Populism şi estetism.

Povestea strategiei identitare bazate pe populismul relativist începe, în mod paradoxal, în mediile artistice de la sfârşitul secolului al XlX-lea care, respingând ostentativ potenţialul conflictual al modernităţii, pretindeau că se autoexilează în imperiul esteticului. Între pasiunea neoromantică pentru rafinamentul formal şi aviditatea senzuală a (sau, altfel spus, pan-sexualismul) decadentismului se creează o relaţie pe cât de puţin necesară, pe atât de stabilă, de persistentă, de definitorie pentru una dintre direcţiile principale ale modernităţii. Impresia de continuum este creată de jocul dintre „plăcerea imitaţiei” şi „imitaţia plăcerii”.

Pe măsură ce estetismul se radicalizează (se purifică), interesul pentru „conţinutul” operelor tinde să dispară. Deşi prin exclusivitatea gustului estetismul, ca mişcare socială, este o parte integrantă a elitei aristocratice, prin senzualismul său „libertin” se îndepărtează tot mai mult de sublimarea morală, definitorie pentru „cultura înaltă”. În dorinţa de a-şi marca independenţa faţă de tot ceea ce nu ţine de domeniul Frumosului, decadenţa poate trata teme şi simboluri tradiţional-prestigioase într-un registru parodic-carnavalesc, tot astfel cum poate afecta simpatia pentru forme ale culturii populare urbane condamnate ca groteşti şi corupte de gustul academic. În aceste condiţii, de la excentricitatea ostentativă de a pune o maximă subtilitate formală în slujba divertismentului plebeu, până la implicarea deplină a artiştilor în crearea unei culturi a hedonismului popular nu mai rămâne decât un pas.

Analizând tribulaţiile a ceea ce numeşte „stilul Câmp”, Susan Sontag observă cum acea „ramură particulară a gustului” care urmărea cu precădere „acuitatea senzaţiei, ezotericul, perversul” îşi află extensiile nu doar în operele estetizante ale unor Bume-Jones, Pater, Ruskin sau Tennyson, ci şi într-un „Modern Style”, care înfloreşte în artele comerciale decorative.1 De altfel, aproape peste tot în Europa, stilul 1900 sau Art Nouveau se asociază cu pătrunderea estetismului în fibra culturii cotidiene a publicului burghez.

Totuşi, nicăieri, fenomenul nu a avut aceeaşi amploare şi persistenţă ca în Imperiul Austro-Ungar. În opinia istoricului american Cari Schorske, artiştii vienezi din această epocă se alienează nu faţă de, ci o dată cu o burghezie care, din 1848, nu-şi mai pusese în mod serios problema responsabilităţilor sale politice.2 Schorske descrie procesul lent care a dus la amestecul straniu dintre o tradiţie burgheză înrădăcinată într-o cultură liberală a raţiunii şi a dreptului şi o cultură aristocratică mai veche, „a simţirii senzuale şi a graţiei”.3 Ca urmare a acestei sinteze, „arta a fost transformată dintr-un ornament într-o esenţă, dintr-o expresie într-o sursă a valorii”.4

Perspectiva adoptată de Schorske este fascinantă pentru că ne prezintă deplasarea artelor spre narcisism, spre autocontemplare, spre autosacralizare ca influenţând şi fiind influenţată de un întreg proces mental, de o estetizare mult mai largă a comportamentelor şi atitudinilor, care îi uneşte pe artişti cu unii dintre „duşmanii” lor tradiţionali: cu tehnocraţii şi politicienii, care încercau, prin încurajarea estetismului supranaţional, să salveze Imperiul şi, mai ales, cu o burghezie care se regăsea pe sine mai degrabă în universurile virtuale pline de senzualitate ale artei decât în realitatea politică imediată.

Înăuntrul monarhiei bicefale se produce unul dintre cele mai interesante fenomene ale unui sfârşit de secol ce nu duce, în nici un caz, lipsă de ambiguităţi şi excentricitate. Reprezentarea comună despre modernitate este că aceasta s-a dezvoltat împotriva unui gust public codificat în arta academică, în romantismul de catedră, în pictura pompieristică, într-un cuvânt, într-o artă comercială şi oficială. Toate aceste puncte de vedere sunt răsturnate în cazul foarte special al modernităţii vieneze, unde patetica „Secesiune” a „tinerilor” se va transforma, pe nesimţite, în perioada ce precede izbucnirea primului război mondial, în arta oficială şi comercială a Imperiului.^