Anarhopozitivismul

„Revoluţia tehnico-ştiinţifâcă” a fost mult timp monopolizată simbolic de ideologia marxist-leninistă. Avansul industriei era prezentat ca sinonim cu emanciparea universală a proletariatului, promisă de Manifestul Partidului Comunist. Unul dintre argumentele emise frecvent din această sferă de opţiune ideologică împotriva democraţiilor occidentale este şi acela că sistemele bazate pe libera concurenţă nu pot administra raţional potenţialul de cunoaştere pus la dispoziţie de cercetarea empirică. Mobilizarea şi controlul societăţii se justificau prin necesitatea de a „totaliza” şi „concentra” toate resursele disponibile – inclusiv sau în primul rând pe cele „tehnico-ştiinţifice – în vederea unor „mari salturi înainte”.

Deşi unanim împărtăşită, religia ştiinţei-tehnologie nu a fost totuşi valorizată întotdeauna în acelaşi fel în câmpul intelectual radical. În linia de gândire fondată de Saint-Simon, viziunea avansului industrial nu se opune unei libertăţi tot mai lipsite de constrângeri. Aceeaşi idee va fi elaborată, mai târziu şi de Piotr Kropotkin, care foloseşte în mod sistematic ştiinţa şi metoda experimentală pentru susţinerea tezei anarhiste, conturând o linie de argumentaţie sensibil diferită de mistica romantică a „obştei” întâlnită la Bakunin. Bazându-se pe solida sa formaţie ştiinţifică, prinţul Kropotkin invoca viziunea trupului uman ca „federaţie de celule” pentru a susţine că libertatea este în ordinea naturii şi a pleda pentru înţelegerea societăţii ca „federaţie de indivizi”.1 Pe lângă optimismul metafizic care vroia să vadă în legile fizice „absolut” obiective expuse de cercetarea empirică nişte confirmări ale opţiunilor sale ideologice, teoreticianul anarhist implica şi un alt argument: acceptarea autorităţii ştiinţei moderne, bazată pe Adevăr, pe infailibilitatea regulilor şi metodelor sale de cercetare şi inferenţă, permite eliminarea oricărui alt tip de autoritate socială.

Încrederea în adevărul absolut al Ştiinţei avea să lase locul scepticismului metodologic şi relativismului, dar logica cercetării ştiinţifice avea să fie, în continuare, propusă ca forma cea mai eficientă şi mai morală posibil de a administra incertitudinea. În această linie se înscriu proiecte precum „ingineria socială” propusă de Karl Popper, legitimarea argumentativă” avansată mai târziu de Jiirgen Habermas sau „anarhismul epistemologic” al lui Paul Fayerabend.2 în cele ce urmează, voi încerca să descriu, cu ajutorul „amprentelor” sale literare, o strategie de instituire imaginară a burgheziei societăţilor „postnobiliare”, care valorizează intersecţia dintre ataşamentul „egalitar” pentru industriozitate, aspiraţia către salvgardarea integrităţii sferei publice ca spaţiu al libertăţii de exprimare şi relativismul sceptic, dar „infinit productiv”, al ştiinţelor moderne.

Voi vorbi, deci, despre o literatură care ajunge să-şi reprezinte tehnica în forma unei creativităţi nelimitate, a unui geniu combinatorie ataşat nu unei teologii revoluţionare bine definite, ci imperativului general al „progresului” – ulterior, doar al „schimbării”. O literatură care asociază intim rigoarea împrumutată, mai mult sau mai puţin metaforic, unui cod de proceduri „tehnico-ştiinţifice” cu exaltarea anarhistă a proliferării şi diversificării.