Imitarea imitaţiei.

Intersecţia modernităţii literare cu etica (sau mistica) profesionalismului mi se pare a fi fost surprinsă într-un mod pregnant în câteva reflecţii din 1946 ale lui Clement Greenberg, dintr-un eseu care trata această temă doar incidental.1 Reluând locul comun al naturii luciferice a artistului modern, care încearcă să-l concureze pe Creator în actele sale fondatoare (să nu uităm că Lucifer este eroul celui mai mare poem protestant al tuturor timpurilor – Paradisul pierdut, al lui John Milton), criticul american observa că această postură presupune, pe lângă creşterea exponenţială a importanţei pe care artiştii şi-o atribuiau şi creşterea exponenţială a responsabilităţii.

Erijându-se în autoritate supremă, printr-un act care-şi află mai întâi o legitimare filosofică. (în ideea romantică a „Eului absolut”) şi abia târziu şi o expresie artistică pe măsură, artiştii nu se pot sustrage obligaţiei de a institui sau măcar de a propune valori. Desigur, unii se pot prevala de faptul că Divinitatea se află deasupra oricărei ordini prestabilite, liberă chiar faţă de orice obligaţie în raport cu sine, ea reprezentând nondeterminarea absolută şi, în acelaşi timp, arbitrarietatea pură. Dar chiar şi aşa privind lucrurile, atotputernicia Creatorului se manifestă în mod necesar şi prin capacitatea sa de a legifera, nu doar prin refuzul de a o face şi prin coerenţa cu sine, nu doar prin libertatea de a se contrazice.

Aflându-se, deci, în poziţia de a institui valorile fundamentale ale universului său, artistul modern se loveşte de paradoxul că a ajuns aici negând toate celelalte instanţe ale autorităţii şi sistemele lor subsecvente de valori şi că singurul lucru pe care-l poate propune ca distinct şi inconfundabil al său îl constituie „propriul său proces interior, tehnica, forma artistică”.2 în acest fel, dacă păstrăm premisa aristotelică a artei ca imitaţie, „atunci, ce avem aici este imitarea imitaţiei”.^

Aparent, consideraţiile lui Greenberg nu se disting dintr-un veritabil ocean al teoriilor moderne centrate pe ideea autoreflexi-vităţii esenţiale şi definitorii a literaturii. O analiză mai atentă însă va scoate în evidenţă elemente care nu apar în viziunea academică staridard asupra artei, pentru şi despre artă. Aceasta ţine cont de două surse principale ale autoreferenţialităţii: pe de o parte, teoriile pitagoreice ale reflectării ordinii cosmice în armoniile muzicale presupuse a fi conţinute şi în limbaj, preluate de la er-metismul fin-de-siecle; pe de altă parte, teoriile lingvistice despre existenţa unei funcţii poetice distincte a limbajului, care-i permite acestuia să se reflecte pe sine, preluate de la şcoala formală rusă.

Din perspectiva la care ne raportăm aici, autoreferenţialitatea literaturii este pusă în legătură cu necesitatea articulării unui discurs identitar şi a unui discurs de legitimare. Intersecţia, despre care vorbeam mai sus, între modernitatea literară şi etica vo-taţională se produce în momentul în care, după epoca romantică a distrugerii tuturor convenţiilor, artistul modern constată că libertatea totală spre care a aspirat este, fatalmente, sinonimă cu virtualitatea pură. Autoreflexivitatea literaturii, adică tematizarea „propriului proces interior”, a „tehnicii” şi „formei” (pentru a relua categoriile utilizate în eseul de la care am pornit), este legată de încercarea de a reveni în sfera „actualului”, prin reconstruirea propriei autorităţi, deci a propriei legitimităţi şi identităţi. Prin profesionalismul său tehnic-formal – şi prin caracterul industrios, am putea adăuga – literatura este ceva şi poate ceva.