Corpul între spirit şi materie.

Plasând complexul tematic şi simbolic al corporalităţii în contextul marelui scandal al sfârşitului de secol, deja evocata afacere Dreyfus, Christina von Braun desprinde o concluzie aparent curioasă. în opinia criticului german, preocuparea în legătură cu vinovăţia sau nevinovăţia lui Dreyfus era „în acelaşi timp o confruntare dintre două forme estetice”: de o parte se situa partidul celor „în a căror estetică se revela «cuvântul întrupat»„, de cealaltă parte se situa „estetica unui Zola, care se dedicase criticii sociale (deci conectării la o realitate perceptibilă)”.1

La sfârşitul secolului al XlX-lea, naturalismul părea să se afle în avangarda explorării corporalităţii, prin perspectiva clinică pe care o adoptă în descrierea diferitelor forme de degradare a fiinţei umane, prin intuiţia impactului social al pulsiunilor biologice (studiul maselor, bunăoară şi al imprevizibilelor lor mişcări) şi, nu în ultimul rând, printr-o intensă fascinaţie faţă de tema eredităţii (adică faţă de ipoteza destinului înscris în „sânge”). Interesul obsesiv pentru morbiditate şi devianţa psihică nu se armoniza însă prea bine cu idealul obiectivitătii ştiinţifice şi încă mai puţin cu optimismul metafizic din scrierile teoretice ale lui Emile Zola.

Această contradicţie avea, în cele din urmă, să producă o sciziune în cadrul şcolii naturaliste, facţiunea secesionistă făcându-şi un program din contrazicerea punct cu punct a programului naturalist.2 Joris Karl Huysmans se detaşează ca reprezentant al acestei disidenţe estetice şi totodată politice (fiindcă presupune şi părăsirea taberei dreyfusarde). Percepţiei clinice asupra corporalităţii a naturalismului ortodox (care sugerează o tentaţie mai mult sau mai puţin ascunsă către eugenie) Huysmans îi va opune o explorare a corpului modulată pe tema wagneriană a voluptăţii durerii.3 Meditând asupra celebrei picturi a lui Griinewald reprezentând un Crist crucificat, despre care nu se poate ştii dacă este încă în viaţă sau deja un cadavru, Durtal, personajul principal al romanului Lă-bas^, are revelaţia că intensa iradiere mistică a reprezentării se ascunde tocmai în cruda fidelitate faţă de detaliile suferinţei şi degradării trupului uman.

Pendularea între atitudinile de repulsie faţă de corporalitate legate de diverse gnoze mistice şi clamarea gloriei trupului, revelate în manifestări violente, reprezintă, în opinia lui George Mosse, o caracteristică a Decadenţei.5 Dax acest continuum repulsie-fasci-naţie, suprapus peste dispozitivul psihic şi retoric durere-plăcere, vorbeşte despre percepţia corporalităţii ca mediator „universal”.

Toate aceste evoluţii ale imaginarului concurează către o redefinire a sferei private, înţeleasă în tradiţia utilitaristă ca un spaţiu al alegerii raţionale şi devenită ulterior un spaţiu al sentimentului, al comunităţii familiale, distinct faţă de societatea contractualistă. La momentul 1900 al culturii europene, spaţiul privat este saturat de reprezentări sensibile, profilându-se chiar posibilitatea unei identificări a acestuia cu trupul, ale cărei avantaje şi dezavantaje încep să fie explorate de poeţi.

„Privatul” capătă accente reflexive şi senzoriale, senzuale ulterior, devenind un spaţiu în determinat, de comunicare/contaminare între „soma” şi „psyche”. Această evoluţie creează pentru identitatea burgheză posibilitatea de a evolua rămânând ea însăşi, de a evolua în sensul a ceea ce este, în sensul valorilor de care este ataşată. în momentul revoluţiei protestante şi apoi raţionaliste, această evoluţie a fost posibilă prin abstractizarea „corporalului”, prin cuantificarea nevoilor şi intereselor. Epoca intelectuală de la sfârşitul secolului al XlX-lea părea să ofere şansa alternativă: a „cuvântului întrupat”, a unei „corporalizări” a principiilor abstracte şi a idealurilor spirituale.