Avangardă şi comunism.

Primele experimente „tehnologizante” ale avangardei sunt iniţiate de futurismul italian şi nu au o legătură directă cu marxismul şi ideea comunistă de revoluţie, această mişcare artistică întreţinând, după cum se cunoaşte, legături strânse cu fascismul.10 Dar nici în Rusia, unde aceste experimente aveau să se propage foarte repede, exaltarea şi mistica maşinistă nu interferau semnificativ cu ideologia bolşevică.11 Dar aici situaţia avea să se schimbe după izbucnirea revoluţiei din 1917. În perioada instaurării la putere a partidului bolşevic, marcată de rezistenţa armată împotriva intervenţiilor puterilor occidentale, dar şi de războiul de agresiune şi jaf împotriva Poloniei de la începutul anilor ‘20, futuriştii, aşa cum remarcă slavistul german Eduard Ditschek, s-au subordonat concertului general de „eroizare a proletariatului şi reprezentare sacrală a unei revoluţii de dimensiuni cosmice”. Dar, „după război, /… /artiştii îşi dezvoltă conştiinţa de sine a inginerilor şi monteurilor, aceste pretenţii tehniciste legitimând intervenţia artei în producţia industrială”.12 în această perioadă şi în acest spaţiu cultural şi politic, experimentele avangardei hiperraţionaliste se întâlnesc cu o doctrină a eficienţei muncii cunoscută sub numele de „taylorism” sau „fordism”. Este vorba despre extrapolări teoretice ale propriilor experienţe datorate celor doi „giganţi” ai industriei americane de la începutul secolului: Frederick Winslow Taylor şi Henry Ford. Lucrările celor doi întemeietori ai ştiinţei managementului industrial au fost traduse şi difuzate într-o Rusie Sovietică pentru care industria reprezenta un veritabil fetiş, astfel încât ele aveau să fertilizeze în primul rând imaginaţia După cum observă Richard Stites, primul apostol al taylorismului sovietic, inginerul Alexei Gastev, era şi un poet „industrial” în linia unor Maxime du Câmp şi Emil Verhaeren. Teoria eficientei muncii industriale era ridicată de Gastev la rangul unei religii a unui „Mesia de fier” şi a unui „paradis al maşinilor” (titlurile unor poeme ale altor doi poeţi ai fabricilor, datând din timpul Revoluţiei). Pentru Gastev, „piatra, metalul şi muncitorii sunt toate cuprinse în acelaşi vârtej”. Viziunea sa despre „maşinism” – un termen împrumutat din franceză – vorbeşte despre „demonul de fier al secolului, cu suflet de om, nervi de oţel şi cu şine în loc de muşchi”, despre „prietenii mei de fier” şi despre oameni crescând „din fier” şi devenind maşină. Însufleţirea mecanismelor şi mecanizarea omului reprezintă cele două faţete ale viziunii sale.”

Deşi Gastev este un original excentric, ideile sale au fost împărtăşite de unii dintre liderii de opinie ai artelor sovietice din anii ‘20, cel mai proeminent dintre aceştia fiind regizorul şi teoreticianul futurist Vsevolod Meyerhold, care, împreună cu Gastev, întemeiază organizaţia tayLoristă „Liiga Vremyia”, („Liga timpului”), propunându-şi crearea unor modele de raţionalizare a comportamentului uman, atât în mediile de producţie, cât şi în existenţa cotidiană.14 Pentru Meyerhold, acesta nu era numai un hobby ciudat – o parte importantă a creaţiei sale regizorale fiind dedicată tocmai încercării de a oferi, prin intermediul teatrului, modele de economie şi sincronizare a mişcărilor pe care le-a numit „biomecanica” şi care, îşi imagina el, puteau ajuta în mod nemijlocit dezvoltarea producţiei.15

În opinia lui Stites, utopienii de tipul futuriştilor şi „taylo-riştilor” erau doar una dintre „echipele ce lucrau în giganticul laborator revoluţionar al lui Lenin”, marginali în raport cu propriile „cercetări” ale liderilor bolşevici privind construirea socialismului „cu forţa şi de sus în jos”. Lenin avea să se limiteze la a „mârâi” împotriva experimentelor ce se desfăşurau acolo, dar Stalin avea să distrugă „laboratorul” şi să-i extermine pe principalii „cercetători”.16 Din punctul de vedere al ortodoxiei marxist-leniniste, tentaţia de a identifica ideologia cu tehnologia şi de a vedea în dezvoltarea tehnicilor şi metodelor principala sursă a progresului reprezenta o erezie. Ideologia „tehnico-ştiin-ţifâcă” a fost de la început percepută de oficialii de partid drept o. concurenţă periculoasă. În Uniunea Sovietică, este foarte probabil că Avangarda constructivistă şi productivistă a fost lichidată după acelaşi model al „comploturilor” intelighenţiei tehnice burgheze, despre care se presupunea că profita de competenţele ei pe moment indispensabile pentru a „săpa” bazele orânduirii socialiste.17

Indiferent de gradele acestei reacţii de ostilitate însă, incompatibilitatea dintre utilitarismul avangardei şi proiectul politic al comunismului devenise mult prea profundă. Şi aceasta pentru că, în „industrie”, avangardiştii percepeau încă industria, sau, în forma pe care am folosit-o aici, „industriozitatea”, adică fermentul spiritual şi intelectual al permanentei transformări. Pentru decidenţii bolşevici, industria devenise deja o sursă de putere „mistică”, de prestigiu şi forţă în planul relaţiilor internaţionale şi de control şi organizare a societăţii.

NOTE

1. Peter Biirger, Theorie der Avantgarde, Suhrkamp, Frankfurt/Main, 1974.

2. Idem, p. 67.

3. Idem, capitolul „Negation der Autonomie der Kunst durch die Avantgarde”.

4. Ch. Taylor, Sources ofthe Seif, Harward University Press, Cambridge, Mass., 1989, p. 13.

5. Max Weber, Etica protestantă, pp. 39-40.

6. M. Weber îl citează pe puritanul englez Baxter, care vorbeşte despre obligaţia credinciosului de a deveni „administratorul (stewart) lui Dumnezeu” şi conchide: „Nu pentru plăcerile trupului şi pentru păcat, ci pentru Dumnezeu aveţi voie să munciţi pentru a fi bogaţi”. Cf. Etica protestantă, p. 165.

7. Ch. Taylor, op. Cât., pp. 78-79.

8. Idem, p. 67.

9. Emmanule Mounier, „Court trăite de la mythique de gauche”, în Communisme, anarchie et personalisme, Seuil, Paris, 1966, p. 50.

10. Vezi Eva Hesse, Die Achse Avantgarde – Faschismus. Reflexionen iiber Filippo Tommaso Marinetti undEzra Pound, Arche, Ziirich, an neprecizat.

11. Vladimir Markov, „The Russian Futurism”, în Richard Kostelanetz (ed.), The Avant-Garde Tradition în Literature, Prometheus Books, New York, 1982.

12. Eduard Ditschek, Politisches Engagement und Medienexperiment. Theater und Film der russischen Avantgarde der zwanziger Jahre, Giinter Narr Verlag, Tubingen, 1989, pp. 35 şi 37.

13. Richard Stites, Revolutionary Dreams. Utopian Vision and Experimental Life în the Russian Revolution, Oxford University Press, New York-Oxford, 1989, p. 150.

14. Idem, pp. 159-l61.

15. Ibid.

16. R. Stites, op. Cât., p. 46.

17. R. Stites, Revolutionary Dreams, pp. 249-250.

I.