Strauss, Bloom & Bloom

În percepţia curentă, conservatorismul cultural şi-a epuizat mesajul în perioada interbelică, manifestările sale contemporane fiind considerate ca aparţinând de la bun început relicvariului istoriei intelectuale. O observaţie mai atentă a zonei culturale calificate, în sistemul occidental de referinţă, drept conservatoare va amenda aceste prejudecăţi. Este sugestiv pentru subiectul nostru – sesizarea afinităţii dintre demersuri intelectuale de frontieră ale modernităţii şi strategiile identitare burgheze – să reflectăm mai ales asupra acelor propuneri care încearcă să problematizeze/revitalizeze dimensiunea publică, politică, a modelului cultural clasic.

Din această perspectivă, un loc esenţial este ocupat de demersul lui Leo Strauss. Analizând prejudecăţile care împiedică o raportare vie şi inteligentă a contemporaneităţii la marea tradiţie a filosofiei politice antice, Strauss observa:

Diferenţa dintre clasici şi noi în ceea ce priveşte democraţia constă exclusiv într-o estimare diferită a virtuţilor tehnologiei. Dar nu avem dreptul să susţinem că viziunea clasică a fost contrazisă. Profeţia lor implicită că emanciparea tehnologiei, a „artelor”, de controlul politic şi moral va duce la dezastru sau la dezumanizarea omului nu a fost încă dezminţită. „

Prin această poziţie, Leo Strauss se distanţează, implicit, de atacul unor Walter Benjamin sau Karl R. Popper la adsesa „statului estetic” şi a platonismului politic. Dar distanţarea faţă de optimismul tehnologic nu epuizează critica pe care Strauss o face, de pe poziţiile culturii clasice, modernităţii. Strauss respinge pur şi simplu linia de argumentare dominantă în filosofia politică a ultimelor secole, asimilând-o unui proces istoric de decadenţă morală:

/./ binele societăţii nu mai este definit în termenii virtuţii, ci virtutea trebuie definită în termenii binelui comun /. /• Prin binele comun trebuie să înţelegem obiectivele urmărite de toate societăţile. Aceste obiective sunt: independenţa de orice dominaţie străină, stabilitatea sau domnia legii, prosperitatea, gloria sau imperiul. Virtutea, în sensul efectiv al cuvântului, este suma obişnuinţelor reclamate de sau care conduc la acest scop. Acest scop şi numai el, face acţiunile noastre virtuoase. Orice se întreprinde cu eficienţă pentru a atinge acest scop este bun. Acest scop justifică orice mijloace. Virtutea nu este nimic altceva decât virtute civică, patriotism sau devotament faţă de egoismul colectiv/1

Critica lui Strauss propune, implicit, un ambiţios proiect de reinstaurare a „plenitudinii” morale şi intelectuale a politicului. Dintre discipolii lui Leo Strauss, Allan Bloom este cel care avea să traducă acest ideal în termeni mai direct legaţi de literatură. în celebra sa carte The Closing ofthe American Mind, Bloom realizează un veritabil rechizitoriu al modernităţii de inspiraţie nietzscheeană, prop-unând modernităţii burgheze o întoarcere la statutul ei de păstrătoare a sensului clasic al clasicităţii.22

Dar chiar dacă, în contemporaneitate, exponenţii unui spirit conservator în literatură nu sunt foarte mulţi, trebuie spus că vocile celor care cer o revizuire a unei concepţii a faptului literar dominate de abordări „radicale” şi de „practici revoluţionare” de lectură se fac tot mai auzite în spaţiul dezbaterii publice. Din acest punct de vedere, este suficient să amintim faimoasa „bătălie a canoanelor” iniţiată de cartea ex-deconstrucţionistului Harold Bloom, The Canon Fodder, care apără cu pasiune nevoia de a constitui un corpus al marilor opere şi ideea de excelenţă în literatură, în faţa unui curent al „corectitudinii politice” care îşi propune să revoluţioneze ideea de „tradiţie”, astfel încât aceasta să devină acceptabilă din toate perspectivele sociale, sexuale sau rasiale.23

