Hulme şi Lewis.

Analizând natura imaginarului, Gilbert Durând constata că una dintre coordonatele distinctive ale acestuia este opoziţia faţă de timp. Spaima de timp generează de fapt „soliditatea” şi „persistenţa” imaginilor. Din această perspectivă, Durând se arăta intrigat de viziunea bergsoniană a duratei ca fluiditate prin excelenţă. în opinia sa, imaginarul este durată tocmai pentru că durează.2 Acest aspect al duratei va fi sesizat şi exploatat în Anglia, unde spiritul revoltei faţă de estetismul prerafaelit se simte în apelul la simplitate din manifestul imagist şi apoi în imperativul economiei clasice de mijloace, al energiei virile şi al echilibrului „rece”, păstrat în chiar centrul pasiunilor clamat de vorticismul lui Wyndham Lewis şi Ezra Pound.3 în mod ironic, evoluţia spirituală a vorticiştilor, care va face din cel mai important dintre ei, Ezra Pound, un model de strălucire de tip renascentist, porneşte de la revolta lui T. E. Hulme împotriva umanismului Renaşterii. Hulme considera că umanismul propune o viziune despre lume aşa cum consideră omul că ar trebui aceasta să arate, în timp ce „adevărata filosofie” trebuie să fie pură ca logica, exprimând doar relaţii esenţiale şi necesare.4 „Antiumanismul” lui Hulme se traducea, în plan estetic, printr-o respingere a antropomorfismului, printr-o deplasare a „omului” din poziţia dominantă în care, în opinia sa, îl plasase Renaşterea, pentru a permite reinstaurarea unei autentice ordini a lumii.5

Dacă ideile lui Hulme sunt îndreptate doar implicit împotriva „eternului flux” al intuiţionismului, Wyndham Lewis avea să atace frontal şi violent întreaga filosofie a lui Bergson. Ca şi T. S. Eliot, asupra căruia a exercitat o importantă influenţă, Lewis considera că misiunea artei este aceea de a da expresii ale stabilităţii, de a descoperi arhetipurile esenţiale. Cartea sa Time and.

Western Man, din 1927, respingea complet cultura progresului şi filosofiile „timpului”, fie că era vorba de Bergson sau de Alfred Einstein, clamând, asemenea lui Hulme, întoarcerea la un clasicism regăsit nu doar în marea tradiţie literară greco-latină, ci şi în arta bizantină, pe Racine, poeţii augustinieni, pe William Shakespeare şi pe ceilalţi dramaturgi elizabethani. Toate aceste elemente erau subordonate ideii unui „clasicism dinamic”, de esenţă nietzscheeană.6

Relaţia lui Wyndham Lewis cu Nietzsche este esenţială în prezentul context, deoarece justifică plasarea unui autor care militează cu atâta pasiune pentru abstractizare într-o categorie de atitudine subordonată simbolisticii „corporalităţii”.7 Pe de o parte, Lewis îl acuză pe Nietzsche, alături de Bergson, de decăderea artelor în epoca modernă. Pe de altă parte, chiar în manifestul pe care îl publică în primul număr al revistei vorticiste Blast, apărută în 1914, Lewis se dovedeşte puternic influenţat de filosoful „eternei reîntoarceri”:

Avem nevoie de subconştientul umanităţii, de prostia, anima-lismul şi visele ei /…/. Nu vrem să schimbăm aparenţa lumii, fiindcă nu sâhtem naturalişti, impresionişti sau futurişti /…/. Trebuie să avem trecutul şi viitorul, viaţa cotidiană, pentru ca, golindu-ne de noi înşine, prin toate acestea, să rămânem puri pentru non-viaţa care este arta.8

Cu alte cuvinte, Lewis cerea o sublimare a energiei vitale, o dominare lucidă a patosului, în locul soluţia extatice promovate de decadenţii nietzscheeni. Simbolul „vortex”-ului, pe care l-a ales pentru mişcarea pe care a patrtronat-o, nu sugera o aruncare în „vârtejul vieţii”, ci păstrarea unui echilibru interior, a unei detaşări olimpiene, cu nuanţe de reculegere religioasă, în chiar centrul acestui vârtej: „în centrul Vârtejului se găseşte un loc de profundă linişte şi acolo, concentrat în acest punct, se situează vorticistul”.9

Atitudinea lui Lewis faţă de „masele democratice” avea să oscileze spectaculos în cursul carierei sale. De la respingerea morală a masificării, el avea să evolueze, mai întâi, spre admiraţia faţă de naţional-socialism sau, în orice caz, faţă de Hitler, cu toate că, în Time and Western Man, considera că acţiunea şi violenţa sunt forme predilecte de manifestare a dispreţuitei de către el „doctrine a timpului”.10 în 1930, Lewis avea să scrie extrem de nefericita carte Hitler, în care argumentele sale se făceau ecoul inconştient al ideilor conţinute într-o scrisoare pe care „wagnerianul” Houston Stuart Chamberlain i-o adresa lui Hitler încă din 1923:

Aveţi îndatoriri violente de îndeplinit, şi, cu toate acestea, în pofida puternicei dumneavoastră voinţe, eu nu vă văd ca pe un om al destrucţiei. Dumneavoastră înţelegeţi distincţia lui Goethe între diferitele forme de violenţă. Există o violenţă care se naşte din haos şi se întoarce în haos şi există o violenţă a cărei esenţă este să dea formă cosmosului… La o asemenea violenţă creatoare de cosmos mă gândesc când vă aşez în categoria oamenilor violenţi. * 1

Cu toate acestea, Lewis a realizat, în cele din urmă, teribila sa eroare în privinţa nazismului. După o foarte îndelungată tăcere, el avea să-şi reformuleze, în 1950, opiniile de tinereţe privind relaţia dintre artist şi ceea ce acum nu mai era „masa”, ci „publicul…”: /./ niciodată, în nici un moment, legătura umană nu trebuie lăsată să se rupă. Nu există om care, atât spiritual, cât şi fizic, să fie complet emancipat de „medie”.12

Idealul echilibrului, al Centrului, aşa cum îl propune Lewis, evoluează de la opţiunea pentru atemporalitatea radicală, impersonală, geometrică, intolerantă şi „pură”, către o atitudine faţă de timp care împrumuta de la tradiţie idealurile răbdării şi moderaţiei, puterea de a concepe un ideal în condiţiile acceptării lumii „aşa cum e”. Către această a doua posibilitate se vor îndrepta şi alţi autori care, într-o primă fază, susţinuseră idealurile extreme ale purităţii rasei sau ale justiţiei sociale absolute, cum ar fi William Butler Yeats sau George Orwell.