.

3. Marshall McLuhan, Mass-media sau Mediul invizibil, traducere de Mihai Moroiu, Nemira, Bucureşti, 1997.

4. D. Bell, The Corning ofPostindustrial Society, Basic Books, New York, 1973.

5. B. Austin-Smith, „Community & the Wild, Wild Net. Community Standards on the Net”, în Canadian Dimensions, 29 (2), 62, 1995, sau H. Rheingold, The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier, HarperPerennial, New York, 1994.

6. În spaţiul intelectual românesc, cel mai bun specialist al acestui domeniu este dl. Ion Manolescu, ale cărui prezentări şi analize din periodicele Vineri şi Observator cultural reprezintă pentru mine o importantă sursă de informaţii cu privire la literatura de frontieră contemporană. Cu toate acestea, trebuie să spun că, personal, nu împărtăşesc entuziasmul domniei-sale pentru clasici ai genului cyberpunk, precum Norman Spinrad şi, mai ales, William Gibson. Sunt însă convins că acestui gen îi pot fi ataşaţi doi scriitori importanţi ai epocii postbelice: William Burroughs şi Phillip K. Dick.