Cu toate că, aflate în defensivă, constituind o „ariergardă” simetrică, până la un punct, cu avangardele radicale şi ele pe cale de extincţie, proiectele de asumare/resuscitare a unui ideal cultural clasic îşi recapătă periodic vitalitatea şi pentru că se află într-o relaţie profundă cu una dintre cele mai puternice surse de legitimare simbolică a burgheziei. Sub aspectul „alchimiei identitare”, clasicismul epocii postnobiliare a avut meritul de a desăvârşi asimilarea idealului înalt al dominării (dar nu exterminării – de aici dimensiunea „corporală” a culturalului) pasiunilor de către spirit cu idealul moderaţiei şi prudenţei burgheze. Cu alte cuvinte, una dintre ipotezele identitare prestigioase ale burgheziei moderne se profilează în / este întreţinută de jocul dintre echilibrul „orizontal”, instituit de burghezia tradiţională între pasiunile „mundane” şi echilibrul, în cele din urmă, tolerant, instituit de cultura înaltă pe verticala ierarhiei spirit-corp.

NOTE

1. W. Lepenies, op. cât., p.198.

2. G. Durând, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, traducere de Marcel Aderca, Univers, Bucureşti, 1977, pp. 25-26.

3. „Manifestul vorticist”, 1914, reprodus în Wolfgang Asholt şi Walter Făhnders (ed.), Manifeste und Proklamationen der europăischen Avantgarde (1909-l938), J. B. Metzler Verlag, Stuttgart-Weimar, 1995, p. 79.

4. John R. Harris, The Reactionaries, Schoken Books, New York, 1966, p. 30.

5. Idem.

6. Ibid., p. 83.

7. Vezi tabel.

8. Citat în Eva Hesse, Die Achse Avantgarde-Faschismus, p. 218.

9. Citat în E. Hesse, p. 71.

10. J. R. Harris, p. 93.

11. David C. Large, „Wagner’s Bayreuth Disciples”, în Wagnerism în European Culture andPolitics, Comell University Press, Ithace-Londra, 1984, pp. 124-l25.

12. W. Lewis, Rude Assignment, Hutchinson, Londra, 1950, p. 101. Citat în Harrison, p. 82.

13. Citat în E. Hesse, p. 90.

14. Idem, p. 224.

15. E. Hesse, op. cât., p. 223.

16. T. S. Eliot, Tărâmul pustiu (The Waste Land), în româneşte de Ion Pillat, în Pillat, Poezii, E. L., 1965.

17.0 asemenea abordare critică, în Harris, capitolul destinat lui T. S. Eliot, sau în Michael Long, „The Politics of English Modernism: Eliot, Pound, Joyce”, în Edward Timms, Peter Collier, Visions and Blueprints. Avant-Garde Culture and Radical Politics în Early Twentieth-Century Europe, Manchester University Press, Manchester, 1988.

18. T. S. Eliot, Christianity and Culture. The Idea of Christian Society AND Notes towards the Definition of Culture, Harvest Books, New York, 1949.

19. Renascentistă este, la Eliot şi această alăturare a unei viziuni energetice asupra „naturii”, inspirată de teoriile lui Susan Weston despre perenitatea arhetipurilor legate de ciclicitatea anotimpurilor şi reminiscenţă de panteismul lui T. E. Hulme, cu o viziune tomistă bazată pe distincţia fermă dintre natură şi spirit. Ca şi la marii creatori ai Renaşterii, cele două modele se „tolerează” reciproc.

20. Leo Strauss, What îs Political Philosophy, The University of Chicago Press, Chicago & London, 1988, p. 37.

21. Strauss, op. cât., p. 42.

22. Allan Bloom, The Closing of the American Mind, Simon & Schuster, New York, 1987.

23. H. Bloom, The Western Canon: The Books and School ofthe Ages, Macmillan, Londra, 1995.