De la „bunul sălbatic” la proletarul industrial

În Epoca Luminilor, reflecţia în jurul „stării de natură” este cât se poate de insistentă.1 Rousseau este departe de a fi inventat această temă: la ora lui Emile, ea reprezenta deja aproape o obsesie a mediilor intelectuale. Celebrul „cetăţean al Genevei” este însă primul care a intuit şi explorat uriaşele energii fantasmatice care-i erau asociate. Dacă pentru cei mai mulţi dintre philosophes „starea de natură” reprezenta un pur experiment mental, o ipoteză logică, Rousseau o leagă de tema poetică a căutării „rădăcinilor” (deci, am putea spune, a identităţii), con-ferindu-i astfel un impact imaginar şi emoţional infinit mai mare. În opinia lui Leo Strauss, aceste rădăcini, începutul absolut, reprezentau senzaţia existenţei, senzaţia plăcerii de a existenta pur şi simplu. Dăruindu-se acestei senzaţii unice a existenţei sale prezente, fără nici un gând de viitor, trăind prin aceasta într-o binecuvântată uitare a grijilor şi spaimelor, individul simte plăcerea existenţei întregi: el s-a întors la natură. Senzaţia că există, este cea care face să crească în om dorinţa de a-şi proteja propria existenţă. Această dorinţă însă îl obligă să se devoteze complet acţiunii şi gândirii, unei vieţi de răspunderi, datorii şi suferinţă şi prin aceasta îl smulge din bucuria îngropată adânc în profunzimea sau originea sa. Doar foarte puţini oameni sunt capabili să găsească drumul înapoi la natură. Tensiunea dintre dorinţa de a proteja existenţa şi senzaţia de a exista se regăseşte, prin urmare, în antagonismul dintre marea majoritate, care, în cel mai bun caz, va consta din buni cetăţeni şi minoritatea visătorilor singuratici, care reprezintă sarea pământului/

Analiza lui Strauss scoate în evidenţă un element esenţial: pentru Rousseau, „plăcerea de a exista” este o experienţă individuală şi solitară. Separarea dintre planul interior al reveriei şi planul public al virtuţii cetăţeneşti este esenţială pentru autorul Contractului social. Pactul politic încheiat între oameni egali şi liberi nu are drept consecinţă anularea intimităţii personale, ci, dimpotrivă, implică protecţia şi garantarea acesteia. Rousseau nu a considerat niciodată experienţa voluptuoasă a „fiinţei” ca fiind de natură colectivă şi ca reprezentând nucleul comunităţii politice.

Deplasarea „plăcerii originare de a exista” din sfera privată spre spaţiul public al marilor agregări sociale este o consecinţă a explorărilor imaginative romantice. Pionierii suprapunerii utopiei originilor peste ideea unei stări naturale a culturii unei naţiuni, considerată a fi sinonimă, în linii mari, cu ceea ce astăzi numim „folclor”, sunt Giambattista Vico şi Johann Friedrich Herder. Mai târziu, August Wilhelm Schlegel avea să creeze conceptul de „poezie naturală”, menit să exprime atât condiţia mitologiilor epocilor arhaice, cât şi supravieţuirile acestui fond de creativitate „spontană”, „inocentă” şi „colectivă” înăuntrul civilizaţiilor moderne.3 în sensul acestor demersuri, tema plăcerii pure de a exista este treptat reelaborată sub forma unei fantasme a „popularului”, localizată, pentru început, în spaţiul culturii ţărăneşti.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, imaginaţia romantică este tot mai mult atrasă de proletariatul urban, care părea să aducă o perspectivă „naturală” asupra civilizaţiei citadine şi industriale, reuşind să conserve, se credea, esenţialul din lumea „folclorică” -inocenţa O inocenţă pe care apologeţii proletariatului, tot mai numeroşi de-a lungul secolului al XlX-lea, o identificau până şi în manifestările cele mai „barbare” ale acestei clase. Mistica proletariatului se dezvoltă, de altfel, în paralel cu teoria „claselor periculoase”.4 Sensibilitatea burgheză este străbătută în egală măsură de curenţii repulsiei faţă de o categorie resimţită ca apropiată de animalitate, dominată de imense frustrări, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de cei ai simpatiei filantropice faţă de ceea ce părea un fel de foarte mică burghezie, aflată în faza inocenţei copilăreşti.5

Dincolo de aparenţele acestui paternalism burghez, scriitorii explorativi vor crede că întrezăresc semnele unei puternice fascinaţii a clasei mijlocii faţă de o condiţie „umilă” care, în plină campanie de regularizare, raţionalizare şi civilizare a existenţei, ar păstra nealterat instinctul bucuriei de a trăi. La sfârşitul secolului al XlX-lea naturaliştii vor produce imaginea unei societăţi moderne în care frustrările materiale ale proletariatului şi toate aspiraţiile şi fantasmele provenite din acestea se echilibrează simbolic cu frustrările burgheziei în ordinea „plăcerii de a exista” şi cu fantasmele care rezultă din ele.

Credinţa în „inocenţa” proletariatului, ca soluţie de umanizare a lumii moderne, alienate prin birocraţie, industrializare, formalism juridic, avea să ia, pe lângă formele fantasmatice şi forme utopic-mesianice. Diferitele programe liberale sau socialiste de „luminare a maselor” vor fi permanent supuse provocărilor venite dinspre mediile radicale, politice sau artistice, convinse că, de fapt, intelectualii sunt cei care trebuie să se lase „luminaţi” de proletariat, ale cărui intuiţie şi vitalitate ar reprezenta înzestrări naturale ce umilesc zestrea de pozitivitate a modernităţii.