Autoreferențialitatea

Cuvântul german Beruf arc o dublă semnificaţie: pe de o parte, înseamnă „chemare spirituală”, pe de altă parte, „profesie”, competenţă specializată şi precisă. Polisemia nu este întâmplătoare, ea conţinând esenţa filosofiei protestante a salvării. „Chemarea” sau „vocaţia” presupune descoperirea înclinaţiei predilecte a credinciosului, tradusă în termenii precişi ai existenţei practice.

Această formă de etică îmbină, de fapt, industriozitatea intelectului creator şi autoreflexivitatea conştiinţei. Ea ţine de registrul „popularului”, deoarece, sub aspect teologic, prin conceptul de Beruf se urmărea aceeaşi neutralizare, specific protestantă, a opoziţiei dintre ocupaţiile înalte, prestigioase şi ocupaţiile cotidiene, triviale. Totodată, profesiunea-chemare este legată de o abordare „fundamentalistă” a lumii, deoarece presupune concentrarea „fenomenologică” asupra propriei munci – înţeleasăca o metaforă a întoarcerii spre sine (de aici autoreflexivitatea), a concentrării asupra transformării/producerii de sine.

Trebuie, de asemenea, să semnalăm caracterul „privat” al idealului „vocaţiei”. Este adevărat că prin conceptul de Beruf se exprima solidaritatea dintre dimensiunea publică şi cea privată a existenţei. Dar această solidaritate este o formă precisă şi eficientă de a delimita sferele şi evita interferenţele: deşi subordonat formal unui destin comunitar, protestantul este, în esenţă, actorul individualizat al propriului său destin, astfel încât „utilitatea” muncii sale este un fel de produs important, dar secundar, al devoţiunii sale „profesionale”, gândită în primul rând în perspectiva desă-vârşirii spirituale şi apropierii de Dumnezeu.

Toate aceste trei determinări ale industriozităţii intemalizate -spiritul „dezeroizării” egalitare, fundamentalismul moral-intelectual şi caracterul privat – se regăsesc în idealul modem al „profesionalismului”. Mai întâi, competenţa reprezintă un element definitoriu al meritocraţiei republicane. În al doilea rând, „profesionalizarea” presupune o dimensiune intelectuală – a volumului cunoştinţelor dobândite şi vitezei de punere a lor în relaţie – şi o dimensiune etică – a devoţiunii faţă de principiile acurateţei informaţiei şi preciziei execuţiei. În al treilea rând, aspiraţia către o cât mai strictă specializare exprimă atât idealul „personal” al cultivării propriilor aptitudini, cât şi strategia individului modern de a se face indispensabil, subsumată unei tactici mai generale de protejare a sferei şi identităţii private.

În forma sa preponderent laicizată, devoţiunea vocaţională este una dintre cele mai bine conservate forme tradiţionale de legitimare burgheză. În cele ce urmează, pornesc de la două ipoteze: a) că urme ale marilor mişcări ale imaginarului social orientate spre transformarea acestei configuraţii de valori şi principii într-o sursă de prestigiu simbolic al burgheziei, în condiţiile prăbuşirii sistemului de valori al Vechiului Regim, sunt de găsit în domeniul literaturii; b) că, în modernitate, se produce o deplasare a imaginarului, de la „concentrarea atât a minţii cât şi a mâinilor asupra afacerilor” (cum recomandă Daniel Defoe, în 1745, în The Complete English Tradesman) către concentrarea asupra concentrării „minţii şi mâinilor” (autoreflexivitatea) şi de la imperativul continuei perfecţionări a propriei activităţi la proiectul autoperfecţionării „totale”.