Partea a II-a.Burghezia şi strategiile imaginare ale identităţii

DE LA CONFLICT LA COMPLEXITATE.

Se poate spune că existenţa noastră cotidiană a devenit experimentală într-un mod care aminteşte „marele experiment” al modernităţii în general. In multe situaţii ale vieţii sociale nu avem altă alegere decât să alegem între alternative – chiar şi atunci când alegem să rămânem „tradiţionali”.

Anthony Giddens.

Am descris în capitolul precedent ceea ce am putea numi „potenţialul conflictual” al imaginarului identitar burghez. Dintr-o perspectivă marxistă, acesta este secundar în raport cu conflictele „obiective” care opun pe exploataţi exploatatorilor. Se presupune că, atât timp cât vor să-şi perpetueze presupusa putere asupra societăţii moderne, alegerea cea mai raţională pe care o pot face „capitaliştii” este să se dedice construirii unei ideologii de autolegitimare cât mai coerente, care să permită „falsa transcen-dere” (die falsche Aufhebung) a contradicţiilor şi conflictelor dintre modul şi relaţiile de producţie. Tensiunea se stabileşte, aşadar, între „falsa conştiinţă” promovată de egoismul metafizic al claselor privilegiate şi „conştiinţa adevărată” pe care clasa muncitoare o dobândeşte datorită acţiunii pedagogice a partidului comunist.

În viziunea marxist-leninistă, abia o dată cu răsturnarea de la putere, prin violenţă revoluţionară, a burgheziei devine posibilă formarea unei „suprastructuri” culturale specific proletare. Pentru marxiştii „umanişti” din şcoala lui Antonio Gramsci, acţiunea revoluţionară nu culminează, ci originează în sfera suprastructurii, în momentul în care intelectualitatea independentă îşi stabileşte ca scop crearea bazelor culturale pentru exprimarea pretenţiilor de hegemonie ale proletariatului. Dar, dincolo de nuanţe, în ambele variante ale materialismului dialectic şi istoric, intelectualului pare să i se atribuie rolul de a transforma conflictele interioare ale conştiinţei burgheze în conflicte „obiective” şi „antagonice” care opun ireconciliabil burghezia proletariatului.

Punctul de vedere pe care l-am adoptat în această lucrare expune brutalitatea ideologică a ignorării tensiunilor şi incertitudinilor constitutive ale burgheziei în beneficiul „luptei de clasă”. Am dezvoltat până aici ideea că până şi triada libertate-ega-litate-fraternitate, considerat în general drept chintesenţă a „ideologiei burgheze”, este, de fapt, de la bun început aşezat într-un câmp de intense tensiuni şi că burghezia poate fi cel mai bine circumscrisă ca spaţiu de manifestare al unor aspiraţii contradictorii specifice. Această definiţie implică şi ideea că burghezia modernă nu este o clasă „dominantă”, în sensul în care am folosi acest termen pentru nobilimea care administra politic şi spiritual Vechiul Regim. Fără să fie lipsită de curaj şi imaginaţie, dată fiind situaţia sa „obiectivă”, burghezia nu poate întreţine aceleaşi ficţiuni identitare omogene şi consistente ca elitele tradiţionale.

Burghezia modernă se legitimează prin deschidere şi dinamism şi această constatare este suficientă pentru a ne face să înţelegem de ce identitatea burgheză se află într-o devenire continuă. Dacă „marea naraţiune” despre burghezie ca agent conştient al Luminilor nu rezistă unui examen lucid, rămâne totuşi evident că burghezia reprezintă un potenţial identitar puternic „contaminat” de modernitate. în opinia mea, condiţia burgheziei este definită încă din zorii modernităţii (din perioada primelor epoci de creştere economică, în care se deşteaptă suspiciunea medievală faţă de caracterul „virtual” al ocupaţiilor legate de finanţe şi comerţ1) prin plasarea într-o situaţie pe care Anthony Giddens o consideră definitorie doar pentru „modernitatea reflexivă” a lumii occidentale din cea de-a doua jumătate a secolului XX:

