Relativism şi sublim.

În Franţa epocii 1900, cultura literară clasică şi ştiinţele „pure”, conotând etosul stoic al „aristocraţiei spiritului”, se plasează într-o tot mai fermă opoziţie cu ştiinţele sociale asociate în general cu religia civilă democratică şi republicană.16 Nu aceeaşi este situaţia în Germania, unde pionierii cercetării empirice a domeniilor umanului se plasează, de la început, în orizontul metafizic al culturii înalte. Un exemplu de sinteză între austeritatea pozitivistă şi „capacitatea negativă” poetică evocată mai sus este opera lui Max Weber.

Weber se întorcea, în implicit dezacord cu viziunea pozitivistă asupra societăţii a unui Durkheim, la viziunea romantică a unei continue deveniri tensionate, considerând că „dezvrăjirea” lumii produse de avansul raţiunii, al cunoaşterii ştiinţifice, nu se traduce printr-un consens armonios, ci prin ceea ce el numeşte „lupta zeilor” – înfruntarea între sisteme de valori, între opţiuni existenţiale concurente.17 în opinia lui Robert Eden, Weber încerca să găsească o soluţie de a transfigura liberalismul, făcând din acesta forma de guvernare în care puterea este exercitată de o „elită aristocratică nietzscheeană de specialişti”, care adoptă în mod liber o serie de comandamente etice menite să-i confere o misiune în viaţă, limitând, în acest fel, puterea birocraţiei înăuntrul „cuştii de oţel” a societăţii seculare raţionalizate. Cu alte cuvinte, liberalismul devine o luptă între „moralitatea democratică” şi „nihilismul aristocratic”.18

Această poziţie diferă sensibil de reprezentarea naturalist-po-zitivistă şi marxist-leninistă a conflictului şi competiţiei ca „instrumente” ale unui progres raţional. De asemenea, ideea „luptei”, adică a participării directe la starea de conflictualitate, este contrabalansată de idealul impasibilităţii ştiinţifice, al perspectivei „eliberate de judecăţi de valoare” (werţfrei). în acest fel, incongruenţa şi relativitatea lumii fenomenale devin pretextul unei detaşări de sine de natură sublimă.

Excluzând de la bun început posibilitatea influenţelor directe, putem spune că sinteza dintre relativism şi sublim realizată de Weber exprimă, într-un mod sesizant, semnificaţia imperativului, dominant înăuntrul modernităţii estetice, al, 4mpersonalizării”, al neimplicării aparente a instanţei auctoriale în universul moral al personajelor. Acest principiu domină o bună parte din proza experimentală a secolului nostru, cu precădere în lumea anglo-saxonă, de la Virginia Woolf şi James Joyce (cel care considera că autorul trebuie să se retragă în spatele scenei, „curăţându-şi impasibil unghiile”), la William Faulkner, Ford Maddox Ford, Scott Fitzgerald, Erskin Caldwell, Emest Hemingway sau Lawrence Durell.19 în timp, obiectivarea naraţiunii ajunge să se impună ca un standard minimal al „artisticităţii” prozei literare, valabil chiar pentru literatura comercială. Cu toate acestea, putem sesiza până în contemporaneitate efortul de a recupera dimensiunea „eroică” şi „sublimă” a procedeelor de impersonalizare. Un autor important tentat de asemenea experimente este peruanul Mario Vargas Llosa. într-o construcţie monumentală – romanul „tolstoian” Războiul sfârşitului lumii – scriitorul proiectează weberiana „luptă a zeilor” într-o Brazilie a începutului de secol XX, care este scena ultimei mişcări populare milenariste de proporţii cunoscute în epoca modernă. Romanul încearcă să creeze efectul copleşitor al unei înfruntări „naturale” între fantasmele chiliastice creştine, viziunea magică asupra lumii, utopiile revoluţionare, religia optimistă a ştiinţei, progresului şi democraţiei, „nihlismul” şi „timosul” aristocratic, etosul care inspiră construirea „cuştii de fier” a birocraţiilor moderne.20

Evocarea, aici, a. Războiului sfârşitului lumii trebuie înţeleasă ca având o valoare tipologică, paradigmatică sub aspectul exploatării, Ja maximum” a potenţialului de autoinstituire imaginară conţinut în doctrinele impersonalităţii estetice/scientiste. Am propus, aşadar, romanul nu doar ca exemplificare a posibilităţilor de reflecţie morală puse în valoare de uzul „capacităţii negative”, ci, în primul rând, ca o expresie pregnant a „capacităţii negative” înseşi, tematizată ca intermediar între relativismul empiric şi sublimul moral. Cu alte cuvinte, am luat această operă ca pretext pentru a expune tipul ideal al demersului artistic care deschide imaginarului identitar burghez posibilitatea de a concentra asupra rolului simbolic al arbitrului şi martorului istoriei.

NOTE

1. Ulrich Meier, fiurgerlych vereynung. Herrschende, beherrschte und «mittlere» Biirger în Politiktheorie, chronikalischer Uberlieferung und stădtischen.

Quellen des Spâtmittelalters”, în Reinhardt Koselleck şi Klaus Schneider (ed.), Biirgerschaft. Rezeption und Innovation der Begrifflichkeit vom Hohen Mittelalter bis ins 19. Jahrhundert, Stuttgart, 1994, p. 63.

2. J. Bayley, Fascinaţia romantismului, traducere de Horia Florian Popescu, Univers, Bucureşti, 1982.

3. Wem,pp. 30-31.

4. Albert Beguin, Sufletul romantic şi visul, traducere de Dumitru Ţepeneag, Univers, Bucureşti, 1970.

5. J. Bayley, op. cât., pp. 36-37.

6. Citat în Cesar Grafia, Bohemian versus Bourgeois, p. 143.

7. Ch. Charle, Naissance des «intellectuels», p. 25.

8. C. Grafia, op. cât., p. 143.

9. Lepenies, Wolf, Die drei Kulturen. Soziologie zmschen Literatur und Wissenschaft, Rowohlt., Reinbek bei Hamburg, 1988, pp. 64-66.

10. W. Lepenies, Die Drei Kulturen, p. iii.

11. W. Lepenies, Die Drei Kulturen. Soziologie zwischen Literatur und Wissenschaft, Rowohlt, 1988, p.97.

12. Y. Chevrel, op. cât., capitolul „Le naturalisme et le tragique”.

13. Idem, p. 72.

14. Aceasta din urmă este, probabil, semnificaţia cea mai tulburătoare a tehnicii finalului deschis.

15. Y. Chevrel, op. cât., pp. 192-l98.

16. Ch. Charle, op. cât., p. 200.

17. Vezi Nipperdey despre Weber, în op. cât., p. 184.

18. R. Eden, Political Leadership and Nihilism, University of Florida Press, Tâmpa, 1989, p. 209.

19. Vezi Wayne C. Booth, Retorica romanului, traducere de Alina Clej şi Ştefan Avădanei, Univers, 1976.

20. M. Vargas Llosa, Războiul sfârşitului lumii, traducere de Mihai Cantuniari, Cartea Românească, Bucureşti, 1986.