Pound

Încercările ambiţioase de a defini modernitatea din perspectiva conservatorismului cultural, noua atitudine faţă de tradiţie (tradiţii) şi încercarea de a elabora un nou concept al culturii reies din celebrul Guide to Kulchur al lui Ezra Pound (1939). Deşi, în momentul publicării acestei cărţi, Pound locuia la Paris, unde conta ca unul dintre cei mai activi partizani ai înnoirilor estetice radicale, demersul său este tot ce poate fi mai îndepărtat de atitudinea revoluţionară faţă de tradiţia culturală a avan-gardelor continentale. De altfel, Pound este, probabil, singurul avangardist a cărui profesie era predarea literaturilor clasice. Cu alte cuvinte, el nu-şi propunea să scape de „Kulchur”, ci considera, dimpotrivă, că aceasta trebuie făcută periodic să renască.

Deviza lui Pound, make it new, era, de fapt, o preluare a unui vechi precept chinez: Xin ri ri xin, care însemna „înnoieşte, zi de zi, înnoieşte” şi se referea la nevoia de a restabili continuu legătura dintre preceptele fundamentale ale tradiţiei şi devenirea continuă a fiinţei.13 Atitudinea lui Pound poate fi considerată ca literalmente renascentistă. Pentru el, clasicitatea nu se limita la corpusul greco-latin, nu reprezenta doar un canon stilistic, ci presupunea un anumit mod de orientare faţă de ordinea lumii, faţă de ierarhia „naturală” a infinitei diversităţi a valorilor şi formelor de expresie, o îmbinare armonioasă (nu tensionată, violentă, ca la Wyndham Lewis) între vitalitate şi formă.

Este adevărat că Guide to Kulchur invocă, premonitoriu pentru atitudinea politică a poetului din anii „40 şi textul lui Jean Cocteau, Le Rappel ă l’ordre, din 1926, cermd, în spiritul acestuia, ca „feliile” vieţii modeme să ajungă la „o nouă sinteză, totalitară”.14 Apropierea lui Pound de fascismul italian s-a făcut sub semnul a ceea ce Margherita Sarfatti, iubita lui Mussolini şi adevăratul ideolog al mişcării, în prima sa fază, numea „revoluţia restauraţiei modeme”.15 Pound fantaza în legătură cu Mussolini, văzând în dicujorul naţionalist un conducător „clasic”, capabil să restaureze virtuţile romane, adică acel echilibru între forţa virilă şi ordinea morală menit să instituie o scară a valorii şi meritului, şi, totodată, un principe renascentist, patron al artelor cu adevărat înalte. Desigur, atitudinea sa a fost motivată în bună măsură şi de ura viscerală pe care o resimţea faţă de burghezia capitalistă, considerată responsabilă pentru presupusul marasm estetic şi moral al modernităţii. Cu toate acestea, Pound însuşi este dovada vie a faptului că burghezul poate aspira către idealul gloriei, al măreţiei eroice.