Se poate spune că existenţa noastră cotidiană a devenit experimentală într-un mod care aminteşte,.marele experiment” al modernităţii în general. în multe situaţii ale vieţii sociale nu avem altă alegere decât să alegem între alternative – chiar şi atunci când alegem să rămânem „tradiţionali”.^

Plasarea în orizontul,modernităţii reflexive” este importantă şi pentru coerenţa prezentului demers, dintr-un motiv a cărui înţelegere presupune o scurtă expunere preliminară. Modelul definiţiei prin conflicte interioare propus în segmentul anterior al demersului meu lasă deschisă o problemă foarte serioasă: în ce fel cele patru antinomii supuse analizei (înalt vs. popular, public vs. privat, abstract vs. corporal, fundamentalism vs. relativism) pot fi articulate într-o reprezentare unitară? Considerată separat, niciuna dintre acestea nu este specifică burgheziei. Cele patru antinomii sunt relevante pentru o definiţie a burgheziei doar prin coprezenţa lor, care, pentru a fi convingătoare, trebuie explicată prin mecanisme logice, psihologice, istorice de asociere. în acest punct al discuţiei, referirea la teoria modernităţii reflexive reprezintă o soluţie, prin implicaţiile acesteia asupra conceptului modern al identităţii.

Să mă explic: pentru un grup social care a ajuns să asimileze intim condiţia unei „societăţi reflexive” care „pune totul în discuţie”3, identitatea, personală sau colectivă, nu mai poate constitui un dat, ci reprezintă o elaborare preponderent conştientă. Acceptarea acestui proces ca real produce două rânduri de consecinţe asupra prezentului demers. Pe de o parte, se deschide posibilitatea ca antinomiile, reprezentate iniţial prin hieratismul tensiunii lor interioare, care le izolează unele de altele, să fie percepute în mişcarea continuă a interacţiunilor dintre ele, generată de aspiraţia către coerenţă identitară şi de strategiile creative care decurg din aceasta. Aşadar, interacţiunea termenilor care compun cele patru antinomii asigură unitatea subtilă a câmpului social, spiritual, psihologic, politic descris de acestea. Pe de altă parte, evidenţa unei esenţe creative a demersurilor de construcţie identitare sugerează că acestea pot fi reconstituite istoric cu predilecţie în acele zone ale câmpului social definite de exerciţiul creativităţii, adică în spaţiul expresiei literare şi artistice sau în cel al speculaţiei intelectuale.

În discuţia noastră trebuie să ţinem cont şi de o altă determinare istorică a profilului burgheziei moderne, la care am făcut permanent referire: impactul produs de prăbuşirea sistemului de autoritate simbolică al Vechiului Regim. Cu toată relativitatea de rigoare, primul şi cel de-al doilea război mondial reprezintă rupturi determinante în devenirea modernităţii, nu sub aspect politic, social sau economic (mai precis, nu în primul rând), ci din perspectiva „instituirii imaginare a societăţii”.

În viziunea lui Comelms Castoriadis, creatorul acestui concept, imaginarul „nu este o imagine a ceva. El reprezintă creaţia continuă şi esenţialmente indeterminată de figuri/forme/imagini care, singură, face posibil să se vorbească despre existenţa a ceval”.^ Conform acestei definiţii şi imaginarul social reprezintă crearea ex nihilo a sistemului de simboluri care organizează diversitatea empirică a societăţii într-un întreg ordonat. Societatea este, aşadar, instituită nu în planul cauzalităţii şi determinării, ci în imaginar.

Plasând problema noastră în această ecuaţie, putem constata că burghezia reprezenta în mod obiectiv, în cadrul Vechiului Regim, o clasă de mijloc, deoarece, în pofida puterii sale economice şi, într-o anumită măsură, politice, se afla integrată pe o poziţie subalternă într-un imaginar social modelat până în profunzime de sistemul de simboluri al autorităţii nobiliare. Prăbuşirea Vechiului Regim, survenită, în Europa, în urma primului război mondial, dar cu persistenţe şi reveniri care nu vor fi „exorcizate” decât de criza celui de-al doilea război mondial, echivalează, din punctul de vedere adoptat în această lucrare, cu dezagregarea violent-simbolică a imaginarului social tradiţional. Burghezia este pusă în situaţia de a crea „din neant” noile simboluri care să instituie imaginarul social al democraţiei. în aceste condiţii, strategiile identitare menite să atribuie identităţii burgheze, aflate sub asaltul propriilor incertitudini şi aspiraţii contradictorii, unitate şi coerenţă devin unul şi acelaşi lucru cu demersurile de autolegitimare menite să prezinte burghezia ca sursă de putere şi autoritate.

