Populism şi radicalism.

Problema noastră, pornind din acest punct, este modul în care evoluţiile sensibilităţii şi imaginarului descrise până aici sunt implicate, în momentul prăbuşirii edificiului simbolic şi imaginar al Vechiului Regim, în configurarea unor noi discursuri identitare burgheze. Vom porni de la ipoteza că, la sfârşitul primului război mondial, „popularul”, care funcţionase până atunci mai degrabă ca o nostalgie şi ca un univers fantasmatic compensator şi securizat în raport cu raţionalitatea instrumentală, este tot mai mult perceput ca o strategie legitimantă de identificare cu dimensiunea „naturală” şi „vitală” a socialităţii.

În condiţiile vidului postbelic de autoritate simbolică, burghezia se putea legitima ca agent şi garant al democraţiei în măsura în care democraţiei înseşi i se putea conferi un anumit magnetism simbolic. Asocierea dintre caracterul integrator şi egalitar al noii structuri politice şi tema „plăcerii de a exista”, a recâştigării purităţii „voluptuoase” a „fiinţei”, ar fi trebuit să fie, sub acest aspect, extrem de productivă. Se putea naşte de aici un fel de fundamentalism democratic, bazat pe reducţia fenomenologică a experienţei politice la existenţa „pură”.

În realitate însă explorările imaginative cele mai interesante ale popularului, venite atât dinspre modernismul conservator, cât şi dinspre modernismul radical, (interferenţele acestora fiind la fel de semnificative ca şi ciocnirile lor violente) s-au asociat cu respingerea „democraţiei burgheze”.

Reprezentativ în gradul cel mai înalt pentru versantul conservator al acestui proces este eseul lui Hugo von Hofmannstahl, Das Schrifttum als geistiges Raum der Nation, din 1925. Poetul austriac dezvoltă aici proiectul unei „ritualizări a politicii” care, în noul context al vidului simbolic lăsat în urmă de destrămarea Imperiului habsburgic, i se părea încă mai urgent decât în 1905, când îl schiţase pentru prima dată.6 Manifestările rituale proiectate de Hofmannsthal pentru a înlocui sau a întări instituţiile modernităţii urmau să-şi extragă puterea din capacitatea artei de a provoca şi canaliza pasiunile cele mai intense.

Principala idee estetico-politică a lui Hofmannsthal era că poetului îi revine misiunea de a conduce complicata minte modernă către redescoperirea voluptăţii simple a scufundării în colectivitate. Prin aceasta, Hofmannstahl încearcă să rămână fidel, în lumea democratică apărută din „neant” în Europa Centrală, după primul război mondial, programului Secesiunii vieneze fin-de-siecle, care, într-o ciudată discordanţă cu estetismul ostentativ al reprezentanţilor săi, îşi stabilise iniţial drept sarcină salvarea morală a statului.7

Pe de altă parte, fantasma plenitudinii existenţiale regăsite prin imersiunea în masă este conţinută în radicalismul de stânga, care marchează puternic avangardele artistice imediat după primul război mondial. Pentru a pune în evidenţă această importantă schimbare de perspectivă, criticul cultural Raymond Williams compară credourile a doi oameni de teatru germani aparţinând unor generaţii apropiate şi, totuşi, despărţiţi de o falie de mentalitate. Theodor Dăubler, unul dintre cei mai reprezentativi dramaturgi ai expresionismului, scria în 1919: „Timpurile noastre au un scop măreţ – o nouă erupţie a sufletului! Eul creează lumea.” Câţiva ani mai tâtziu, Erwin Piscator, conştient sau nu, îi dădea o replică fermă: „Nu individul, cu. Destinul său privat, este factorul eroic al noii drame, ci Timpul însuşi, soarta maselor.” 8

Pentru Piscator, ca pentru mulţi alţi artişti germani din generaţia sa, viziunea „maselor” se plasează undeva între proiecţiile fantasmatice ale subconştientului încărcat şi tensionat al artistului şi articulările ideologice tot mai agresive, mai vindicative, ale radicalismului comunist antiburghez.