POP-UL.

Raportarea burgheziei la „popor”, înţeles în condiţia sa definită înăuntrul cosmosului social feudal, îmbracă două forme distincte şi chiar contradictorii. Pe de o parte, se poate distinge o strategie de identificare cu laboratores, consideraţi aleşi prin însăşi „condamnarea” lor la o trudă zilnică în care, imitând patimile eristice, îşi pot afla mântuirea. Burghezia protestantă îşi asumă în modul cel mai profund această condiţie, căutând să traducă tradiţionala simbolistică expiatorie a muncii în termenii unei industriozităţi lucrative moderne.

Pe de altă parte, începând din secolul al XVIII-lea se configurează un discurs burghez de legitimare centrat pe motivul salvării „poporului” de sub opresiunea prejudecăţilor religioase presupuse a-i goli existenţa de substanţă şi a o transforma într-un perpetuă penitenţă. Creştinismul liberal şi ultraliberal, deismul, teismul, agnosticismul şi ateismul converg spre o deculpabilizare a naturii umane, în special în ceea ce priveşte domeniul plăcerilor senzoriale. Un aspect esenţial al Luminării era reprezentat de scoaterea corporalităţii, a imaginarului şi valorilor legate de aceasta de sub interdicţia la care se presupunea că le condamnase o cultură înaltă, care afişa cu ostentaţie ascetismul. Pentru raţionalismul utilitarist, considerat drept filosofia prin excelenţă a burgheziei, căutarea plăcerii (definite într-un sens foarte larg) reprezenta principalul mobil al tuturor acţiunilor -umane, de la cele mai reprobabile la cele mai virtuoase.

În contracurent cu fantasma unei condiţii populare adamice pe care burghezia abia ar putea încerca să o emuleze, se naşte sentimentul că burghezia este aceea care poate redeştepta majoritatea impusă la regimul ascetic al muncii la inocenţa paradisiacă a corporalităţii şi plăcerilor sale. Populismului „funda-mentalist”, bazat pe un hedonism al întoarcerii la primordial şi al identităţii cu sine, i se opune un populism „relativist”, în care plăcerea (înlocuită, de fapt, cu diversitatea concretă a plăcerilor) este derivată din înscrierea în continua mişcare şi transformare a existenţei. Acest relativism hedonist este „popular” şi prin faptul că, subminând ierarhia suflet-corp, punea în discuţie însăşi ideea de ierarhie pe care se construia Vechiul Regim.

Nu trebuie însă înţeles de aici că aş propune imaginea unei burghezii subversive, complotând secole la rând împotriva regimului feudal. Toate observaţiile de mai sus privesc evoluţii ale ideilor şi sensibilităţii, care nu se cristalizează în nimic asemănător conştiinţei de clasă din accepţia marxistă. Este vorba, mai degrabă, despre latenţe ale identităţii burgheze exploatate ocazional în câmpul ficţiunii literare sau filosofice. Configurarea unui spaţiu intelectual şi fantasmatic al populismului relativist interesează prezenta discuţie în măsura în care acesta reprezintă o sursă de prestigiu pentru burgheziile europene aflate, la începutul secolului XX, în procesul de desprindere dintr-o arhitectură socială de inspiraţie nobiliară şi de autoinstituire ca nou centru simbolic al unei societăţi democratice şi liberale.