Insumând constatările de mai sus, îmi propun, în cea de-a doua parte a demersului meu, să expun coincidenţa opuselor şi unitatea în diversitate care caracterizează sensibilitatea burgheză modernă pornind, în principal, de la diversitatea formelor şi emoţiilor literare manifestate de la sfârşitul secolului al XlX-lea până în prezent, cu o anumită deschidere şi către acele manifestări ale inteligenţei speculative care implică, într-un grad adeseori foarte înalt, imaginaţia (filosofia, ştiinţele sociale, discursul politic). Ceea ce nu înseamnă că voi urmări reflexele expresive ale unor forme preexistente de identitate burgheză. Plasate în câmpul jocului de interacţiuni al termenilor antinomiilor descrise anterior, demersurile imaginative pe care le voi analiza nu „exprimă”, ci proiectează identităţi virtuale prestigioase pentru burghezia modernă sau, cel puţin, îi deschid acesteia, fie şi în mod complet neintenţionat, printr-un pur hazard, noi perspective identitare. De unde implicaţia că în cursul procesului de instituire imaginară a societăţii moderne „artistul” sau „intelectualul” pur şi simplu nu poate fi distins de „burghez”.

Voi încerca, aşadar, să recompun, analizând produsele imaginaţiei experimentale şi speculative, strategiile imaginare ale identităţii care rezultă din dinamica tensiunilor constitutive ale burgheziei descrise în etapa precedentă a demersului meu. Problema care se ridică în faţa unei asemenea întreprinderi este aceea de a face inteligibilă reţeaua de interacţiuni care leagă între ei termenii celor patru antinomii discutate. Pentru a obţine un model comprehensiv al convergenţelor şi combinaţiilor posibile în spaţiul identitar burghez este nevoie de o redefinire a conceptelor cu care am operat până aici, pe care, pentru a o face mai direct şi mai uşor perceptibilă, o voi compara cu o secvenţă din istoria evoluţiei formelor în lirica modernă.

Această asociere mi-a fost sugerată de consideraţiile lui David Antin privind deplasarea gustului dominant în receptarea poeziei, în America anilor ‘60, de la canonul poetic bazat pe o tensiune ironică „inclusivă” şi „unidimensională” între opuse (ilustrat de T. S. Eliot, Allan Tate, Cleanth Brooks, Robert Lowell, W. D. Snodgrass) către ceea ce criticul numeşte „hiperspaţiul complex al colajului modernist” (legat de numele unor Ezra Pound, William Carlos Williams, Charles Olson, Louis Zukofsky).5 într-un mod oarecum analog şi reprezentarea asupra câmpului de tensiuni prin care am definit burghezia ar trebui să evolueze de la conflictualitatea intens polarizată, cu care am operat până acum, spre o structură capabilă să redea pluralitatea şi simultaneitatea interacţiunilor câmpului.

Cu alte cuvinte, problema care se pune este aceea a „sublimării” conflictualităţii în complexitate, ceea ce se traduce, în planul construcţiei teoretice efective, prin găsirea unei modalităţi acceptabile de reprezentare a acestei complexităţi. Formula cea mai cuprinzătoare la care am ajuns, încercând să aproximez atât simultaneitatea convergentă şi divergentă a determinărilor, cât şi aspiraţiile integratoare ale strategiilor imaginare ale identităţii, este exprimată în următorul tabel: înalt.

Popular.

Abstract Rectitudine.

Corporal Glorie.

Abstract Industriozitate.

Corporal Juisare.

Public.

Privat.

Public.

Privat.

Public.

Privat.

Public.

Privat.

Fundamen-talism.

Angajarea.

Absurdul.

Cultura.

Corpul.

Utilitarismul.

Auto-reflexivi-tatea.

