De la expresionism la comunism

„Cum expresioniştii se opuneau de mult lumii burgheze şi capitaliste”, remarcă un comentator, „viitorul pe care şi-l imaginau tindea să ia forma unei societăţi socialiste sau, la modul cel mai radical, comuniste”.7 După revoluţia bolşevică bavareză din 1918, dramele expresioniste încep să trateze cu precădere teme politice radicale: Toller, Masse-Mensch, Rubiner, Die Gewaltlosen, Kaiser, Holle Weg Erde, Julius Măria Becker, Das letzte Gericht. „însă”, continuă acelaşi comentator, „tocmai prin această fixaţie politică mişcarea expresionistă şi-a pierdut caracteristica esenţială. Esenţa expresionismului era regenerarea spirituală a omului, fără legătură cu vreun program social anume, îmbrăţişând crezul comunist, dramaturgii expresionişti au încetat să fie expresionişti”.8

Generate în imediat de ascensiunea mişcărilor fasciste care vor duce la cel de-al doilea război mondial, motivaţiile adeziunii la marxism-leninism a tinerei intelighenţii europene sunt, în plan imaginar, mai complicate. încercând să explice, în 1946, valul de adeziuni comuniste ale tinerilor francezi „ieşiţi din Rezistenţă sau reveniţi din lagărele de deportare”, catolicul de stânga Emmanuel Mounier considera că aceştia se înscriau „în singurul partid în care credeau că găsesc, în acelaşi timp, o disciplină virilă, simţul istoriei, măreţia şi eficacitatea”.9

Existenţialismul reprezintă, în acest proces, un caz atipic, îndelunga pendulare între delimitarea de marxism şi adoptarea fără rezerve a acestuia reprezintă cea mai pregnantă caracteristică a intelectualilor reuniţi sub acest stindard, de la Jean-Paul Sartre, la Merleau-Ponty şi Brice Parain.10 Pentru Jean-Paul Sartre, căruia avea să-i fie conferită demnitatea de erou eponim al generaţiei sale de radicali, libertatea conştiinţei de a alege (de a se alege şi de a se angaja în lume) reprezenta tema fundamentală de reflecţie. Sartre nu pleda, în maniera intelectualilor de la 1900, pentru libertatea universală, ci pentru libertatea radicală, esenţială şi fatală a omului. Viziunea „condamnării la libertate”, exprimată într-un stil convulsiv şi patetic, este aceea care asigură originalitatea frapantă a primei faze a creaţiei sale, atât în filosofie {Fiinţa şi neantul, cartea care i-a adus celebritatea), cât şi în literatură (drama Diavolul şi bunul Dumnezeu).

Eforturile sale de a construi angajarea politică pornind de la relaţia ontologică dintre conştiinţă şi lume aveau să-l ducă însă pe Sartre pe calea unei neaşteptate apropieri de angajamentul intelectual de tip marxist, în a doua parte a creaţiei sale şi a carierei sale publice. După o lungă relaţie de iubire-ură cu comuniştii francezi şi cei sovietici, Sartre avea să termine prin a adera, în anii ‘60, la partid şi la o cauză a revoluţiei mondiale alimentată, în epocă, de mişcările de eliberare ale popoarelor coloniale şi apoi de mişcările studenţeşti care aveau să conducă la revoltele din Mai ‘68. Mai mult decât atât, disponibilitatea sa faţă de soluţiile extreme a crescut constant, filosoful îhcununându-şi activitatea de instigator al sentimentelor antiburgheze prin cauţionarea morală a valului de terorism naţionalist (algerian) şi apoi ideologic (ultramarxist) din Franţa anilor ‘60.