Naturalism şi stoicism.

Impersonalitatea estetică şi impersonalitatea ştiinţifică aveau să culmineze în elitismul moral de tip stoic al unora dintre cei mai puternici scriitori naturalişti. Printr-o retorică a „perfectei obiectivităţi”, această literatură prezintă o imagine a universului moral al modernităţii care induce publicului burghez o stare de inconfort şi anxietate, silindu-l să-şi regândească identitatea. Potrivit comparatistului Yves Chevrel, finalul deschis – suspendarea „tactică” a deznodământului ca judecată morală – este unul dintre principalele procedee prin care teatrul naturalist reformează structurile consacrate ale tragicului (şi, implicit, ale experienţei tragicului).12 Faptul că această inovaţie era una dintre cele mai greu acceptabile pentru conştiinţa publică a sfârşitului de secol reiese şi din soarta piesei lui Henrik Ibsen, Casa cu păpuşi. Cu ocazia premierei de la Bruxelles, din 1889, autorul a fost obligat să modifice finalul. Astfel, Nora, personajul principal, nu-şi mai părăsea căminul şi nu-şi mai asuma condiţia (resimţită ca neverosimilă în epocă) de femeie independentă, ci rămânea alături de soţul ei, punând devotamentul pentru familie deasupra crizei ei de identitate.13

Un alt principiu al esteticii naturaliste analizat de Chevrel este cel al dezacordului sau discordanţei. în spaţiul german, unde naturalismul a avut, probabil, impactul european cel mai puternic, identificându-se, la un moment dat, cu însăşi ideea de modernitate, estetica academică subordona arta imperativului „consolării” (Versohnung), enunţat de Gustav Theodor Fechner (180l-l887), în lucrarea sa Vorschule der Ăsthetik (1876). împotriva acestei norme, naturalismul german avea să studieze cu predilecţie tensiunile, inadecvările, punctele oarbe ale discursurilor sociale.

Naturalismul se plasează în mod provocator pe o poziţie agnostică şi se manifestă cu duritate faţă de doctrinele consolative.

Dezacordul şi discordanţa despre care vorbeşte Chevrel au, în primul rând, o semnificaţie morală. Aceste categorii reprezintă elemente importante dintr-o estetică a impasibilităţii, bazată pe câteva provocări: a nu recurge la simplificări şi clişee în judecăţile morale, a accepta că responsabilităţile pot fi multiple, complicate, indistincte şi, nu în ultimul rând, a pune, spre deosebire de revoluţionarii profesionişti şi problemele care nu se pot rezolva.14

Naturalismul este, în general, perceput ca un curent care nu renovează în mod semnificativ structurile şi retorica literaturii, preluând, în general, limbajul realismului balzacian, tot astfel cum Epoca Luminilor preluase limbajul clasicismului, aducând idei, dar nu forme noi. Am putea, deci, presupune că modernitatea decadentă şi avangarda, prin noutatea şocantă a formei, au reuşit mult mai bine să provoace publicul burghez. O observaţie mai atentă ne va revela însă că impactul moral al scriitorilor naturalişti a fost, în realitate, mult mai mare. Idealul lor de independenţă intelectuală şi morală a produs efecte în primul rând pentru că era mult mai imprevizibil pentru mentalitatea burgheză decât estetismul şi avangarda. Prin excesul său sistematic, limbajul avangardist a ajuns repede să producă nu indignare, ci indiferenţă. Dincolo de inventivitatea formelor, mesajul avan-gardei era întotdeauna acelaşi, pe cât de greu de formulat în termeni coerenţi, pe atât de monoton în radicalismul său absolut. Naturaliştii trezeau, în opinia lui Yves Chevrel, reacţii mai nuanţate, mai ezitante tocmai fiindcă, pentru public, nu era clar dacă punctul lor de vedere era cel al omului,.normal” sau, dimpotrivă, al „iluminatului”, dacă erau democratici în convingeri sau, dimpotrivă, dispreţuiau gustul comun, dacă, într-un cuvânt, erau „burghezi” sau „antiburghezi”.15

Prin acţiunea lor profundă însă, naturaliştii întronau un imaginar moral al aspiraţiei spre impasibilitatea stoică, al asumării sobre a tensiunii morale şi al reflecţiei permanente asupra responsabilităţii, reactivând astfel substratul eticii protestante şi oferind o sugestie de înnobilare spirituală unei burghezii aflate mult mai aproape decât îşi putea închipui de „misiunea” de a reinstitui imaginar societatea, o dată cu prăbuşirea ordinii simbolice a Vechiului Regim.