Popu-lismul.

Psihe-delia.

Relativism.

Imparţialitatea.

Libertatea.

Autodistrugerea.

Memoria.

Anarho-poziti-vismul.

Anarhismul digital.

Pop-ul.

Fantezia.

După cum se vede, avem aici un sistem cu patru axe de referinţă, constituite de cele patru opoziţii prin care am convenit că poate fi determinat imaginarul social al burgheziei: înalt vs. popular; abstract vs. corporal; public vs. privat; fundamentalism vs. relativism. Există un element de asimetrie în legătură cu modul în care aceste patru opoziţii sunt reprezentate în tabel: dimensiunea abstract vs. concret este „supradeterminată” prin alte patru categorii (rectitudine, glorie, industriozitate, exuberanţă) a căror semnificaţie este explicată în capitolul destinat acestei tensiuni constitutive a burgheziei.6 Raţiunea acestor precizări suplimentare este aceea de a uşura înţelegerea schemei interactive pe care o presupune tabelul.

În căsuţele care rezultă din intersecţiile axelor de referinţă se găseşte câte un termen-cheie, care exprimă un anumit tip de strategie identitară şi de autoinstituire simbolică. Fiecare din aceste tipuri va fi analizat într-un capitol distinct, pornind de la studii de caz împrumutate, cu predilecţie, din modernitatea literară franceză, germană şi anglo-americană a secolului XX. Excepţiile, nu puţine, presupun fie deplasarea limitei cronologice inferioare, astfel încât demersul să poată integra fapte relevante care ţin de epoci anterioare modernităţii, fie excursuri în alte literaturi europene decât cele menţionate deja, fie extinderi ale interpretării către alte sfere ale speculaţiei intelectuale, în special către gândirea politică şi socială.

Reprezentarea sub formă de tabel a interacţiunilor care configurează „hiperspaţiul” imaginarului burghez prezintă unele neajunsuri. Pe de o parte, nu este, prin regularitatea sa prea strictă ca să’fie adevărată, cea mai complexă metodă de a imagina complexitatea; pe de altă parte, poate transmite sugestia naturii inerte a unor producţii imaginative născute din interferenţa unor forţe care acţionează ca determinări exterioare, ceea ce poate pune prezentul demers într-o lumină uşor ridicolă. în aceste condiţii, mă simt nevoit să precizez că sunt perfect conştient de caracterul relativ al acestei construcţii teoretice şi că meritul ei, în măsura în care există unul, nu ţine de revelarea unei realităţi gata constituite, ci de organizarea unui număr important de fapte disparate într-o structură acceptabil de coerentă. De asemenea, sper ca impresia de „determinism mecanic” să fie disipată sau măcar atenuată de capitolele de prezentare a strategiilor identitare doar „codificate” în tabel, capitole în care interesul va fi centrat pe urmărirea expresiilor libere şi „improbabile” ale imaginarului social.

În sfârşit, deşi am vorbit în mod constant despre configurarea unui imaginar social al burgheziei, sâht perfect conştient de faptul că opţiunile pe care scriitorii şi intelectualii le fac, în procesul creativ de depăşire a tipurilor de contradicţii interioare pe care le-am descris anterior, îi poartă adeseori dincolo de sfera a tot ceea ce poate fi descris, în funcţie de definiţia pe care am formulat-o aici, ca „burghez”, iar această distanţare se transformă nu o dată în ostilitate manifestă. Principalul motiv pentru care artiştii şi intelectualii moderni nu se pot sustrage tensiunilor constitutive ale burgheziei chiar şi în aceste situaţii extreme este că, de fapt, acestea le aparţin, iar eforturile lor de explorare şi construcţie identitară se plasează într-un câmp de incertitudini şi potenţialităţi conflictuale care defineşte, în general, psihismul burghez.

Chiar atunci când este violentă, contestaţia porneşte, totuşi, dintr-o „comunitate dilematică” burgheză şi reprezintă explorarea până la ultimele consecinţe a unei înclinaţii spre autosubversiune latente în sfera de intimitate a acestei comunităţi. Or, aşa cum vor arăta şi unele dintre analizele următoare, efectul imprevizibil al unor asemenea exorcisme este acela de a consolida spaţiul spiritual şi intelectual în care au originat, deschizând, totodată, noi posibilităţi de construcţie identitară în interiorul acestuia.

