Eliot.

Un alt artizan al idealului „culturii” este Thomas Steams Eliot. Şi pentru el, diferenţa dintre vitalitate şi spiritualitate, dintre tradiţie şi instinctul înnoirii trebuie aşezată într-un orizont al răbdării, într-o durată care este aceea a înţelepciunii. Ca şi T. E. Hulme sau Wyndham Lewis, ca şi expresioniştii, cu care este strict contemporan şi Eliot începe prin a deplânge sterilitatea, devitalizarea, degenerarea morală şi fizică a lumii contemporane.16 Această ideologie are, la început, conotaţii anticapitaliste şi antisemite. Asemenea opinii au fost sesizate în opera literară şi teoretică a lui Eliot, făcând ca asupra acesteia să plutească, în special în anii ‘60, o condamnare dintre cele mai severe.17 Deşi toate aceste observaţii se cuvin făcute, deşi ambiguitatea morală pe care ele o creează în jurul lui Eliot nu poate fi uşor risipită, este necesar, totuşi, să înţelegem că proiectul „culturii” pe care îl regăsim în demersul său poate fi înţeles şi independent de asemenea triste complicităţi.

Spre deosebire de expresionişti şi de alţi apocaliptici, poezia lui Eliot din prima fază a creaţiei este una a bogăţiei de mijloace, a diversităţii, chiar a opulenţei retorice, o poezie care a ştiut să profite de imperativul poundian al utilizării la maximum a simţurilor, ca şi de noile perspective pe care Pound le deschisese asupra tradiţiei clasice şi renascentiste. Cu toate că, asemenea lui Hulme şi Eliot tinde către o respingere a antropocentrismului cu care este asociat îndeobşte umanismul secolelor XIV-XVI, în special în pledoariile sale pentru întoarcerea la o „cultură creştină”1*, explorările sale se înscriu şi pe direcţia, iniţiată deja de Baudelaire, a unei poezii care caută echilibrul între stabilitatea formelor clasice şi „fluidităţile” modernităţii.

Eliot nu priveşte modernitatea doar din afară, ca pe „tărâmul pustiu” al unei lumi birocratice şi tehnologice rupte de ciclurile naturii şi de transcendenţă19, ci şi ca pe acea „iraţională” necesitate, inalienabil-intimă fiinţei umane, care impune reformularea şi „înnoirea” periodică a adevărurilor esenţiale. Ceea ce ne duce la o reprezentare asupra „duratei” în care se apropie una de alta şi convieţuiesc într-un mod ce ar putea fi descris ca „misterios”, durabilul marilor tipare simbolice şi mistice şi devenirea ca experienţă a interiorităţii, a persoanei.