Angajarea – între marxismul ortodox şi cel revizionist.

Configurarea modelului intelectualului angajat este strâns legată de polemica din jurul afacerii Dreyfus. Personalitatea care a încorporat, în epocă, acest din urmă ideal a fost, după cum bine se ştie, Emile Zola. Curajul şi determinarea sa de a afirma valorile fundamentale ale democraţiei, împotriva solidarităţii gregare a celor ce vroiau să facă din sacrificarea locotenentului alsacian un ritual de consolidare simbolică a „naţiunii”, l-a transformat într-un erou al modernităţii. Julien Benda îi conferă un loc privilegiat printre puţini moderni demni de titlul ilustru de clerc, emblemă a unei independenţe a spiritului şi a unei intransigenţe morale faţă de sine care confereau dreptul de a face examenul de conştiinţă al societăţii.4’ în apologia sa, Benda pare să uite că, pe lângă atitudinile sale publice în favoarea libertăţilor universale, Zola predicase întotdeauna un determinism social şi biologic foarte sever, iar ultima parte a creaţiei lui, „Cele patru Evanghelii” (Fecondite, 1899, Travail, 1901, Viriţi, 1903, şiJustice, rămas în fază de proiect), a putut fi considerată ca o anticipare uluitoare a realismului socialist.

Această contradicţie latentă avea să se actualizeze la următoarele generaţii de naturalişti care, la începutul secolului XX, încep să asocieze tot mai frecvent reprezentarea examenului „exemplar” de conştiinţă cu responsabilitatea faţă de clasele dezavantajate, dezvoltând o veritabilă fascinaţie faţă de discursul revoluţionar al hegelianismului de stânga. Doctrinarii marxişti ai epocii priveau însă cu reticenţă entuziasmul acestor autori. Atât Franz Mehring şi Karl Liebknecht, în Prusia, cât şi Karl Kautsky, în Austria, aveau să considere naturalismul caultragiant din punct de vedere moral, iar Congresul de la Gotha al social-democraţilor germani va condamna în mod explicit acest curent literar.5

Este semnificativ faptul că această primă epocă a interesului literar pentru marxism coincide cu prima criză intelectuală de proporţii a marxismului însuşi. Aceasta era generată de teoriile lui Eduard Bemstein, care propusese o confruntare a ortodoxiei marxiste cu opţiuni etice fundamentale, amintind atât de rigorismul kantian, cât şi de cel protestant. Iată esenţa modului în care Bemstein revoluţiona revoluţia, în viziunea lui Cari Schorske:

Pentru a realiza o societate socialistă, Bemstein şi revizioniştii se bazau în primul rând pe evoluţia simţului etic al omului. Simţul etic nu era însă adus în prim-plan pe calea dialecticii intereselor conflictuale, ca la Hegel şi Marx, ci era eliberat de progresul material, lăsat să-şi ia zborul prin propriile sale energii inerente. Revizioniştii schimbau baza evoluţiei spre socialism, de la interesul obiectiv la idealul subiectiv. Procedând astfel, îl aşezau pe Kant în locul lui Hegel, ca inspirator filosofic.

Din moment ce, în teoria lui Bemstein, raţiunea şi simţul etic obţineau o libertate şi o putere crescute, procesul economic eliminând conflictele de interese sociale, rolul exclusiv al proletariatului de a „conduce omul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii” (Engels) era eliminat. Idealismul şi simţul justiţiei puteau înflori în toate clasele, deoarece „interesul comun câştigă putere într-o mare măsură, opunându-se interesului privat”.^

Revizionismul bemsteinian consta, cu alte cuvinte, în oprirea „maşinăriei apocaliptice” a teoriei revoluţionare, în numele unor imperative ce ţin de etica abstractă şi universală. Chiar dacă intelectualii şi scriitorii revoluţionari nu au devenit în masă bemsteinieni (împărtăşind, de obicei, condamnarea revizionismului din perspectiva ortodoxiei marxiste), ei se vor confrunta, totuşi, permanent cu dilema formulată de filosoful social-democrat. De altfel, această dilemă se regăseşte constantin modul în care estetnţeleasă „angajarea” de-a lungul secolului XX. Conceptul trimite simultan atât la adeziunea la o cauză, cât şi la kantiana raţiune care îşi dă singură imperative, care se „angajează” în raport cu sine însăşi. Sau, altfel spus, „angajarea” presupune atât o filosofie a angrenării în mecanismul inexorabil al dialecticii revoluţionare, cât şi o filosofie a autonomiei morale.