NOTE

1. Vezi supra.

2. Anthony Giddens, Beyond Left and Right. The Future of Radical Politics, Polity Press, Cambridge, 1994, pp. 82-83.

3. Idem, p. 6.

4. Cornelius Castoriadis, Llnstitution imaginaire de la sociite, Seuil, Paris, 1975. Fragment reprodus în Patrick Joyce (ed.), Oxford Reader on Class, Oxford-New York, Oxford University Press, 1995, p. 117.

5. D. Antin, „Modernism and Postmodernism: Approaching the Present în American Poetry”, în Richard Kostelanetz (ed.), The Avant-Garde Tradition în Literature, Prometheus Books, Buffalo, New York, 1982, p. 235.

6. Vezi supra.

ANGAJAREA.

În cele ce urmează, vom lua drept criteriu iniţial al solidarităţii sau afinităţii elective resimţite faţă de burghezie opţiunea pentru acele valori etice fundamentale care, în viziunea desigur foarte controversată, dar clasică a lui Max Weber, stau la baza „capitalismului”. Etica austerităţii, a „gratificaţiilor întârziate”, a respectării cuvântului dat, a libertăţii absolute bazate pe responsabilitatea absolută – tot acest straniu continuum spiritual şi intelectual creat, o dată cu Reforma, între comercianţi şi mistici.

O burghezie protestantă, ascetică, pentru care „piaţa” este revelaţia unui arbitrarul divin care trebuie întâmpinat cu stoicism şi care este animată de principiul datoriei şi sacrificiului, poate fi considerată la originea acelei resuscitări a înclinaţiei gene-ral-creştine către examenul de conştiinţă radical, împins până la ultimele consecinţe, care marchează sensibilitatea artistică şi intelectuală începând din secolul al XVI-lea. în literatură, unii dintre cei mai importanţi autori ai modernităţii se plasează chiar în focarul sensibilităţii religioase pietiste sau protestante propagate în şi prin burghezie, contribuind, adeseori fundamental, la „sublimarea” şi „universalizarea” maximalismului moral: Milton, Blake, Rousseau, Goethe.

Cu câteva decenii bune înainte de elaborarea teoriei „valurilor democratizării”, teologul francez Emile G. Leonard propunea o viziune a propagării în valuri succesive a revoluţiei protestante.1 Din acest punct de vedere, explozia însăşia romantismului sau unele dintre impulsurile „puritane” ale modernităţii secolului XX pot fi interpretate ca ecouri ale acestui proces global.2

Sensibilitatea protestantă se resimte de intensa dramatizare a relaţiei dintre individ şi comunitate, plasată în orizontul unui examen de conştiinţă menit să asigure, în baza unei „morale a vinei”, care presupune o raportare permanentă la judecata unei instanţe supraordonate, transparenţa sinelui în raport cu judecata publică – în orizontul, adică, al acelei stranii forme de interio-ritate-fără-intimitate care este puritanismul clasic. în acest nex al identităţii imaginare converg două tendinţe opuse, aceea de a absolutiza libertatea conştiinţei şi aceea de a-i absolutiza dependenţa. O expresie a acestui echilibru paradoxal, cu semnificaţie fondatoare şi emblematică pentru modernitatea intelectuală, este oscilaţia spectaculoasă a lui Johann Gottlieb Fichte între exaltarea unui Ich Prinzip, ce conferea conştiinţei individuale puteri nelimitate şi propovăduirea totalei subordonări faţă de ordinea de stat, ca formă a binelui şi dreptăţii supreme.3

Prezentul capitol îşi propune să discearnă modul în care, în condiţiile prăbuşirii autorităţii simbolice a Vechiului Regim, în secolul XX, imaginaţia creatoare a resuscitat conştiinţa de sine protestantă, oferind astfel, intenţionat sau nu, burgheziei posibilitatea de a-şi defini identitatea în raport cu tradiţia „înaltă” a intransigenţei faţă de sine, a rectitudinii morale fundamentale.